Astăzi, într-o zi tăcută…

Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,

Vântul îmi duce ruga în scrum,

Iar clipa în neguri se frânge tăcută,

Ca un blestem rostit în postum.

Sub tălpi pământul mi se surpă,

Și timpul mușcă din destin,

Iar noaptea, ca o mână ruptă,

Îmi mângâie obrazul fin.

Dar cine sunt? O umbră stinsă?

Un nume scrijelit în piatră?

O frunză-n toamnă necuprinsă, 

Ori îngerul  căzut din ceată?

Pășesc prin somnul meu de gheață,

Și-n coji de vise mă destram,

Aud pământul cum mă-ngheață,

Și-n mine moartea o proclam.

Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,

Un strop de ceară-n candelabru,

Un nume șters de ploi absurde,

Al sorții accident macabru…

Dar cine-și amintește, oare,

De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?

Când umbra mea se frânge-n zare,

Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?

Privirea ta tăioasă o găseam, 

Înfiptă-n ochiul meu de piatră, 

Și-n loc de lacrimi, eu plângeam, 

Cu praf de marmură uscată. 

Și stană am fost sub dalta ta, 

Și m-ai cioplit o bună vreme, 

Dar am rămas uitat pe undeva, 

Și piatra ne îndepărtată geme. 

Printre unelte, noaptea mă veghea, 

Cu luna prinsă-n cuiele din grindă,

Iar trupul meu — parcă striga 

Din piatra ce lucea ca o oglindă.

Zâmbind, treceai, cu umeri goi,

Cu mâini subțiri, mirositoare-a viață,

Și fiecare gest al tău, în mine-apoi,

Lăsa o rană albă ca o dimineață. 

Şi m-am dorit statuia ta pe veci, 

Cu palma-ți creatoare să mă-nvălui, 

Să îți simt degetele lungi și reci, 

Când pânza tragi în jos să mă dezvălui. 

Se destramă-n mine zarea, 

Ca un țărm de foc și fum,

Și te caut prin uitarea, 

Ce-a lăsat o urmă-n drum.

Port în piept iubirea oarbă,

Pe-un tărâm în care-i Rigă, 

Unde doru-i numai iarbă, 

Și prin fiecare fir mă strigă. 

Între noi, tăcerea sapă, 

Galeriile de patimi, 

Și-n adâncul de sub pleoapă,

Se ivesc pe-alocuri lacrimi.

Dar din tot ce ne desparte,

Ca un foc ce nu se stinge,

Se întoarce peste toate, 

Mângâieri ce știu a plânge.

Acum știu că ești măsura, 

La ce-i bun și mi-e firesc,

Tremurul ce-mi lasă gura, 

Să-ți spun tainic: te iubesc! 

Ceasurile se topesc sub cerul oval,

Fiecare secundă e un râu ce nu se întoarce;

Umbrele trecutului le diguiesc în aval,

Apoi, fără oprire, alerg încolo și-ncoace.

Străzile ard sub pașii mei de zăpadă,

Luminile reci scaldă pereții de sticlă,

Oamenii trec, n-au ochi să mă vadă,

Și-n umbrele lor simt teroare și frică.

Stelele cad în pieptul meu ca o ploaie,

Universul îmi pulsează pe tâmple,

Sunt un spirit care hrănește războaie,

Și veșnic aștept ceva să se-ntâmple.

Am strâns iubirea lumii într-un mic soare,

Și l-am trimis Domnului din palmele mele,

Și-n panică îngerii au început să coboare,

Să tragă-ntre oameni și cer imense perdele.

Ai plecat și zile negre,

Pogorât-au peste mine,

Inima îmi stă de veghe,

Și întreabă despre tine.

Suferință ani de-a rândul,

Draga inimă îndură,

Și întreabă tainic gândul,

Unde e iubirea pură?

Ochii-s triști, izvor de lacrimi,

Alinarea lor e dusă,

Ard mocnit cuprinși de patimi,

După dragostea răpusă.

Pași se-ndreaptă tremurând,

Înspre geam precum o turmă,

Însă nu-i...și rând pe rând,

Se întorc pe aceeași urmă.

Toamna e acum târzie,

Frunza cade, tu plecată...

Luna îmi pare străvezie,

Sunt mai trist ca niciodată.

