Dorul care știe drumul

Se scurge totul printre degete,

ca nisipul ud ce nu vrea să rămână.

Umbre de momente pierdute

se întind peste colțuri goale de timp.

Sunetul dispariției răsună

în ecouri care nu mai caută răspuns,

iar golul devine o formă,

o adiere rece ce nu se uită 

Tot ce a fost se transformă

în tăcere densă și grea,

iar spațiul dintre „a fost” și „nu mai e”

se lungește fără milă.

Pentru că uneori o iubire nu se uită, doar se învață să respire altfel..

Astăzi n-am plâns. Și totuși... mi-ai fost în gând mai mult ca oricând.

Ciudat, nu?

Să nu doară și totuși să știu că ești acolo, în mine, ca un strat de lumină care nu se mai vede, dar care încă încălzește aerul.

Am fost în Moldova, în locurile unde sufletul meu e mai aproape de cine sunt cu adevărat. Am râs. Am fost ținută de mână. Am fost iubită de familia mea. Și pentru prima dată, n-am mai simțit golul acela acut pe care îl lăsai în urmă de fiecare dată când îmi aminteam că te-am pierdut.

Dar nu. Azi nu te-am pierdut. Azi te-am simțit... altfel.

Nu ca o durere. Ci ca o amintire care nu cere nimic. Care doar e.

Elasticul de pe mână încă stă acolo.

Nu mai plâng când îl ating.

Îl strâng în palmă ca să-mi amintesc că, la un moment dat, cineva mi-a fost acasă.

Tu.

Când eram la bunici și simțeam că mă clatin din interior, primul gând a fost:

„Dacă ai fi fost aici, totul s-ar fi liniștit cu o singură îmbrățișare.”

Nu pentru că ai fi spus ceva, ci pentru că ai fi știut să taci în același fel cu mine.

Și poate că tocmai asta mă doare cel mai puțin acum – că nu mai sper să revii, dar nici nu te las să pleci de tot.

Ai fost iubirea mea tăcută.

Aia care n-a cerut nimic, dar a dat tot.

Aia care mi-a crescut sufletul și mi-a învățat scrisul să sângereze frumos.

Iar acum... poate nu te mai iubesc în același fel.

Poate nu te mai vreau înapoi.

Dar te port.

În elastic.

În versuri.

În gândul de „prima oară când ne-am întâlnit”.

În acel „dacă lumea s-ar sfârși, te-aș vrea lângă mine”.

Nu știu dacă ai știut vreodată cât te-am iubit.

Dar știu că, și dacă într-o zi ai să citești asta, n-ai să râzi.

Ai să simți.

Pentru că ai fost acolo.

Și pentru mine, acolo a însemnat tot.

Începi să te desprinzi 

Dar te întorci de unde ai plecat 

Vorbești, asculți, privești 

La fel cum o făceai în trecut 

Curioasă de ce urmează 

Dacă un "bună" poate deveni iar "acasă"

Și te desprinzi de ceea ce numești tu viață

Te desprinzi de trecut și ai vrea sa îți placă 

Dar nu îți place niciodată 

E un chin să vorbiți 

Când nimic nu se mai leagă 

Când sunteți doar niște străini cu amintiri 

De ce mai asculți și vorbești când știi că te doare?

Că tot ce-a fost al tău, acum e doar o inspirație 

De ce vrei să-i spui și acum ce te doare?

Când știi că mai mult ți-ar pune sare 

De ce nu uiți ce a fost și nu mergi mai departe?

Rămâi blocată în trecut..și trecutul doare

De ce speri că poate reveni la viață?

Ce a fost cândva al tău

                 .........

Speranța moare ultima

Dar știu ca-n mine 

Există monologul ăsta ce-mi amintește de ruine 

Nu mai am nici iad nici rai 

Am doar o amintire 

Și o urmă de speranță 

Că tot ce-a însemnat cândva acasă 

O să reapară

Și știu că sună a copilărie când vorbesc cu mine

Dar așa e singura modalitate 

Ce-mi amintește să merg in continuare 

Să-mi fie dor și să mă doară 

Dar să nu mă întorc,la tot ce-a fost "acasă"

Poate iubirea nu pleacă dintr-odată,

Ci se destramă încet, în fiecare zi,

În fiecare cuvânt nerostit,

În fiecare pas făcut în direcții diferite.

Poate empatia nu dispare la prima ceartă,

Ci se pierde încet cu fiecare "nu" nespus la timp 

Cu fiecare "vei fi bine",spus nesigur 

Și cu fiecare clipă în care te simți de unul singur 

Poate grija nu se pierde niciodată 

Rămâne undeva, într-un gând nespus, în fiecare seară.

