Cerul din palmele mele

Atâția oameni și nicio ființă,

Doar blocuri de ghips așezate în rând,

O masă inertă lipsită de voință,

Schițată în grabă pe-un soclu de gând.

Sunt mii de profile tăiate în piatră,

Sunt pași rigizi ce se-aud pe trotuar,

Niciun fior și nicio vatră,

Doar marmură rece și timp secular.

Suntem mereu reci monumente,

Purtăm în priviri un îngheț sideral,

Doar forme, volume, fragmente,

Aliniate pe un vechi piedestal.

Fiecare e-o mască sculptată solemn,

Un bronz obosit ce nu poate iubi,

O lume de ceară, de fier și de lemn,

În care și zeii au prins a muri.

Dar undeva, într-o crăpătură ascunsă,

O singură floare din piatră a crescut,

Cu petale subțiri și de rouă atinsă,

Sfărâmă în tăcere granitul tăcut.

Ea sângeră roșu pe marmura dură,

O pată de viață în juru-i stingher,

Și-un singur parfum dintr-o vie făptură

Întoarce privirea statuilor spre cer.

Cum ai supraviețuit?” m-ai întrebat într-o zi,

Căutând în privirea-mi vechiul tremur, o rană,

Sperând că din cenușa oarbă va răsări

O umbră din făptura ce-o știai pământeană.

Răspunsul a tăcut lung, ca un ecou de mormânt,

În timp ce peste noi noaptea-și cernea nepăsarea.

„Nu am făcut-o...”,atât am putut să-ți cuvânt,

Lăsând ca negrul tăcerii să-ti șteargă mirarea.

Sunt alta acum... o străină fără de nume,

Născută din bucăți ce n-ai vrut să le-aduni.

Cea care-am fost a rămas dincolo de lume,

Îngropată sub straturi de tăceri și furtuni.

Acolo unde-a fost scrum, e o stâncă tăcută,

Ce nu mai simte nici gerul, nici mângâierea ta,

O versiune nouă, din durere cusută,

Care a învățat doar cum să poată îndura.

Nu căuta trecutul în această privire,

Nu mai nimic de salvat din ce-ai cunoscut.

Supraviețuirea nu-i mereu o izbăvire,

Ci moartea lentă a tot ce-am fost la-nceput.

Tu ești aici, dar ți-ai dori

O altă lume să pictezi,

Să fie simplu a trăi,

Să fie simplu să visezi.

Pe pânza albă ce-o visezi,

Eu sunt ecoul din fundal,

Un loc în care să-ndrăznești

Să uiți de zbuciumul real.

Să fie veșnică iubirea,

Desprinsă parcă din povești,

Să nu existe despărțirea,

Să nu ai frică să trăiești.

Să nu existe dușmănia,

Să ai curajul să fii tu,

Să nu cunoști ce-i agonia,

Să nu te doară vorba „nu”.

Ai pus în versuri un răspuns,

Un vis curat și nepătat,

Despre un dor adânc ascuns

Și-o lume care s-a schimbat.

Să poată omul să priceapă,

Că trupul este doar un scut,

Ce ține inima întreagă,

De tot ce-n viață a durut.

În lume singură trăiești,

Cu rana care încă doare,

Pe pânza albă simți că ești,

Ciudata pată de culoare.

E dureros să fii acea

„Ciudată pată de culoare”,

Dar pânza nu ar mai avea

Lumină, viață sau splendoare.

Fără nuanța ce o porți,

Cu rana ta, cu dorul tău,

Ar fi doar alb, făr' să socoți

Unde nu-i bine, dar nici rău.

Rămâi culoare-n lumea gri,

Chiar dacă scutul e rănit,

Învață simplu a trăi,

Așa cum ești... de neînlocuit.

Ce cald e cerul azi, peste toate,

Copiii râd pe străzi în zbor,

0 zi de mai binecuvântată

Si plină de un drag fior.

Lumina aurie-i vie,

In ochi sclipiri de fericire,

Pământul freamătă de viată

Si totul pare o iubire.

Fugim spre umbra răcoroasă

Un strop de vânt ne-aduce zâmbet,

0 zi de mai asa frumoasă

Trezeste viata în orice suflet.

Si râdem prinsi în sărbătoare,

Sub cerul cald si sclipitor

Purtăm în suflet petale vii

Și-un cânt de vară plin de dor.

Si ce zi e azi? E toamnă...

