Iartă..dar nu uita!

Pe scara vieții urc, cobor
Și ani adun unul cu unul,
Mă întristez, că mai aud
Cum unii-mi zic, bătrânul.

Nu știu cum s-a dus timpul
Și m-a împins la bătrânețe,
Că ieri eram copil la mama
Iar azi cărunt și dau povețe.

Mă uit la cărțile din juru-mi
Pe care în ani le-am buchisit,
Și mulțumit îmi spun în gând
Fii fericit că timp... n-ai irosit.

Dar oare am citit..îndeajuns
Că simt, că multe lipsuri am,
Și nici nu le-nțeleg pe toate
Copil rămân și fiul...de țăran.

Acum, mai răsfoiesc vreo carte
Aminte să-mi aduc de altădată,
De vremi și timpuri..ce nu revin
Și cu tristețe zic, a fost... odată!

Încerc să mă apropii din nou de ea,

Nu știu de mă va accepta sau refuza,

Ne-am despărțit, singurătatea-i grea,

Mă-ntreb...mă va ierta sau acuza?

Îndepărtarea ei sau poate-a mea,

În timp s-a petrecut, făra-nțelege,

Ceva a dispărut, poate comunicarea,

Și nu văd cine ,,amarul" să-l dezlege

Unul pe lângă altul, zilnic trecem,

Și ne ferim privirile de-a-se-ntâlni,

Viața noi în penibil ne-o petrecem,

Și ura e mai mare, decăt cuvântul,,a uni",

Voi continua să lupt, pe-un loc minat,

Și fericirea s-o împărțim la amândoi,

Pentru că simt că nu s-a terminat,

Iubirea noastră cea visată...născută-n doi!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Ceva frumos aș spune pentru voi

Acum pe seară, l-apus de soare,

Dar cum să scrii când e război

Chiar la hotare și lumea moare.

Deschid tv-ul, moartea o văd

Pe sticlă arătată prin filmare,

Nu, nu este film și doar prăpăd

Și peste tot e plânset și teroare.

Vreau să-l închid să schimb canalul

Nu mai suport să văd să simt așa durere,

Pe voi eu vă implor să fluierați finalul

Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere.

Puterea El v-a dat-o să faceți bine

Nu să ucideți ființe nevinovate,

Așa că încetați s-aveți inimi haine

Fiți înțelepți și faceți zi din noapte.

Vă adunați și discutați încontinuu

Dar nu să ne feriți de foc și arme,

Și să decideți care dintre voi e primu',

Și toți s-aveți portretul pus în rame.

Pe noi, voi credeți că ne păcăliți

Și moartea o lăsați să ne adune,

Dar nu uitați că veți fi pedepsiți

Pentru ce ați făcut în astă lume.

Așa că evitați pedeapsa Divină

Și puneți capăt acestui război,

Nu spuneți că alții poartă vină

Ne mor copiii, făra-veni 'napoi!

Cine să-mi spună astăzi mie

Dacă în viața am ales corect?

Iar celor ce mâna mi-au întins

Eu am avut cuvinte de respect?

Cine n-a fost odată mic copil

Căzând pe jos, mergând târâș?

Plângând că nimeni nu-l ajută

Motiv de-a se uita la ei chiorâș?

Cine n-a fost la grădi și la școală

Purtând ghiozdanul plin de cărți?

Iar la final să trecă prin examen

Să poată-n viitor deschide porți?

Cine nu și-a făcut rost pe pământ

Și pentru care a luptat din greu?

Să aibă pentru el și cei apropiați

O pâine albă și-n buzunar un leu?

Cine iubirea n-a încercat s-o afle

Și-n doi să treacă valurile vieții?

Să construiască și copii la masă

Și-n timpul liber o bere cu băieții?

Cine necazuri și eșecuri n-a avut

Și peste care cu greu el a trecut?

Și cât de mulțumit și fericit a fost

C-a izbândit, luptând cum a putut?

