Horoscop

Împărăția cerului a coborât

pe pământ!

Norii albi au fulguit

tărâmului veșmânt,

Puff alb de gheata acoperise

tot in zare,

Peisajul rece al sufletului alinare.

Craiasa zăpezii se contura din fantasme,

Magia cristalina părea a fi

rupta din basme.

Ceata era deasa, printre copaci se aduna!

Un element sublim ce prin

mister ma minuna.

Romanta a înghețat sidef

pe podul iubirii,

Timpul s-a oprit pentru imortalizarea

amintirii.

Imi auzeam doar pașii prin zăpada

și poeziile in gând,

Melancolia era rece,sunt prin

viața doar trecând.

Ma răscoleau amintiri din vieți anterioare,

Sau erau amintiri pierdute,

șanse trecătoare?

M-am trezit la viața prea devreme,

prea târziu?

Sa fi pierdut pe drum al vieții

greu pariu?

Singuratatea era dulce și

durerea parca ma alina,

Fiind eu cu mine însămi nimic

nu ma poate ruina!

Am adunat dezamăgiri și le decoram

adânc in suflet,

Unde am fost când se auzea al

sarutului sângeriu urlet ?

Dau vina pe soare, sa nu

sclipească el in mine!

Naivitatea e slăbiciune,

ma duce departe de sine.

Natura e cruda și din instinct

ne ascundem după flori,

Realitatea fiind gata sa dea

șinei spinării fiori.

La sfârșit de drum a început

adevarata aventura,

Moartea era romantica lăsându-mi

pe inima gravura.

Eu și umbra mea ne oglindeam

prin sentimente,

Vom sta departe de culorile

lumii prea stridente.

Cu eclipsa de soare și marea

neagră in gând,

Alungand tristetea m-am decis

sa ies din rând!

Intre rai și iad exista doar

propria perceptie,

Totul își are loc in aceasta

perfecta creație!

Sunt gânduri rupte din melancolia

unei dimineți reci,

Poti întipării povesti si sentimente

pe orice cale treci.

Zapada se topea după mine

și eu făceam la fel ca ea!

Destinul era hotărât sa ma

învețe sa fiu rea.

Vocea îmi era calda si auzeam

doar pur amor,

Sentimente puse-n versuri

ce alunga orice dor.

Singuratatea o priveam ca dar,

depresia,nectar.

Calea mea sobra spre al

oglinzii rece altar.

Trecand prin zi se făcea

încet doar noapte,

Si noaptea era mai adânca decât

a fanteziei suave șoapte.

M-am reîntors la tine dulcele-mi,

... mister ?

Nu aveam cuvinte cu care

sa te descriu altfel .

Cerul era negru întunecat și

in abis ne regăseam,

Straluceam cu tine a stele și in

romanță tresăream.

Vei fi tu veșnic al cerului

neagră privire?

Undeva in adâncul inimii

doream de a ta știre.

O zi din viața mea ce s-a

rezumat in poezie,

Gandurile-mi scrise sunt

durerii anestezie.

Sfarsitul ma făcea curioasa de ce

urma sa vina.

Aveam in interior un univers

ce sufletu-mi alina.

Cuvintele erau o arma rafinata ce ma

însoțeau la orice pas,

Insusi lumea a fost creata prin

holograma unui glas!

Iti voi atinge sufletul prin

paginile acestei cărți.

Vino cu mine sa descoperim ale

fanteziei întunecate hărți!

Covor de cadavre se asterne in iad!

Doi opuși sunt imortalizați in lupta.

Incoronati domnesc si înarmați 

după grad,

Prezinta ilustratie din

apocalipsa rupta.

Cu sulita lunga si spate încordat,

Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!

Cu chipul ascuns in coif s-a armat.

Ridicand sub soare

cunoștințele-i tezaur.

Al lui oponent e nervos si cu

roba de rege.

Prin învățături stramosesti

privea cu suspiciune!

Omniprezent zărește pe

cel care da lege,

Sabia-i in spate provocând înșelăciune.

Siluete de îngeri din cer se arată,

Spirite albe cu al lor aripi de divin.

Norii ridica in slavi miel

cu a lui cu soarta,

Succesul si eșecul,al durerii lui chin.

Marcat cu sânge pe albastre ape,

Cu picioru-i rupt,paste

curcubeu din soare.

In final fericit deschide

a judecății mape,

Gasind secrete oculte in a vieții floare.

Patru călăreți se prezintă in

lupta masonica,

Ei vin din capătul lumii,de după sigilii!

Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,

Diavolul fiind in penumbra

lunii sângerii.

Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,

E asemenea unui rege

încoronat si mândru.

Trage cu arc fără sageata-n vina!

Potcoava cerându-i săruturile tandru.

Calul roșu are sange alb albastru,

Calaretul făcând rodeo printre patimi.

Sabia din alta lume dovada

ca e maestru,

Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.

Cu dinti de prădător si coada întuneric,

Calul negru pariază suflete pe verde.

