Ceata de roșiori

Un elodion se scurgea pe cărare,
Și-au plecat, laolaltă,-n nepăsare,
Învrăjbiți și nemăsurabil de mici,
Într-o mare vâlvă, zgomotoși pitici.
 
Împreună, ridicoli erau ei toți,
Cocoțați pe lemnoși căluți cu roți,
Cu căpătâiurile fiindu-le umbrite,
Și biciurile răscolite de termite.
 
Îndrugau sonor, cuprinși de exaltare,
Mânau, însă nu se aflau puși călare;
Se împroșcau reciproc cu glod pe buze,
Rătăcind prin codri și poiene difuze.
 
Călcâiele și le lucrau drept scărițe,
Zburdau, cu sori lucindu-le-n gropițe,
Străluci’ le erau ochii miraculoși,
Erau veseli, aprigi, rotofei și frumoși.
 
Pe unde-i întâlneau, dezrădăcinau bureții,
Cu care se puneau să-și lustruiască epoleții;
Și cântau la ierburi smaraldii și alungite
Balade, balade de mult uitate, preaslăvite.
 
Uneori, se mai dezbinau în cortulețe,
Fără uniforme, ‘brăcați în portulețe,
Și se reuneau în momente de gâlceavă,
La luptă cu vrăjmași, pe-o tonalitate gravă.
 
Se tăvăleau întru suflet de încăierare,
Cu trestiile aurite ridicate-n soare,
De se eleva colb în asupritoarele coroane,
Iar huma sărea, tot sălta în poligoane.
 
Și infanteria zbârnâia din pistoale,
Proiecta, din praștii, pietricele ovale;
Trâmbițașii se prindeau a țipa zeflemitor
Dușmanilor fugind răsfirați pe ogor.
 
Liniștea se așterne dintr-odată,
Peste gâfâieli și sudori lăsată:
Bătălia a ajuns la bun sfârșit.
Piticoții au ațipit, bieții au adormit.
 
Pe moșie, de la geamul decorat,
Un conaș plăpând, cu părul aranjat,
Cu firul blond și lins pe spate,
Le privise pe acestea toate.
 
Ochii săi albaștri, două oaze mititele,
Calme și profunde, cu prighetori în ele;
Cocoțat pe o arămie comodă mare,
Recită-n gând și privește-n depărtare.
 
Pantofiorii, lăcuiți, pantofiori cu toc,
Batistele fine, în buzunărel, la loc,
Într-un costum cu o tentă de tăciune,
Și catarama, sclipitoare, cu accente brune.
 
În cămăruța de domn, cu haina-i aflată-n ton,
Se înalță, impunătoare, mobila de mahon;
Pe biroul său, împânzit ochi cu hârtii,
Adunate îi stau cuvintele mii, mii.
 
Picuri de cerneală, din condei,
Îi sau podelei strat de polei;
Lângă un scăunel de abanos,
Un clavecin gravat minuțios.
 
Era inocent întru tot și toate,
Stătea drept, cu mâinile la spate,
O postură demnă de invidiat
Avea mezinul, domnișorul învățat.
 
De la oblon, glia pare departe,
Peste lumi, oceane, emirate,
Imposibil de-a o străpunge,
În pălmuțe a o strânge.
 
Aici, în cubulețul de cărămidă,
Edulcorat de-un soare-ntr-o firidă,
Unde orișice parcă pare a-l constrânge,
Zările cu ochii încearcă a le ajunge.
 

Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Rarés Girea poezii.online Ceata de roșiori

Data postării: 20 ianuarie

Vizualizări: 22

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Pe trepte de tăcere

Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,

Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .

Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,

Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .

Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,

O iau în palme şi mi-o pun pandantiv 

Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .

Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc 

Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil

Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul 

Ce pe furiş l-am strecurat în sân .

Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....

În jocul visului frământ lutul vremii .

Mai mult...

Buticul cu flori

La buticul cu flori
De pe strada numărul 12
Trec oameni, trec stafii
În rânduri de zece câte zece.
 
Pe pervazurile lunguiețe
Bujori și sânziene se aștern,
În încăperea mobilată,
Simfonia patefonului modern.
 
La buticul centralizat
Se oferă crizanteme,
Care alegorice cu finețe
Înaintează prin vreme.
 