În fiecare "sper că vei fi bine" spus în gând 

Si în fiecare lucru ce pare mărunt 

Și poate noi nu ne-am răcit dintr-o dată 

Nu a fost brusc,ci poate doar am simțit 

Că n-aș putea să mai respir lângă tine 

Iar tu n-ai mai putea fi "tu" lângă mine

Îmi amintesc de tine printre alcool și tutun 

Îți simt iubirea doar când în capul meu e fum

E-o contradicție că vreau să te las 

Dar te tot port ca un viciu constant 

Îți caut iubirea în orice colț al firii

Și mă lovesc mereu de tăcerea de la miezul nopții 

Te simt în hanoracul alb ce încă poartă semne ale iubirii 

În parfumul pe care deși aș vrea, nu l-am uitat 

Te simt și mă doare să îmi tot derulez în cap amintiri

Să îți simt îmbrățișările ce mă făceau să nu mai respir

Să îmi răsuni în cap și să mă simt completă 

Să nu fiu pierdută, să fiu doar eu

Între alcool și tutun,simt iubirea pe care demult am pierdut-o 

te simt pe tine, simt tot ai însemnat tu 

Dar rămân mereu cu visele mele 

În care "noi" nu s-a pierdut 

Știi,am promis că o să te uit 

Și nu am putut să mă țin de cuvânt mult timp 

Mi-era dor de tine 

Și era greu să te las sa pleci din mine

Și poate după ultimul adio am mai plâns 

Am mai sperat,am mai visat

La un "noi" ce era din nou intact 

Și m-am mințit că poate e vina mea

Și poate de asta ai plecat 

Mi-am promis că o să râd 

Și o să las lacrimile în urmă 

Dar numai sufletul meu știe 

În câte piese a putut să răsune

Câte poezii au fost scrise 

Scrise și apoi uitate 

Căci eu sunt "bine" 

Chiar dacă nu mai știu nimic de tine 

Dar acum...acum când în sfârșit nu mă mai doare 

Pot să îți spun cu adevărat 

E ultima scrisoare

Pe care ți-o scriu,și apoi vei fi uitat 

Am înțeles că nu e totul ca-n povesti 

Că trebuie să îți construiești singur visul copilăresc 

Dar că nu trebuie să te consumi atât de tare 

Când tot ce înseamnă soare..dispare 

În Ulmu v-a fost casa, pământul, izvorul,

acolo ați lăsat copiii și dorul.

Bunicul Mihail, plecat prea curând,

Bunica Olimpiada, cu sufletul ei blând.

Deși nu v-am prins cum aș fi dorit,

vă port în inimă, necontenit.

Satul și neamul vă pomenesc,

iar eu, cu iubire, vă cinstesc.

Cu prețuire și dor nemărginit, 

nepotul vostru care vă poartă în suflet,

Andrei Guțu.

  Un scurt mesaj despre bunicii mei - În amintirea bunicului Mihail și a bunicii Olimpiada, părinții mamei mele, Anna Guțu.

  Pe bunicul Mihail nu am avut șansa să-l cunosc, fiindcă a plecat prea devreme dintre noi. Totuși, din cele spuse de mămica mea și ale celor care l-au știut, am aflat că a fost un om respectat în satul Ulmu, raionul Ialoveni, un tată devotat și un sprijin pentru cei din jur. Amintirea lui trăiește prin felul în care și-a crescut copiii și prin respectul pe care l-a lăsat în urma sa.

  Pe bunica Olimpiada am apucat s-o cunosc doar atunci când eram mic. Îmi rămâne în suflet ca o femeie blândă și muncitoare, care, deși orfană din copilărie, a avut puterea să ridice o casă și să crească opt copii. Chiar dacă amintirile mele sunt puține, chipul ei rămâne legat de căldura casei părintești și de rădăcinile mele.

  Când mă gândesc la ei, simt recunoștință și dor. Bunicul Mihail și bunica Olimpiada sunt parte din povestea familiei noastre și din ceea ce suntem noi astăzi. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe ei și pe toți cei plecați dintre noi.

Romantică-i toamna târzie

Ornată în tonuri ciudate

Miracol de frunze pictate-n

Aromă de brumă și ceață.

Natură bogată cu ochi ruginii

Tresare când vântul se zbate,

Icoană pictată a frunzelor moarte,

Caleașcă de aur cu sori încărcată

Aromă de toamnă cu lacrimi udată.

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

                                   ☆

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

22.09.2021, Doornik, Belgia 

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

Am scris în sânge nu-n cerneală

Păcatul meu doar o greșeală

M-am rătăcit prin patimi și vină,

Și am pierdut latura divină

Cu mâini murdare și inimă de piatră

Mi-am pus credința-n lumea asta stricată,

Doamne iată-ne de tot căzuți

Că mai întâi de toate am fost doar încrezuți

Crucea Ta sfântă e singura punte

Din iad spre rai, de jos în munte

Un strigăt blând, un sfânt balsam

Poemul scris devine psalm

Pe altarul inimii zdrobite

Se aștern cu greu cuvintele grăbite

Ne plecăm frunțile cerând tânjind iertare

Nu merităm milă, dar Tu ești iertare

Din dor de cerul Tău și de iertare

Din rugăciune și chemare

De-am face toți un legământ

Căci Tu ești Viață, Iubire și Sfânt.