Călăreț ce prin simbol de judecată

conduce generic,

Cu chip de canibal el 

nu-i dispus a pierde!

Calare pe cal palid cu oase femeiești,

Moartea tine bine de coasa-i subțire!

Vin după forme de viața nelumesti,

Aducand apocalipsa asupra

a lumii grea sorțire.

Si,era si un copac! era si zi calda vara...

Stăteam ascunziș in umbra gen împara!

Crengi pline de frunze cu

miros de acrișor,

Si altele uscate in nuanțe de incolor..

Pânze parca păianjen erau doar crengi si uscăciune,

In adâncuri doar frunze de verde,bunaciune.

Gândul meu? Doar si eu eram

una cu una!

Putream îmbătrânii si eu,cu voi,vreuna?

Priveam parte plină din

paharul deja gol!

Si asta era secret din al

tineretii rece izvor,

O dilema? Mereu e va sa fie!

De ce e toamna așa de acra vie?

Multe flori sunt, dar puține

Rod în lume o să poarte,

Toate bat la poarta vieții,

Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,

Înșirând cuvinte goale

Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă

Doruri vii și patimi multe,

Ș-a lor glasuri a ta minte

Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții

Bat la porțile gândirii,

Toate cer intrare-n lume,

Cer veștmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ți viață,

Unde ai judecătorii,

Ne'ndurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare

Că pe cap îți cade cerul:

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,

Care roade n-ați adus -

E ușor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus.

Mihai Eminescu 

Ascunsa de priviri,era in

labirintul mortii!

Firava doamna domnea 

peste durere.

Avea in palma însuși 

sangele sortii,

Fara suflet,fără inima,

in putere!

Cu mantia întunericului

peste umeri catifea,

Trupu-i slab,elixir al tinereții!

Vesnicie in șoapte 

ea îți rostea,

Soarele si luna pictati

in ochii străvezii.

Corzi de vioara joasa rasuna

din timp apus,

Al ei păcat împietrit 

in statuia-i vie!

Durerea e un alint si puternic 

inger ii e de opus,

Amorul negru ce pe taramul

morților adie!

Corbii erau ca si lacrimile negre

in jur al ei mormânt,

Si garduri ce doar de foc

aduc aminte!

Un domn galant dormea

pe sub pământ,

Cu matura-i neagră scanteia

dragostei aprinde!

Mandru de al lui consoarta,

prada e in suflet!

Al lor nume va rămâne 

vesnic in onoare!

Conturul amintirii lor nu e

ceva discret!

Raman stăpâni peste 

intuneric cu ardoare.

Contesa in ochii mei,al meu

botez de sange!

Lumanari roșii licareau 

la al ei mormânt.

Pentru ea chiar si curcubeul plânge!

Eternitatea fiind veșnic al ei

dulce suav amant.

Doua monede sculptate sub

a ei statuie,

Se priveau ca jertfe de 

dragoste si amor!

Gest ce tradiție onorează 

si mântuie!

Al lor nume fiind semnat

in Dior!

Binecuvantat este pământul in

urma mortii voastre!

Si speranța neagră in inimi

frânte ati sădit!

Sub lumina lunii sunteți 

a intunericului coaste!

Vesniciei in mister,

amintirea v-ati sortit!

• https://youtu.be/v4pzLNZAcc8?si=3zKMKwH0EGXnUN02

Împamantat prin timp ca si

o dovada a regalității,

Cuceritorul impunător domnea

veșnic si etern!

Pe chipul sau zaream semne

ale imortalității,

Statuia capturând-i sufletul intern.

Glorios si încălecat pe sălbatică bestie,

Coroana din frunze ruginii,neclintită.

Cu sabia-i rece,inamicii ii mistuie!

De diavolii întunericului

parea a fi otrăvită.

Inconjurat de soldați loiali,

dădeau dovada de cruzime!

Varsare de sânge ce in

istorie nu se uita!

Cucerirea teritoriilor justificau

aceste crime,

Iesind învingători după fiecare lupta!

Pazind secrete sculptate-n

piatra si vitralii,

O biserica asemenea unui castel

era al lor lăcaș.

Noaptea dezvăluie cunoștințe

ascunse din ierarhii,

Instiintand din timp pe oricine

avea sa-i fie urmaș.

Moderni pe vremea lor,

ei priveau de sus pământul!

Istorie scrisă cu sânge dulce acrișor.

Numai imaginația poate tine

in frâu masacrul!

Domnitorul Transilvaniei era cu

adevărat un visător.

Facandu-si planuri pentru viața

de după moarte,

Taramul celor adormiți e cu

adevărat un labirint.

Printul intunericului a prevestit

a morții soarte,

Mituri si legende îl tin

legat cu juramant!

Dand dovada de putere e si

un romantic incurabil!

El așteaptă veacuri după cea

care i-a fost scrisă.

Amor e morte poate fi

ceva real,palpabil!

Nu poți da înapoi după ce dragostea

a fost aprinsa!

Sub cerul arzător, 

când amiaza își revarsă focul

peste pietrele vechi ale lumii,

o femieie coboară încet

spre fântâna lui Iacov.

