MÂNDRU TEI

Dragă tată, azi se sărbătorește ziua numelui tău.

Vreu să vorbesc cu tine.Tu ești copacul care m-ai susținut,

și crescut și mai ales m-ai iubit din suflet.Îmi sunt vii în minte

amintiri frumoase din copilăria mea.

    Ne povesteai de ce ești așa de de mândru de numele ce-l 

porți:ȘTEFAN 

     -Știți voi copii cine a fost Ștefan cel Mare? și începea o 

poveste în mai multe episoade, câte unul în fiecare seară

înainte de culcare.Învățătorul d-l Onose la lecția de istorie ne 

vorbea despre luptele purtate de domnitorul Moldovei Ștefan 

cel Mare.Eu am ridicat mâna și am spus că știu multe despre el.

și știu cine a fost.S-a făcut liniște în clasă m-a lăsat să spun tot 

ce știu, apoi m-a întrebat.

     -De unde știi toate acestea?

     -De la tata.

    -Nu mă miră, așa era și fratele tău Costică, unul dintre elevii 

mei buni.

     Apoi, eram încă mică când m-ai învățat să înot  în apele domoale

ale Prutului, simțind durerea vecinului nostru ,când i s-a înecat băiatul.

     Apoi, eram încă mică, când ai făcut rost de o plăcuță și un grif și m-a 

învățai să fac liniuțe și cârlige, apoi primele litere.

    Iarna mergeai la pescuit la copcă și mă luai și pe mine, dar ca să nu 

mă plictisesc, dintr-un colțar mi-ai făcut două patine cu care alunecam 

pe gheață.

    Nu știam ce vrei să ajung când voi fi mare, posibilități să merg mai 

departe nu erau, dar făceai planuri sa-mi cumperi o mașină de cusut.

Tu ziceai: este o muncă ușoară și mai ales nu te arde soarele.

      În 1947,când mulți oameni mureau de foame, te-am văzut plângând,

spunându-i mamei.

      Nu mai pot să-i văd flămânzi, se organizează trimiterea copiilor din 

Moldova în Ardeal ,e singura soluție.Așa am ajuns în comuna Mocirla 

județul Oradea,unde am stat până în toamnă când recolta a fost bună.

      Tată erai comic, făceai oamrnii să râdă să mai uite de necazuri.

Cănd mama era chemată la o clacă în serile de iarnă, îți puneai șorțul 

dinainte și te apucai să ne faci aluaturi ce nu trebuiau să crească că nu era 

timp. Mama care păstra făina pentru cozonacii de Sf. PAȘTE vedea cum 

scade făina din ladă, dar noi nu știam nimic...

       O întâmplare de care încă îmi vine să râd:Trebuia să ajungem la gara 

Fulgerești,la o distanță de 18km de sat. Drumul trecea printr-o pădure 

mare și aveam de urcat trei dealuri, din care unul chiar mare.Eu eram cam 

slăbuță, tu ziceai că-s anemică și n-am să-l pot urca....

     Glumind, m-ai legat de mijloc cu un capăt de sfoară și cu celălant capăt 

te-ai legat tu, apoi mi-ai zis: tu rămâi în urmă, eu merg înainte,să vezi ce ușor

se urcă dealul,că eu te trag...dar cel mai mult îmi plăceau poveștile pe care 

tu le fabulai...

      Scriind despre amintirile mele, simt că ești lângă mine și îți ascult 

poveștile și dragă tată, parcă tu ești viu. 

De unde venim?

Exact  nu știu

Avem în schimb

Istorii vechi sub soare

Ne tragem seva 

Din adânc de mare...

Din cremene  și stâncă.

Mi-ai apărut în cale, odată cu înserarea

Ascultându-ți glasul , plângându-ți disperarea,

Am descoperit în sufletu-mi

Un filon pe care nu-l știam ...

Era iubire pură , cel mai dulce chin 

Care a înflorit ,din ce în ce mai fin.

Fii binecuvântată frumoasa mea copilă,

Cu glas de argint și mângâieri de liră

Atunci când eu credeam că inima îmi este moartă

Mi-a trimis un înger , în pustita-mi soartă .

Mi-a dat în dar o inimă-în  văpaie .

Pentru a ei văpaie ,sunt acum in stare 

Să înving și veșnicia ,iubita mea copilă

Când te țin în brațe și chipul  ți-l  sărut.

Cu inima-mi făclie te iau de mână azi,

Văd cum bucuria îți râde pe obraz.

Eu sunt fericit ,că te-am întânlit 

Pe drumul vieții să te  am aproape

Te ridic pe soclu și îți fac staruie 

Mă-ai trezit la viață ,dintr-o agonie

Consider că, tot ce se petrece în viață, în natură, poate fi explicat

într-un fel sau altul. Trăiesc niște vise, ce nu au nici-o legătura cu viața, 

un amalgam din cace nu poți trage nici-o concluzie.Sunt persoane care 

susțin că le pot deslega sau e păcăleală? De ce mă înteresează? Sunt o 

fire curioasă...Acțiunea visului s-a petrecut în bucătăria mea.

