Azi am pornit de cu zori la pețit,
Cu inima beată și clocot în sânge,
De sute de gânduri sunt hăituit,
Grumazul un laț parcă-l strânge.
-Haideți prieteni cu mine-n pețit,
La zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Astăzi e soare și frunza e verde,
Iar zâna doarme în al lunii pridvor,
Focul iubirii în oase îmi fierbe,
Prin vene îmi curge un rece izvor.
Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,
Mai bine dați-mi poiana cu flori,
Prindeți fluturi, gândaci, licurici,
În brațe să ajung cu mii de culori.
Și tot mai adânc în pădure pătrund,
Iar arbori mai tineri în hohote râd,
Șerpii de frică sub frunze se-ascund,
Și ochi în desișuri se văd cum surâd.
Bezna, încet, în pădure se lasă,
Și drumu-i mai greu iar zâna departe,
-Haide fârtate, să mergem acasă,
Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.
Și luna lucește pe fețele noastre,
De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,
Frunzele par acum toate albastre,
Și parcă pășim pe o apă de foc.
Deodată se aude un trosnet de piatră,
Și brusc, o lumină, pădurea lovește,
Frunza tresare iar câinii o latră,
Și-n piept simt un foc cum arde orbește.
-Să fugim! Strigară amicii cu toții,
Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,
Iar toată ființa îmi vibra de emoții,
Căci eu, o vedeam, printre copaci.
-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,
E zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Dar focul mă arde și-n umărul drept,
La nuntă sosi vânători și gonaci,
Pădurea mă strânge cu milă la piept,
Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.
-Haideți prieteni, de ce nu dansați?
Mireasa îmi este atât de frumoasă,
De ce peste mine doar lacrimi vărsați?
Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.
Spuneți-i măicuței că sunt însurat,
Cu zâna pădurii cu ochii de soare,
Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,
Peste arbori și flori, poieni și izvoare.
Silvia Mihalachi