Cu pași mici,

împovărați de ani

și cu sufletul sfâșiat

de propria sete,

purta un ulcior pe umăr,

iar  în adâncul inimii

purta ruina unei vieți risipite,

umbra iubirilor frânte

și tăcerea acelor răni 

care dor.

Și acolo,

la marginea fântânii

ședea Hristos

cu trupul ostenit de drum,

dar purtând în privire

nesfârșirea veșniciei.

Glasul Lui,

mai limpede decât

izvorul ascuns sub piatră,

a străbătut tăcerea Samariei,

chemânt din adâncul unei vieți rănite

setea uitată a sufletului

către apa cea vie.

Căci Hristos nu cerea apă,

ci bătea la poarta unei inimi

uitată de lume

și înstrăinată de sine.

Și i-a vorbit:

despre apa vie-

apa harului care spală păcatele

care coboară până în adâncul ființei

și reaprinde acolo

lumina pierdută a începutului.

Iar femeia asculta,

știind că numai Dumnezeu

poate privi toate căderile omului

și, în același timp,

să reverse peste el

atâta milă.

Și uitat i-a rămas ulciorul

lângă fântână,

ca o mărturie tăcută

că cel care Îl întâlnește 

cu adevărat pe Hristos

nu mai pleacă niciodată același.

Iar ea a alergat spre cetate

cu inima arzând ca o candelă,

care vestește lumina cea veșnică

a iubirii Lui Hristos.

De atunci,

la fiecare fântână a lumii,

în fiecare suflet uscat de dor și păcat,

Hristos continuă să aștepte,

cerând puțin

pentru a dătui infinitul

și oferind omului însetat

apa vie 

a veșniciei.

toți plecăm spre noapte
câte unul
rânduind în palme
mici bucăți solare
până mă duc și eu
cât ard în așteptare
din sufletu-mi carote
voi da la fiecare

voi năvăli spre ani
ca umbra de tsunami
răscolind prin lacrimi
adâncite-n mări
și când ajung la mal
la malul altor ape
voi semăna în tihnă
pădurea de-ntrebări

...

în avans
mai fur din viață
din al morții greu safeu
să ajung spre înserare
tot arzând
în rândul meu
și vecin pășind cu noaptea
ca-n tăcerea din muzeu
îl sădesc atent în palme
soare
am aprins și eu

Închis ca-ntr-o carapace

Privesc spre tine-ades;

Cu ochii plini de lacrimi

Suspin, eu tac, iubesc.

Mi-e dor să fii aproape,

Mi-e dor să fii a mea,

Eu rabd...privirea ta

Ce nu o pot avea.

Mi-e scris să rabd,

Mi-e scris să sper,

Iubirea mea încă -i departe

Căci eu tot mai aștept.

Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,

Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,

În ea se află piese vintage de colecție,

Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:

Un ceas cu pendul în miniatură,

O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,

Un ceainic,

De care s-a prins praful într-un mod tainic,

Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri

Și mai multe partituri,

De timp îngălbenite,

De privit oricând binevenite,

Suport de pixuri ce nu mai scriu,

Dar încă păstrabile, după cum descriu,

Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă

Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.

Este destul de ieșită din tipare,

Nu o spun cu supărare,

Este, de fapt, o lună,

Bineînțeles, mai mare decât o alună,

În mod firesc, ar fi albă,

Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,

E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,

În funcție de becul introdus în fiecare caz,

Încăperea are din nou o pată de culoare,

Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.

L-am văzut în firul ierbii,

În flori de măr,de cais și în magnolii,

L-am văzut în zborul lin de vrăbii

Și în trilul duios al privighetorii.

L-am văzut în adieri blânde de vânt,

În dimineți și-n boabele de rouă,

În grânele ieșite din pământ

Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.

L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil

Și-n bucuria pură din ochii lui,

L-am văzut în culoarea unui flutur fragil

Și în căușuri de inimi în trăirea viului.

L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,

Stropea pământul cu iubire,

Cu dragoste mângâia toată suflarea

Îmbrăcând-o în strălucire.

Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.

Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,

de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de

distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.

Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,

sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;

crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;

iubirea pe care o simțim atunci când mintea

este golită de emoțiile fierbinți ale verii.

M-am așezat lângă o vecină în vârstă

ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din

Asia până când a fost împușcat și despicat

în două. Luptase printre cei mai buni

soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit

brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat

în absența notelor, accelerându-se, din când

în când, pentru a crea o anumită tensiune

cu scopul de a evoca stări de euforie precum și

emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de

veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu

cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.

Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau

foarte multe piruete pentru a sugera ideea de

agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să

pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;

un vânt vijelios și rece care începea să aducă

infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii

ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;

o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător

ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt

reale și pot distruge totul ; un contrast pentru

desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.

Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine

halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv

devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.

Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin

intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor

deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.

Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să

se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.

Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție

ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine

și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele

suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.

Poezie de Marieta Maglas

Nota :Această poezie este publicată.