Frunze cad în cercuri, mii

Inima,  o mare doamnă

Te asteaptă să mai vii

Și ce zi e azi? E toamnă....

Anii trec, dar te păstrez

O iubire ce mă-ndeamnă

Să te caut în orice crez.

Și ce zi e azi? E toamnă...

Plouă rar si plouă lent

Nicio umbră nu condamnă

Un refugiu permanent.

Si ce zi e azi? E toamnă...

Te respir în aer rar

Gândul mândru te recheamă

Să-ti aduc iubirea dar.

Renunț la tine azi,

Mi-ai fost o confidentă,

Și în singurătate,

Doar tu mi-ai fost prezență.

Renunț,nu te resping...

Și simt recunoștință,

Pentru momente-n care,

In frici mi-ai fost esență...

Ești ultima țigară,

Îmi iau la revedere,

Revin la libertate,

Voința și putere.

Efecte-n lanțuri ce ne strâng și ranile-s adânci,

Interiorul-i inundat de sânge si venin,

Iar corpul moale ni-l simțim,

De stringuri ce-s străine.

Efecte-n lanțurile groase, de-un ruginiu închis,

In timp culoare și-a schimbat,

Și-n corp s-au adâncit,

De ani nostri încărcați ,

Cu frică și rușine.

Efect in lanțurile groase, simțit spre al tău final,

Durerea,frica și trădarea prin viață te-au ghidat.

Privești cu atâta înțelepciune din stare de uimire,

Că acel efect de lanțuri strânse,a fost a ta trezire.

Cei trei P ai vindecării,

Pe al meu drum m-au însoțit,

Au fost starea de pornire,

Mi-au rămas fideli și sunt.

Primul,,P,, a fost Pictura,

Prin culori eliberam,

Ce vedeam în vise ,pleaope,

Din profund eu tot scoteam...

Următorul ,,Poezia,,..a urmat ca un ecou,

Al cuvintelor nespuse ,se simțeau interior,

Mâna mea a scris in grabă fiecare vers cu har,

Curățăm cuvinte care nu-mi aparțineau total.

Cel din urmă,cel dintâi..,,P,, poate cel mai important,

Prezența în tot ce simt ,în ființa ce exist,

A însemnat mult exercițiu,a însemnat o întreagă fugă,

Să alerg și să mă prind,

Să ma iau ușor de mână și la mine sa revin.

Cruel Cronos engraved me early,

not with gentleness,

but by hands of shadows

who mistook my springtime figure

for silence,

who thought my tears were seeds easily buried.

I was a sanctuary of lilies,

crushed before the bloom,

a jasmine bruised by shadows,

an innocent violet forced into stone.

Their voices were storms,

their laughter-chains of iron,

and I, too petite to fight,

learned the language of fear.

Yet within me, a sunflower spark

refusing to give up its soul,

rooted itself deeper,

drinking light even from darkness,

whispering: you are more than their hands,

you are more than their cruelty.

So I rose, piece by piece,

a wounded Rose of Venus,

crowned not by shame,

but by the fire of endurance.

Where they carved burning scars,

I carved flourishing constellations.

Where they plucked petals,

I grew wings of lavender and flame.

Now my voice is the garden restored:

not silent,

not broken,

but alive

a testament that innocence stolen

is not innocence lost,

that even from the deepest, darkest wound,

a sunflower can rise

and teach the world

what it means

to see, to feel,

and yet not become a shadow itself.

Pauza e timpul meu.

Rămân cu mine acum,

în somnul liniștit de noapte.

Las visele să-mi curețe

tot ce nu am făcut eu.

Pauza… shhh… ce liniște de seară.

Ochii mei, închiși în somn,

mă caută prin tot Astralul

și mă găsesc plină de gânduri.

Curg șiroaie printre visuri,

iar corpul meu se vindecă.

Recunoștință!

Vom vorbi răsună-n mintea

Ce azi s-a pierdut in versuri 

Nu vreau să le caut sensul 

De nu exprimă prezentul 

Vom vorbi sună a prezenta

Implicare și îmi pasă 

Îmi golesc mintea de gânduri 

Și alung tot ce m-apasă 

Vom vorbi îmi pare calmul

Înțelegerea -i în spate

Și mie îmi tot răsună 

A speranța și dreptate 

Vom vorbi răsună-n gânduri 

La final de analiză

Doar cuvinte ce exprimă 

Sunt aici ramai cu mine