      Pregăteam mâncarea și restul verdeților le lăsam pe o tăviță, pe care 

am uitat-o ceva vreme pe jos. Printre resturi ceva se mișca, am văzut un 

viermișor mic, căuta ceva de mâncare, după care se retrage nu știu unde,

că nu l-am mai văzut...După ceva timp îl văd din nou , de data asta mai bine.

      Era unul asemănător unui vierme de mătase, producea simpatie,nici 

decum repulsie...Părea îndrăzneț și umbla degajat după mâncare. Am văzut 

că alege frunze de varză și de salată. I-am pus felioare de fructe și au dispărut.

Mă temeam că-l vor ataca pisicile, aveam două jucăușe. Curios, toți căutau 

mâncare pe tăviță și parcă devenise prieteni. viermișorul mai crescuse, arăta de 

grosimea unei macaroane, avea niște striații gălbui,capul negru cu o gură largă.

Am văzut cum a înghițit un vierme mic de varză, parcă l-a aspirat. Sătul se retrăgea 

undeva și dormea. Nu-mi puteam explica prezența lui în bucătăria mea.Curiozitatea 

m-a învins, voiam să văd ce va urma.

                  va urma

Îmi este dor, o poartă să deschid,

          Ce stă în rugină,

                Pustie lîngă zid,

    Să scârție, cu glaș  șoptit:

             Tu, nu ești străin,

      Bine ai venit.

          Să stăbat aleea 

                Cândva cu multe flori,

Să ascult în tăcerea nopții

       Povești uitate, până-n zori.

         Să mângâi tâmpla mamei,

                 De ani încărunțită,

Să scârție podeaua

         Cu țoale noi gătită.

            În colțul casei mari 

O umbră se desface, este amintirea

       mamei dragi 

                   a unui suflet dus, vreau 

să cred că-i steaua ce strălucește în noapte 

         acolo sus. Aleele îmi șoptesc, de pașii

mamei grei, sub ștreșinile casei

               arse de vânt și de ploi. Nici fumul 

   nu mai geme,în hornul prăvălit,

                     parcă a murit. Străină îmi pare 

viața ,o poveste, din freamătul ce-a fost,

      nimica nu mai este...O lume întreagă

              unde s-a ascuns?

E  o taină....fără de răspuns !!!!!

Tot am spus,că nu-i bine în țară,

Acum spun cum am vrea să fie,

Să nu muncească nimeni pe afară,

Veți spune...că-i curată utopie.

Să ne producem cele necesare, că nu-i greu,

Că materii prime ne-a dat Dumnezeu

Oameni pricepuți și harnici sunt românii

De ce să ne ducem traiul cu străinii?

Ce ce vor să plece să-i lăsăm 

Vor să fie honari, nu-i contestăm,

Ori nu-și mai iubesc țara, neamul?

Ori nu muncind, își câștigă banul!

Avem tot ce ne trebuie, ca să trăim bine,

Dar cei ce conduce astăzi țars,

Ne sunt cei mai mari dușmani

Ne vor transforma în sclavi în câțiva ani.

Cine are curajul să spună ; stop!

Ca să ne fie bine,trecem prin potop ?

Dușmanii țării nu pleacă fără să verse sânge,

Ce contează că o țară întreagă plânge ?

Închide ușa în urma ta
Ca să nu intre fumul,
Țigara stinsă în urma ta,
Vrea să-mi arate drumul.

Strânge bagajele din strada mea,
Căci șansa ți-ai pierdut-o,
Rujul tău pe perna mea
Și rana am cusut-o.

Șterge lacrima de pe obraz,
Azi floarea-i ofilită,
Destinul tău stătea în ceas,
Acum e doar clepsidră.

O unghie ruptă ți-așteaptă uitarea
Și cheia de aur o îngrop în pământ,
Iarăși schimb iala și chem iar salvarea,
Eu pier, căci tu nu m-ai vrut.

Îmi sunt zilele anodine
Când cu mine tu nu ești
Aștept  strigătul  de la tine
Să-nțeleg că mă iubești
Și aștept să aud chemarea
De pe țărmul liniștii
Să îmi  ridici disperarea
Și tristețea  inimii.

  1. În drumul lung dinspre București,  

Când trenul se pierdu în noapte,  

O zărisem pe cea râvnită,  

Și eram atât de aproape.

  2. Însă mutul meu glas nu îndrăzniră  

Să o întrebe de-al său nume,  

Doar cât o fi un ceas sau pe unde ne aflarăm,  

Pierdut fiind eu în a mea lume.

