3  

Sărmanul

Când ai să mori,

Nimic nu va rămâne;

De esti faimos,

Poate-ți rămâne-un nume.

 

Dar noi, oamenii de rând,

Ce zi de zi purtăm o grijă-n suflet,

Și încercăm, dar nu putem,

A nu ne gândi la "mâine"?

 

Noi facem totul în zadar?

Le facem să rămână nimic?

Ca să se ducă munca noastră,

Cand vine vremea de-om muri?

 

E ca un chin constant - o suferință,

De care nici de-ai vrea nu poți scăpa -

Sau poate poți, dar nu știi încă,

Sau poate știi, dar n-ai să recunoști.

 

Dar ce vrei, de fapt?

Ești sigur că sunt bogății?

Sau vrei să fii, o dată pentru totdeauna,

Fericit, lipsit de griji?

 

Sărmanul de tine;

Atât de tare te strofoci,

Să-ți fie bine,

Să nu te mai sufoci.

 

Dar sper că știi că nu s-ar întâmpla,

Că tot ce faci e în zadar,

Că oricât tu ai încerca,

Ai ajunge de unde-ai pleca.

 

Așa că plângi, sărmane,

Plângi și plângi, pân' ai să mori;

Ș-apoi, măcar, ce-ai rezolva?

Ai vrea o zi să te întorici;

 

Să fii înc-o dat' copil,

Să râzi și să iubești,

Și tot la fel să te gândești-

La ce-ai să faci de-acum în veci.

 

E grija de care nu scapi,

E grija ce-ți stă mereu în cap.

O urăști, și știu. Dar n-ai ce face.

E acolo, printre toate.

 

Și oricât de obosit ai fi,

La moarte tot te vei gândi,

La frica de viitor,

La tot de ce îți este dor.

 

Dar prezentul, cui i-l lași?

Pe el nici n-ai timp să-l admiri.

Sau poate ai, și nu știi cum,

Sau poate știi, dar n-ai să recunoști.

 

Și cand totu-ți va fi clar,

Va fi, sărmane, prea târziu.

Și vei muri ca toți ceilalți,

Țărână iarăși vei fi.


Category: Philosophical poem

All author's poems: Elia Maria Cosulianu poezii.online Sărmanul

Date of posting: 30 October

Timp de citire: ~4 min.

Views: 303

Log in and comment!

Poems in the same category

NU MI-AM DORIT...

Nu mi-am dorit perfecțiune-n viața mea,
Doar adevărul descoperit de orice perdea,
Doar o egală măsură, fără doar și poate,
Echilibrul greu de găsit în tot și în toate...

Nu mi-am dorit cuvinte grele sau ușoare,
Nici gesturi inutile ori lipsite de onoare,
Să văd din umbre grija ta cu claritate,
Că șoapta plină ți-e de sens și sensibilitate...

Am tot cedat și-n urmă m-am lăsat pe mine,
Până ce cuvintele mi-au devenit străine,
Am risipit ceva ce nu m-am așteptat,
De mine însumi m-am îndepărtat...

Așa că-ntr-un final am renunțat și am tăcut,
Uitând durerile care m-au înțepat acut,
Lăsându-mi rănile să doară-n continuare,
Totuși sperând la o ultimă rază de soare...

Și înălțat către stele, din străvechi zăcăminte,
Mă voi privi la fel cum am făcut-o și-nainte:
Strălucind tăcut, eliberat de orice apăsare,
În lumina nestematelor strălucitoare...

More ...

Ciudat,

De fel, am fost copil…

 

Ciudat, când încă nu crescusem,

doar amăgit, de doica - ce mă-ntreținea,

am pariat – ciudat,

să joc – de v-ați ascunselea,

sigur - și stingher.

 

Ciudat, cum era anotimpul,

încărunțind – gingaș, un altui sentiment,

bobi mari – îngrămădeau nisipul,

și timpul – parcă, nu avea habar…

 

Ciudat, îmbrobodeam verdeața,

a unei margini de trifoi,

când eu - și încă anotimpul,

mai exista și  pentru - noi!

 

Ciudat, firește mă întreb acum,

de unde – politețe am găsit,

când eu – stingher și încă sigur,

perechi, ne amăgeam - în doi…

More ...

Fantome - 4 - Vag

Îmi doresc stele,

dar fără lumina din ele;

urmărind doar noaptea,

așteptând minunea stinsă-n sete.

 

Adun doar ca să răpun

același animal nebun,

dormind prin ordin,

trezindu-se când devin

 

ce nu-mi place să cred

că sunt, dar apar,

mereu când mă încred

în mine să repar.

 

Vag, prin valuri vin,

vorbind vinovat, vindec prin închin;

în gură de rechin, mă zbat în chin,

sperând la ziua când am să revin.

More ...

CULOAREA NOPȚILOR MELE...

Cu lacrimi izvorând de sub pleoapele-mi fine,
Nu mai pot să îndur zilele-acestea prea pline,
Când poverile pe care le duc devin tot mai grele,
Iar albul curat este demult culoarea nopților mele...

De culoarea albastră a nopților mele, mi-e dor,
De amurguri trecute în umbre rănite, ce mor,
De noi zâmbind, în lipsa grijilor zilei de mâine,
De trupurile noastre frânte, ca miezul de pâine...

De nopțile adânci, răcoroase, înstelate de vară,
Cu nori argintați în razele lunii pline de-afară,
Mi-e dor de culorile în care te-am așezat odihnită,
Nu și de zăpada distantă și rece, în rouă dospită...

Așa că acum stau și mă întreb ce culoare,
Nopțile mele, singuratice, ar fi avut ele, oare?
Sărmane culori, s-au topit de tot în tristețe,
Cu ochii deschiși visez atâta, în van, frumusețe...

 

More ...

Distrugere

Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,

Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare

Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,

A alungat stelele din preajma astrului pământesc.

 

La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă

Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,

Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire

Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.

 

Frica unei morții lente a depășit eul personal

Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,

Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții

Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.

 

Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre

Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.

Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari

Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.

 

Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,

Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,

Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,

Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.

More ...

Înghețat

Sub ce curge și peste ce stă,

Mă înec și mă sufoc.

Timpul trece, curge și mă costă.

Mă roade, erodat, n-am noroc.

Să mă mișc nu reușesc,

Bolovan împietrit, nemișcat.

Mă afundă, nu pot să vorbesc,

Încet, încet, chiar de mine uitat.

Totul se mișcă, viu se mișcă.

Totul aleargă, viu aleargă.

Mă alung de viul ce e desiș,

Că cei ce stau, n-au să meargă.

Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,

Pietroi înlemnit, cu totul blocat.

Iar totul ce-i viu nu are haz,

Pentru cine în el insuși e înhămat,

Sub ce curge și peste ce stă.

 

Șezând sub negru, peste negru,

Sunt neclintit și mă cutremur.

Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',

Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.

Iar eu, copac demult căzut,

Putregai cu burta plină,

Plin de apă, mânjit cu chină,

N-am decât să mai aștept o ploaie.

Să mă umple doar pe mine,

Cu necaz și cu fărâme.

Să mă umple, să mă-ndoaie.

Să mai crească niște vine.

Să absorb, să mă absoarbă.

Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,

Și să ia tot ce rămâne,

Șezând sub negru, peste negru.

 

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