Cine nu s-a bucurat de împliniri

Și de prieteni buni, adevărați?

Care să-i stea tot timpu' aproape

Și la nevoie să sară ca niște frați?

Cine n-a fost mințit și înșelat

De cei la care el nu se-aștepta?

Și cât a îndurat pâna-putut uita

Minciuna dovedită și a o accepta?

Cine nu a greșit vreodat' în viață

Cu voie sau obligat de soartă?

Și cine ar putea s-arunce piatra

În cineva care îi spune...mă iartă?

Și cine fericirea o are pe pământ

Și dă ceea ce e de dat Cezarului?

Sigur e omul cel iubit și va primi

Răsplată după faptă..din partea Domnului?

E dimineața cu soare-nșelător

Și vremea destul de răcoroasă,

Nu știu deloc cu ce să mă-mbrac

Că s-a anunțat a fi o zi ploioasă

Deschid fereastra cât mai larg

Să văd lumea pe ea ce poartă,

Privesc la cerul presărat cu nori

Și-mi pun veston și iau o gheată

Mă uit la orologiul din perete

Care indică ora șapte jumatate,

Spun Tatăl Nostru și mă-nchin

Cerând iertare și ceva sănătate

În grabă mare servesc micul dejun

Și strig către soție să se trezească,

Beau rapid o ceașcă mică de cafea

Și nu uit să-i spun să se grăbească

Cobor pe scări și îmi salut vecinii

Pornesc mașina și-ncep s-aștept,

Până apare Ea, mereu cu-ntârziere

Și cu viteză spre servici mă-ndrept

De luni și până vineri și ani buni

Eu dimineața spun să se grăbească,

Dar ce să faci când dulce-i somnul

Iar de o cert, începe să zâmbească!

Din depărtări, vine spre mine

Un frig ce inima-mi cuprinde,

Mă simt pierdut, fără busolă

Te-aș căuta dar, nu știu unde. 

Te-ai dus și singur m-ai lăsat

Cu întrebări, fără răspunsuri,

Fără a ști, dacă am fost iubit

De tine... cu ale tale mofturi. 

Mereu, în dragoste-am crezut

Și-n fata ce-o țineam de mână,

Timpul, îl măsurăm pe calendar

Și ziua îmi părea,că-i săptămână. 

Când florile din piață alegeam

Să fac buchet frumos să-i placă,

Gandu-mi fugea, spre ce visam

Să ne iubim, pe-a noastră bancă. 

Simțeam cum lumea ne invidiază

Și-a lor priviri, rușine ne produce,

Dar cum să te oprești din sărutare

Când sărutul ne era atât de dulce. 

............................................

Și vara s-a petrecut spre toamnă

Și mi-a luat,ce eu credeam iubire,

Fata s-a dus, uitând de tot de mine

Lăsându-mă, cu-a mea

...dezamăgire!

În odaia lui tataie, timpul e beteag.
Ceasul ticăie doar când plâng.
În rest, tace.
Tace ca un bătrân care-a văzut tot
și nu mai vrea să comenteze.
Pe dulap, o fotografie cu el,
tânăr, în cămașă albă,
cu ochi limpezi
și palme care-au ținut volanul
și viața noastră, deodată.
Azi, totul e praf.
Numai amintirea se mai așază pe scaun
și mă-ntreabă:
„Mai vii?”
Eu zic da, dar mințind.
Nu mai vin.
Nu mai pot.

Ceasul bate când nu-l privesc.
Poate și tataie plânge din când în când,
dar tăcut, ca-n stilul lui.
Fără scandal. Fără moarte teatrală.
Doar plecat. Pentru totdeauna.

Și-aș muri, și-aș renaște

Necontenit - doar să găsesc

Nebănuite căi ascunse,

Să reînvăț să te iubesc.