  3. Cu părul șaten și cu ochii curați ca lacrima,  

Cu o voce suavă, ușor cristalină,  

Am să mi-o amintesc  

Pe cea care, probabil toți îi spun ,,Adelină".

  4. Și acum o caut peste tot,  

Sperând că o frântură de timp  

Mi-o va scoate iarăși în cale  

În al vieții anotimp.

  5. Până atunci am să privesc la lună,  

Al ei chip să-mi amintească  

Plăcut, ca o lumină ce arde la fereastră  

Într-o noapte rece, întunecată.

  6. Și n-am să mă opresc deloc până ce n-am s-o găsesc  

Pe fata visurilor, ce mințile mi le ia,  

În cele din urmă  

O voi cunoaște, se va numi Anamaria.

  7. Ea, enigma ce mă bântuie,  

Încercând taina să îi dezleg,  

Ascunsă adânc în zâmbetul  

Și-n sufletul ei întreg.

  8. Căci dorința de a o cunoaște  

Mă predomină încet încet,  

Slăbit, mă las pradă leului ce m-a înghițit  

Pe neașteptate, ușor și discret.

  9. În sufletul meu rece, nepătruns și gol de culori,  

Simt că ea ar fi raza ce m-ar colora,  

De parcă o știu de mult,  

O artistă ce pictează doar iubiri, Alexandra.

  10. Însă frici mă cuprind zeci de mi,  

Căci ar putea fi un șarpe  

Ce mi-ar umple inima de venin,  

Ucigându-mă, aproape.

  11. Căci din multul necunoscut pot să...  

... răsară multe fiare  

Cu ghiare, colți, cornițe mari, gata să atace  

Prin rănile-mi ucigătoare.

  12. Căci căutând, pot găsi fiara cuibărită  

Și camuflată foarte bine în chipul ei,  

Iar în dragostea naivă  

Să nu-i văd colții, gata să muște, ai Laviniei.

  13. Însă în mintea mea mi-o imaginez  

O fată cuminte, cu credință,  

Ce-și pune nădejdea în Dumnezeu  

Plină de iubire și căință.

  14. Ca împreună să perseverăm,  

Pășind pe calea către rai,  

Descoperind frumosul vieții celei veșnice  

Atunci când din inimă, totul dai.

  15. Unei astfel de fete complet am să mă dăruiesc,  

Toată viața și dincolo, de atunci când voi începe nunta,  

O voi iubi mereu  

Pe soția și mama copiilor mei, Nicoleta.

  16. Însă până atunci, când drumul vieții  

Mi-o va scoate iar în cale,  

Am să mi-o amintesc, mâncând, obosită  

În trenul ce alerga agale.

  17. În vagonul cinci bis, stând în spate,  

Probabil adormită,  

De la drumul lung și ostenitor ce l-a parcurs,  

Și totuși părea fericită.

  18. Și eu, biruit fiind de somn după o noapte nedormită,  

N-am îndrăznit să spun nimic, neștiind ce va urma,  

Însă am rămas cu regretul  

Deoarece, cred că Delia o chema.

  19. Neștiind adevăratul ei nume,  

Mi-am imaginat-o în fiecare catren,  

Și chiar de ar fi Adelina, Anamaria, Alexandra, Lavinia, Nicoleta sau Delia,  

Ea pentru mine, rămâne doar "fata din tren".

Cântă pasărea iubirii

La fereastra unei fete

In asfințitul serii,

Legând două suflete.

O vara-ntreaga ciripi

De pe ramura -nfllorata 

Fâlfâind ușor din aripi 

De a lor amor mișcata. 

Venise toamna ruginie,

Palise trilul ei divin,

Răgușise de la ploaie, 

Despartind a lor destin.

Purta idila lor in gânduri 

Printre frunzele uscate,

Ciugulea din ea frânturi 

Sub privirile tăcute.

Se cuibari de gerul iernii

In scorbura de Sub geam,

Râvnind blândețea vremii,

Noi la sobă ne chirceam.

Visam o nouă primăvară 

Cand glasul ei de mierla, 

Cândva cu flori ne cununara ,

Dăruind din ea o perlă...

Poate-ai iubit, dar n-ai știut

Să dai din tine ce nu doare,

Și eu, cu sufletul prea tăcut,

Ți-am fost doar umbră trecătoare.

MAi iubit, dar fără să te uiți 

Ca inima mereu e fără scut

Si ai lăsat așa, mereu în agonie

O inima ce arde fără de manie. 

Păcat de tinerii ce mor

De cei ce n-au cunoscut iubirea

De cei ce lasă în urma lor,

Copii plângând, părinți jelând,

Familii îndoliate...

Morminte cu flori încărcate

Cu lacrimi și dor  udate

Păcat de ei și de tinerețea lor.