Azi tac, și dorul, ca pe-un câine-n lanțuri,

Îl las să latre-n mine fioros,

Să-mi muște inima ca pe un os de ros,

Iar sângele să curgă încet pe șanțuri.

Azi tac, ca dorul meu să se audă,

Ca vântul care sparge-un vechi mormânt,

Să-mi crească din tăcere lutul sfânt,

Și-n el iubirea ta să se ascundă.

Azi tac, ca ochii mei să te arate,

Ca două ruguri stinse pe-nserat,

Din care fumul trist, neîmpăcat,

Se-nalță peste inimi vinovate.

Azi frâng genunchii-n rugă și-n neștire,

Și-mi caut umbra ce-n urmă a rămas,

Să-mi fie viața o vită de pripas,

Jertfită pe-un altar din cimitire.

Azi pun tăcerea-n rugă de aramă,

Să bat cu ea în porți ce nu se-nchid,

Și-n ochii-mi triști de va rămâne vid,

Te voi iubi cu milă și cu teamă.

Și dacă-n noaptea mea vei mai păși,

Să nu-mi aduci cuvinte, nici iertare,

Ci doar tăcerea ta — aceea care,

M-a învățat ce-nseamnă a suferi.

Poate c-am greștit

Sau poate doar acum greșesc 

Poate c-am înebunit 

Sau doar acum înebunesc 

Poate c-am iubit 

Sau doar acum mă-ndrăgostesc

Poate viața mea-i o glumă 

Și Dumnezeu de mine râde,

Totu-i precum o furtună 

Și n-am unde m-ascunde......

Versuri lipsite de legătură

În minte doar cuvinte de ură 

În suflet port aceeași iubire 

În gânduri am aceeași amintire....

M-ascund de oameni căutând doar omenie

Găsind ființele robite de mândrie

Plătesc tăcerile să-mi țină companie

Lipind cuvintele-ascuțite pe hârtie

Stă invizibilă tăcuta modestie

Se etalează convenabila prostie

Sau aroganța mănuind o șmecherie

Prezintă-n scenă opulența cu măndrie

Pierdute suflete adună bogăție

Lipsiți de scrupule ne-aruncă în robie

Clădind palate din minciună și hoție

Avar hrănindu-se din noi cu lăcomie

Ne-au condamnat să ne târâm în sărăcie

Considerându-ne doar sclavi la datorie

Elaborând fraze scrobite cu trufie

Explică gloatei cât de greu e la domnie

Toți ‚patrioții’ ce-au furat din vistierie

Sperăm s-jungă-ntemnițați la pușcărie

Aștept secundele să bată armonie

Un imposibil delirând o teorie

aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai

spre liniștea aia care trebuie să vină natural.

aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog

să mă ia cu el la un sake,

cu condiția să mă învețe cum să îl beau.

gândurile îți dau ideile;

tu iei ce-i mai bun din ele

și le dai mai departe ca un Sisif

inconștient și bine intenționat,

cu conștiința neîncărcată de

bolovanul care vine

— inevitabil —

să te îmbrățișeze călduros.

Stea mică, arsă dintr-o clipă,
Ce-ai rupt tăcerea cerului adânc,
De ce-ai căzut? De ce, grăbită,
Ai luminat și-ai dispărut atât de stins?

Te-am văzut tremurând în noapte,
Ca un gând vechi ce nu mai vrea să fie,
Și-n urma ta, pe cerul rece,
A rămas o rană, nu o bucurie.

Spune-mi: ai fost vreun dor al lumii
Ce n-a mai încăput în veșnicii?
Ori visul unui om ce moare
Când nu mai crede-n ce-ar fi vrut să fie?

Tu ai căzut din prea mult foc,
Eu din prea multă așteptare,
Și-amândoi știm: nu-i moartea grea,
Ci clipa-n care totul dispare.

Dacă mai cazi, stea rătăcită,
Să știi că-n pieptul meu încapi;
Căci tot ce moare luminând
Nu piere, se preface-n pași.

Și poate-ntr-o altă viață,
Sub alt tărâm, sub alt destin,
Vom fi doi pași pe-același cer:
Tu stea… eu dor… tăcuți, senini.

Să facem poezii,

E 

În Hristos să ne încredem 

Căci El ne e Pastor,

Călăuza ce ne duce 

Sus în cer la Creator.

Noi trebuie să ne smerim 

Ajutor în El găsim;

S-ajutăm pe fiecare 

Să ajungă la scăpare.