De-aș avea aripi

De ce te grăbești copile 

Când acum e cel mai bine 

Vrei să crești mare mai iute 

Și ceri vrute și nevrute 

Ai mâncare,ai căldură,

Ai și tată, ai și mumă 

Dar nu prețuiești deloc 

Viața asta de boboc.

Viața frumoasă de-acum

N-o mai întâlnești nicicum 

N-ai grija zilei de mâine 

Că n-ai cu ce lua o pâine.

Trec anii fără să -ntrebe 
 

Și te treci fără de vreme.

Acum nici o grijă n-ai 

Decât joacă, mofturi,trai

Căci părinții fac ce fac

Să-ți fie mereu pe plac .

Singura ta datorie 

E să înveți o meserie 

Mergi la grădiniță, școală,

Și crezi că e o corvoadă.

Acum viața e ușoară 

Și nu simți cum timpul zboară 

Și de vrei și de nu vrei 

O să treacă anii tăi,

Trec anii copilăriei 

Ca și floarea păpădiei.

Te trezești tătic,

Și atunci ai vrea să fi mic.

      La troița din răscruce 

O măicuță își face cruce 

Face cruce și se închină 

Cu foc mare la inimă 

      Face cruce și se roagă 

Copiii acas' să se întoarcă,

Că au plecat în larga lume 

Să-și facă un rost anume.

     Se roagă și îngenunche 

Pe copii,domnul să ajute 

Să vină în țara lor 

Unde ea le duce dor.

    Se simte fără putere 

De la domnul, milă cere,

Să nu plece într-o zi 

Fără aș vedea copiii.

      Visez să stau într-un glob de sticlă   

Și nimic să nu m-atingă 

Nici nevoi și nici durerea 

Nici dragoste, nici plăcere 

Să nu îmi pese ce se întâmplă lângă mine 

Și să nu am grija zilei de mâine.

     Dar mă trezesc din somn ușor 

Și văd că -a fost un vis amăgitor.

Îi văd pe unii care întruna se agită 

După mulți bani și avere multă.

      Aud pe cei care mereu bârfesc 

Și răul celor din jurul lor doresc.

Părinții și copiii nu se mai iubesc 

Iar frații între ei se dușmănesc.

        În jurul țării au început războaie 

Care aduc doar frică și teroare,

Mor oameni și copii nevinovați 

Iar alții au ajuns putrezi de bogați.

         Doamne, Dumnezeul meu cel sfânt 

Adu tu pace și liniște pe acest pământ 

Pentru că aici sub soare 

E loc pentru fiecare.

   Într-un vârf de ciot uscat,

   Șade cucul supărat 

    Că pădurea s-a tăiat

     Ia luat pofta de cântat

    Fără milă au dat jos

     Copac falnic și frumos

      I-au tăiat pe toți de zor

      De-a rămas pământul gol.

      Au tăiat totul la blană 

      Și n-au animalii hrană 

      Și vin urșii în parcare

      Să caute de mâncare

      De au noroc găsesc vreun colț

      Sau primesc în cap un glonț 

      Când pădurea era deasă

      Toate păsările aveau casă 

      El, se strecura ușor și oua în cuibul lor

      Să aibă moștenitor.

      Dar acuma n-are unde,

      Nu-s copaci și nu-s nici frunze

      Și gândește în sinea lui, 

      Sus în vârful ciotului 

      Cât timp doamne, o să treacă?

      Să crească pădurea deasă.

     Cât timp curg apele 

Mereu bârfesc țațele 

Pe toată lumea din sat 

O i-a încet la tocat,

   Și desfac firul în opt 

Vorbesc până numai pot.

Fiecare ce-a făcut,

Ce-a mâncat și ce-a băut,

Cine s-a mai măritat,

Și care a mai divorțat 

     Cine și-a mai luat mașină,

Care a mai făcut o vilă

Cine cu cin' s-a iubit,

Câți s-au născut, câți au murit 

     Și dacă nu au ce vorbi,

Încep ele a născoci 

Și scot mereu din capul lor 

Bârfeli pe seama tuturor.

          În înaltul cerului 

Sus în vârful dealului 

Se rotește un vultur mare 

Care caută mâncare.

       Cu aripile larg deschise 

Tot pământul îl cuprinse.

Și cum privea el de sus 

Vede un iepuraș ascuns 

Lângă o tufă mai înaltă 

Se lasă să-l prindă îndată.

