Autorul Elena Bianca Buștean

Prăbușit undeva în abisul din mine,

Departe de orice trăire frumoasă,

Poarta iubirii am închis-o spre tine,

Amorul visat strivindu-l din faşă.

Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,

Un cântec urlat se aude din iad,

Tortura îmi chinuie și ultimul gând,

Grotescul lumii îmi e camarad.

Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,

Precum un vulcan arunc priviri reci,

Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,

Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.

Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,

Alergătura îmi este calcifiată în os,

Dorm pe ruine de falnice ziduri,

Și privesc uneori, spre trecut, curios.

Lacrimi erup din ochiu-mi curat,

Trăirile avute cândva, se topesc,

Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,

Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.

Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,

O suflare de viață pogorâtă din cer,

Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,

Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.

Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,

N-am pomenit în ea de iubire,

Și mai mult peste toate am omis,

Să-ți vorbesc de costumul de mire.

Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,

C-am avut mai demult niște vise,

Cu ale mele scrisori sângerând,

Și sfârșind într-un colț nedeschise.

Savurez aiureli cu răspunsuri venind,

Dar goală-i mereu cutia poștală,

Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,

Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.

 Soţul gardiencei

El c-o gardiancă este,

Şi ţipă toată ziulica,

Ba chiar susţine mari proteste,

Că n-are acces la… mititica.

Unui Gardian

Adormind fără să ştie,

A visat un vis de hulă,

Că era la puşcărie,

Nu la pază, ci-n celulă.

Unui Gardian

De când era copil spunea,

Eu n-o s-ajung la puşcărie,

Şi s-a întâmplat acum, ca ea…

Să-i dea serviciu şi simbrie.

Unui poet

Cu scrisul ai ajuns departe,

Şi-am auzit că vei lansa o carte,

Dar nu la editură cum e scris,

Ci-o vei lansa de pe acoperiş.

Unui amic

De când munceşti tot adunând,

Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,

Te-ai transformat şi tu curând,

La fel ca banul, două feţe…

Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează

Porni să-şi facă portretul în ulei,

Dar mestecând mereu din gură,

Culorile în urma pensulei,

Îi ies…nu în ulei, ci în untură.

Unui Pictor

Iarăşi l-a lovit urgia,

Când stătea nud pe sofa,

Fiindcă l-a surprins soţia,

Cum modelul îl picta.

Unei pictoriţe în vârstă

Privind culoarea aceea vie,

Cum scoate din infern desenul,

Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,

Ca să-ţi mai lumineze tenul.

Mariaj

O iubire ca-n poveşti,

Şi azi, în faţă au altarul,

Ea împlineşte douăzeci,

Iar el trecuse centenarul.

Ginerele

Azi în faţă la pronaos,

S-a stârnit un pic de haos,

Veni mirele ce atinse veacul,

Soacra a crezut că-i dracul.

firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,

ai zice că Măicuța Domnului e vie,

că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,

în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.

privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,

ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,

nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,

nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.

umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii

pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,

ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,

iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.

într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită

și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,

Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită

visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.

Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele

Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele

Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid 

O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia

Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou

Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită

Că, cu ce folos să am o lume întreagă?

Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel

Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă

Ma asez și stau aici 

Si in gând ești tot aici

Langa mine, pe o banca

Ce era cândva a noastră.

Of, cânta din ora-n ora

La fiecare cincizeci și noua 

Canta cu amintiri , miros de scrum

Si lecții de chitare din anii buni.