Cerul din palmele mele

Cum ai supraviețuit?” m-ai întrebat într-o zi,

Căutând în privirea-mi vechiul tremur, o rană,

Sperând că din cenușa oarbă va răsări

O umbră din făptura ce-o știai pământeană.

Răspunsul a tăcut lung, ca un ecou de mormânt,

În timp ce peste noi noaptea-și cernea nepăsarea.

„Nu am făcut-o...”,atât am putut să-ți cuvânt,

Lăsând ca negrul tăcerii să-ti șteargă mirarea.

Sunt alta acum... o străină fără de nume,

Născută din bucăți ce n-ai vrut să le-aduni.

Cea care-am fost a rămas dincolo de lume,

Îngropată sub straturi de tăceri și furtuni.

Acolo unde-a fost scrum, e o stâncă tăcută,

Ce nu mai simte nici gerul, nici mângâierea ta,

O versiune nouă, din durere cusută,

Care a învățat doar cum să poată îndura.

Nu căuta trecutul în această privire,

Nu mai nimic de salvat din ce-ai cunoscut.

Supraviețuirea nu-i mereu o izbăvire,

Ci moartea lentă a tot ce-am fost la-nceput.

Atâția oameni și nicio ființă,

Doar blocuri de ghips așezate în rând,

O masă inertă lipsită de voință,

Schițată în grabă pe-un soclu de gând.

Sunt mii de profile tăiate în piatră,

Sunt pași rigizi ce se-aud pe trotuar,

Niciun fior și nicio vatră,

Doar marmură rece și timp secular.

Suntem mereu reci monumente,

Purtăm în priviri un îngheț sideral,

Doar forme, volume, fragmente,

Aliniate pe un vechi piedestal.

Fiecare e-o mască sculptată solemn,

Un bronz obosit ce nu poate iubi,

O lume de ceară, de fier și de lemn,

În care și zeii au prins a muri.

Dar undeva, într-o crăpătură ascunsă,

O singură floare din piatră a crescut,

Cu petale subțiri și de rouă atinsă,

Sfărâmă în tăcere granitul tăcut.

Ea sângeră roșu pe marmura dură,

O pată de viață în juru-i stingher,

Și-un singur parfum dintr-o vie făptură

Întoarce privirea statuilor spre cer.

Ce cald e cerul azi, peste toate,

Copiii râd pe străzi în zbor,

0 zi de mai binecuvântată

Si plină de un drag fior.

Lumina aurie-i vie,

In ochi sclipiri de fericire,

Pământul freamătă de viată

Si totul pare o iubire.

Fugim spre umbra răcoroasă

Un strop de vânt ne-aduce zâmbet,

0 zi de mai asa frumoasă

Trezeste viata în orice suflet.

Si râdem prinsi în sărbătoare,

Sub cerul cald si sclipitor

Purtăm în suflet petale vii

Și-un cânt de vară plin de dor.

Si ce zi e azi? E toamnă...

Frunze cad în cercuri, mii

Inima,  o mare doamnă

Te asteaptă să mai vii

Și ce zi e azi? E toamnă....

Anii trec, dar te păstrez

O iubire ce mă-ndeamnă

Să te caut în orice crez.

Și ce zi e azi? E toamnă...

Plouă rar si plouă lent

Nicio umbră nu condamnă

Un refugiu permanent.

Si ce zi e azi? E toamnă...

Te respir în aer rar

Gândul mândru te recheamă

Să-ti aduc iubirea dar.

Tu ești aici, dar ți-ai dori

O altă lume să pictezi,

Să fie simplu a trăi,

Să fie simplu să visezi.

Pe pânza albă ce-o visezi,

Eu sunt ecoul din fundal,

Un loc în care să-ndrăznești

Să uiți de zbuciumul real.

Să fie veșnică iubirea,

Desprinsă parcă din povești,

Să nu existe despărțirea,

Să nu ai frică să trăiești.

Să nu existe dușmănia,

Să ai curajul să fii tu,

Să nu cunoști ce-i agonia,

Să nu te doară vorba „nu”.

Ai pus în versuri un răspuns,

Un vis curat și nepătat,

Despre un dor adânc ascuns

Și-o lume care s-a schimbat.

Să poată omul să priceapă,

Că trupul este doar un scut,

Ce ține inima întreagă,

De tot ce-n viață a durut.

În lume singură trăiești,

Cu rana care încă doare,

Pe pânza albă simți că ești,

Ciudata pată de culoare.

E dureros să fii acea

„Ciudată pată de culoare”,

Dar pânza nu ar mai avea

Lumină, viață sau splendoare.