Și-aș muri cu înserarea,

Cu răsăritul aș renaște,

Mi-aș regăsi morbid suflarea,

Doar pentru a te re-cunoaște.

Cadouri din suflet

Iubesc cadourile ce vin din inimă, mereu,

Nu prețul lor contează, ci gândul cel greu,

Un dar modest, dar plin de iubire,

E mai valoros decât orice avuție-n neștire.

Un zâmbet pus într-o floare discretă,

O scrisoare simplă, dar atât de completă,

În ele găsesc povești și trăiri,

Cuvinte ce alină și fac amintiri.

Cadourile din suflet sunt daruri divine,

Reflectă lumina ce-n oameni rămâne,

Iubesc acele gesturi ce vorbesc de dorință,

Sunt punți între inimi, fără de-atingere, sfință.

Plouă din cer cu stropi înmiresmați,

Cât de frumos miroase ploaia-n seri de vară,
Iar eu, cu gândul tot la tine,
Înșir cuvinte pe o foaie de hârtie,
A nu știu câta oară…

Cât de frumos se-aștern picuri de ploaie
Pe frunzele și florile de verde sănătos,
Cât de duios adie gândul meu spre tine,
Atent, să nu-mi șteargă sărutul
De pe ale sale aripi fine…

Cât de frumos șoptește ploaia asta seară,
Tot despre tine și ale tale carismatice culori,
Iar eu ascult atent dulcele-i cântec
Și nu mai știu dacă-i visare,
Căci fiecare vers e un buchet de flori…

De când mă știu am ochii goi,

De când mă știu trăiesc în trecut,

Acolo unde eram doar noi doi,

Acolo unde încă nu te-am pierdut.....

De când mă știu mi-e dor de tine,

De când mă știu simt că mor,

Mă știu doar de când am fost cu tine

Vechiul eu a fost doar trecător....

Nu mai sunt cine eram,

Nu mai sunt așa cum mă știu,

Mai bine în trecut muream,

Decât să trăiesc cu sufletul pustiu.....

Sufletul mi-e pe deplin gol,

Inima mi-e plină doar de tine,

Gândurile-mi sunt acoperite cu nămol,

Trupul îmi zace între ruine.....

Așa mă simt de când mă știu,

Așa mă simt fără tine,

Fiecare vers pe care-l scriu,

Îl scriu doar pentru tine......

Te iubesc de când mă știu,

Te iubesc și mi-e greu,

Îmi lipsești de când mă știu,

Îi lipsești sufletului meu......

Atunci când te simți complet pierdut

Și ți-e greu printre oameni să trăiești,

Amintește-ți că există o cale

Și anume să ierți.

Căci, de vrei să iubești mult,

Pentru toți trebuie să te jertfești,

Să renunți la orgoliile tale

Și să înveți să ierți.

Căci și tu, la rândul tău, ai greșit,

Poate aruncând cuvinte aiurea

Sau lovind cu fapte care dor...

„Iartă-mă", cel mai frumos cuvânt

Ce-ți aduce al Raiului pace,

Fiind scara care duce la cer,

Unde-ți vei găsi cunună.

Căci și Hristos, fiind pe pământ,

Când Crucea în spate își duce,

Cu ochi în lacrimi, se roagă sincer:

„Iartă-le a lor vină,

Părinte, căci nu știu ce fac acum."

Deci, de vrei să fii fiul lui Dumnezeu,

Mergi și fă la fel cu semenul tău.

Iertarea e calea cea strâmtă,

În care te faci asemeni lui Hristos,

Luând asupra Sa pedeapsa pe care

A dus-o pentru toți.

Și din coasta Sa, de noi frântă,

Sângele Său cel sfânt și l-a vărsat jos,

Lăsându-și Trupul ca și mâncare,

Ne-a înviat din morți.

Și de atunci, la orice Liturghie,

Auzi: „Acesta este Sângele Meu,

Ce pentru mulți se varsă

Spre iertare de păcate."