Zvelte roze seculare
Tutelează puritanul ansamblu,
Crăițele trecătoare și fade
Dând un epilog de trianglu.
 
La buticul încărcat și mistic
Se scindează ierarhii,
Despoți, regi și cneji
Îmbătați de anarhii.
 
Peste macii sângerii
Se rup nori și zări,
Se ridică cabriolete-n străzi,
Podețe peste oceane și mări.
 
La buticul cel cu flori
Mereu este cald și rece,
Trec oameni, trec stafii
În rânduri de zece câte zece.
 
 
Mai mult...

Fluturi

Presimt secretul ce stă ascuns

în aripile tale de nepătruns.

Zborul cu viteza unei stele căzătoare

mă face ascuns printre norii călători

Valurile mării ating țărmul

cu puterea aripilor în zbor.

Cascada iubirii,

care nici o tornadă

nu poate să o doboare.

Din fire de apă colorată,

roșu aprins pus pe inima unui Cupidon

ți-am croit destinul,

săgeata iubirii aruncată în marea inimii.

Mai mult...

Selena

Este zi, și soarele răzbate
În geamurile de el luminate,
În timp ce, cu fascicule de mână,
Mă gândesc la tine, Seleno, cu râvnă.
 
Îmi amintesc de serile în care,
Cu surâs eter, ca pe-un puști oarecare,
Mă duceai prin parcul înstelat,
Sub sute de fețe astrale, ce minunat!
 
Și totuși, eram cu desăvârșire singuri
Pe falezele presărate cu visuri,
Unde tu, ca o suită de umbre vii,
Mă cuprindeai în raze alburii.
 
Cuibăream, în acel vid nedeslușit și intim,
Șoapte nebănuite, doar noi să le știm,
Din a pieptului adâncimi de satisfacție,
Se înfiripa-n mine poem sub chip de intonație.
 
Lujerii țepoși, de pe clopot,
Lasă să se coboare cu ropot,
În vibrații metalice, printre spini,
Emanațiile pendulei de lumini.
 
Nu ți-am înțeles gândurile dure,
Omăt năpădind de imagini pure,
Dar parcă-mi plăcea să știu tot, zic,
Fără să pot cristaliza nimic.
 
Nunta inelului de iris
Celebrat-am eu în acest vis,
Cu mâna prin stele te-am cerut,
Mintea ori trupul n-a știut.
 
Dar, suratele tale nu m-au vrut,
Iar în valuri de luciditate acut
M-am scufundat, în nisipuri mișcătoare;
Tu, cu ochiu-nchis, te-ai dus la culcare.
 
Nopțile sunt negre de-atunci.
În grădinile unde albu-ți nu-l arunci,
Acum numai soarele mai bate,
Reflexii, porunci în geamurile de el luminate.

 

 

Mai mult...

Raza de Soare

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Mai mult...

O lume-n așteptare

Suspin adânc, adânc suspin,

Specific vremilor ce vin,

Cârd de cocori, ce strigã-n cor

Durerea noastr-a tuturor;

Poem al anilor târzii,

Cântat cu glasul celor vii!

 

Oftat, de pace rãpitor,

Venindu-ne din viitor,

Prelungã zicere din nai

Şi crainic, care strigã: "Vai!",

Jãratic, flacãrã de foc,

Neaşteptat sfârşit de joc...

 

Pe culmi de munţi şi jos, în grind,

Sunt luminiţe ce se-aprind

Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,

Nãdejde, celor ce-s pierduţi,

Prãdaţi de haitele de lupi,

Precum o hainã, când o rupi.

 

Un nor trecu înspre apus.

Mã uit mai bine: alţii nu-s

Sau, cel puţin, nu fac scântei,

Sã cadã flãcãri lungi, din ei,

S-aprindã pulberea de jos,

C-un bubuit gãlãgios!...

 

O, ţara mea! Ah, Neamul meu!

Speranţa ta, e Dumnezeu!

Fãrã de El, scãpare nu-i!

El, sprijin este orişicui

Care Îl cheamã-n ajutor:

Îl face prinţ moştenitor!

 

Ajungã rãul, cât a fost,

Dar nici sã plângem, n-are rost!

Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,

Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,

Pe Mirele neprihãnit,

Cu suflet bun şi liniştit.

Mai mult...