Fără nuanța ce o porți,

Cu rana ta, cu dorul tău,

Ar fi doar alb, făr' să socoți

Unde nu-i bine, dar nici rău.

Rămâi culoare-n lumea gri,

Chiar dacă scutul e rănit,

Învață simplu a trăi,

Așa cum ești... de neînlocuit.

Un strop de magie,

Plin cu bucurie,

Un strop de iubire ,

Revărsat in extaz...

Un strop de magie,

Plin de uimire,

Un strop de râs,

Cu sănătate în plus .

Un strop de magie,

Plin de noi doi,

Un strop de plăcere,

 Dansând printre ploi...

Un strop de magie,

Plin de trăire.,

Un strop de Divin,

Etern pe Pământ.

Ușa

Stau în fața ușii.

Nu e mare, nu e aurită,

dar simt greutatea ei în mâini.

Am stat prea mult pe cealaltă parte,

unde zgomotul altora mă împingea,

unde drumurile și vorbele

mi-au obosit pielea și sufletul.

Privesc clanța.

E rece.

Dar e și promisiunea unui pas.

Inspir adânc.

Îmi simt corpul, respirația, gândurile.

Îmi reamintesc ce înseamnă să fiu pentru mine.

Întind mâna.

Apăs.

Ușa scârțâie ușor.

Și pașii mei intră pe drumul meu:

nu mai pentru altcineva,

nu mai pentru vină,

nu mai pentru a ține pe cineva în echilibru.

Fiecare pas e lent, conștient,

ca un fel de dans pe podeaua vieții mele.

Și dincolo de ușă,

lumina nu e doar soarele —

e spațiul meu,

respirația mea,

timpul meu.

Pentru prima dată de mult,

simt că încep să trăiesc.

Nu blestema durerea când te-apasă,

Nici muntele ce-l ai de cățărat,

Căci piatra brută, aspră și faimoasă,

Doar sub ciocan devine diamant.

E greu când cerul pare de funingine

Și simți că norii nu se mai opresc,

Dar rădăcina-nvață sub pământuri

Că doar prin lupte ramurile cresc.

Fără de ger, n-am prețui căldura

Fără de noapte, n-ar lumina nicio stea,

Durerea este doar arhitectura

Ce-ți face dârză... inima!

Cum să o iau de la-nceput?                                                                              Când am văzut de mii de ori ,

Cum să incep un nou parcurs?                                                                         Când cei iubiți m-au tot rănit, 

Cum să mă distanțez de ei?                                                                             In jur mi-au pus stringuri prea groase...                                                       

Cum sa le tai sau sa le rup?                                                                               Iubirea lor nesănătoasă...

Cum pot să mă bucur de-a mea viață?                                                           Când după mine arunca ,,piatra,,....

Cat, din poezia mea, traiește viu in calea ta?

Cât mers din pasul meu e și umblarea ta?

Cât Dumnezeu din tine mai poartă duh din mine?

Cât fiu din mamă și din natură frunză pe apă...

Te-ntreabă de știi măsura a ce nu se cuvine,

Ce nu e în cuvinte, dar curge în simțire.

De câte ori închisei ochii să nu îți slobozi gura

In schimbul liniștii, doar să nu înfrunți furtuna.

Nu pumnul ridicat, ci pieptul dârz în cuget scos în față...

Nu gloata după faimă, ci mersul dus în tihnă și în pace.

E o grabă nebună, o grabă de-a dreptul bolnavă

Iar buzunarele...pline de inimi golite de vlagă.

O minte părtașă în frică e tovarăș în degringoladă.

E atâta iubire în lume câtă cauți să dai fără plată...

E atâta magie în lume, dar mulți beau doar apă chioară!

Cruel Cronos engraved me early,

not with gentleness,

but by hands of shadows

who mistook my springtime figure

for silence,

who thought my tears were seeds easily buried.

I was a sanctuary of lilies,

crushed before the bloom,

a jasmine bruised by shadows,

an innocent violet forced into stone.

Their voices were storms,

their laughter-chains of iron,

and I, too petite to fight,

learned the language of fear.

Yet within me, a sunflower spark

refusing to give up its soul,

rooted itself deeper,

drinking light even from darkness,

whispering: you are more than their hands,

you are more than their cruelty.

So I rose, piece by piece,

a wounded Rose of Venus,

crowned not by shame,

but by the fire of endurance.

Where they carved burning scars,

I carved flourishing constellations.

Where they plucked petals,

I grew wings of lavender and flame.

Now my voice is the garden restored:

not silent,

not broken,

but alive

a testament that innocence stolen

is not innocence lost,

that even from the deepest, darkest wound,

a sunflower can rise

and teach the world

what it means

to see, to feel,

and yet not become a shadow itself.