         Iepurașul , nici o scăpare n-avea 

Inima tare îi bătea 

Simțea că îi iese din piept 

Și gândea că e nedrept 

Să plece așa curând 

Nu i-ar fi trecut prin gând.

        A închis ochii ușor 

Și în gând cere ajutor

Crede că sfârșitul este aproape 

Și deacum n-o să mai scape.

      Dar dintr-o dată furtuna s-a oprit 

Și vulturul din drumul său a fost oprit.

Când soarele după furtună s-a ivit 

Iepurașul, a răsuflat și el fericit.

Și a gândit în mintea sa

Câte o dată furtuna,e bună și ea la ceva.

Credeai că dragostea își schimbă forma

Ori conținutul

Sau jurământul,

Ori portul ce iese din tradiția ei milenară,

Din sate si comune unde iubirea se păstrează fără să moară?

Desigur,tu ești iubirea cea curată,

Frumoasa mea!

De vei pleca să știi că zile multe n-am!

Eu sunt pribeagul ce-și caută iubirea rătăcită

Și să nu crezi că mint vreodată cand vine vorba de amor,

Tu fiind aceea,dulce regăsire,

Ce n-o pot opri!

Te vreau a mea știind că nu ești de vânzare,

Neprețuită ești dar te doresc prea tare

Cum să renunț?

Mai bine moartea cea urâtă,

Decât o fugă rușinoasă...

Aștept victoria și lupta glorioasă,

Să-ți pot răpi pe veci amorul sacru,

Ce nu-i de împrumut sau lesne de primit,

Cer zeilor putere și îndurare,

Să te câștig pe veci

Să-ți fac sfânt de iubire legământ!

(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

inimă pură, ageamie

uiți cui i te dăruiești

cu mâini năpraznice m-atacă

si toată robustețea-mi seacă

de-a-mi plânge amarul mă rezerv

stagnând pe pământ arid, lui i se pare insipid

și n-ascultă ce istorisesc

eu cu mine conversez

inimă cu nevoia mare

doritoare și neroadă

nu ai loc de escapadă

cătinel seci, stima începe să-ți ardă

Poate ca am fost doar doua destine in univers.

Tu erai rătăcit printr-un vers,

Însă nu unul dintr-a mea poezie.

Tot ce a fost a fost erezie.

Am crezut ca esti menit sa aparții poeziei mele

Dar tu erai departe rătăcit printre stele.

Am revenit asupra versurilor,

Fiindca refuzam noțiunea sensurilor.

Am căutat cuvinte noi și pe cele vechi le-am modificat

Deoarece asupra așteptărilor mele nu s-au ridicat.

Credeam ca dacă e poezia mea o să fie cum îmi doresc,

Dar tu nu erai un simplu vers,erai ceva ceresc.

Nu te limitezi poeziei mele de aluzii abundentă.

Tu erai mai degrabă o lumină transcendentă.

Erai dornic să te arunci în necunoscut,

Nu într-o poezie cu final prevăzut.

Erai dornic să străbați cu incertitudine prin neant,

Nu îți doreai să trăiești ceva constant.

Așa ca poezia mea doar te-ar fi limitat,

Când tu îți doreai ca prin necunoscut să fii purtat.

Eu în schimb îmi doream ceva absolut,

Așa ca am scris un început,

Dar de fapt a fost doar risipă de cerneală

A unei povești care nici măcar nu a fost reală.

Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.

Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.

Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.

Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!

       Și dacă totuși, cândva,

Iubirea, va bate la ușa ta,

Cu flori presarâ-i  cărarea,

Și cu inima voioasă invit-o la masă.

Acolo unde este iubirea,

Prezentă-i  și fericirea.

În zori,cand cerul se frângea de lumina,cuvintele cresc ca niste  flori uitate,

își deschid petalele spre liniște și șoptesc,una altuia,tainele nemărginiri.

Un vers e o fântână ascunsa,unde dorul iși  spală  aripile obosite.

Alt vers e un copac cu frunze de cerneală,ce scutură  ploi albastre peste inimă.

SI asa,gradina dintre cuvinte se umplede pasi nevazuti, poeti,iubire.amintiri, toti trec pe acolo si lasa un parfum.

Daca ramai nemiscat si asculti,vei auzi cum fiecare floare iti rosteste numele,ca  si cum ar fi fost scris din vesnicie.