Zbor sihastru

În lung se-ntind oceane fermecate

Corăbii  au pornit către destin

Pe hartă au speranțe desenate

Urmează calea viselor plutind

Furtunile gonesc întunecate

În valuri piere urma de senin

Lovesc rostogolind cu realitate

Se năruie puțin câte puțin

Vâslind către hotarele uscate

Incert se rătăcesc în clandestin

Pe insule sfârșind dezintegrate

În haosul prezentului străin

Dorințele sfârșesc îngenuncheate

Cerând să intervină mâini divin

Rațiunile cedează afectate

Absența strălucește cabotin

Ființe se târăsc deteriorate

Misiunea de a fi pare un chin

Stingându-se pierduți de realitate

Un strop de ajutor ar fi vaccin

Prin valuri mai rămâne cine poate

Doar cei cu demnitate și senin

Împinși de echipaje implicate

Se luptă cu furtunile ce vin

Norocul e puțin când se împarte

E greu să nimerești paharul plin

Iar timpul nu suportă amânate

Speranța definește un destin

Printre culorile de toamnă arde vânt

Copacii freamătă urlând în isterie

Atârnă galbenul de vară întrebând

Cenușa frunzelor zburând cărămizie

Se-adună norii scuturându-se plângând

Cinstita ploaie pătrunzând cu viclenie

Ne udă stropii aruncându-se râzând

Îmbrățișându-ne a toamnei astenie

Curge lumina înecându-se în crâng

Nopțile umblă petrecând cu veselie

Alungă zilele gonindu-le scăzând

Soarele cade micșorând călătorie

Dintre ciulinii decedați au dispărut

Ființe mute intuind o tragedie

S-au adunat îngrămădindu-se-n pământ

Găsindu-și loc de hibernare-n galerie

Către văzduh o barză albă-și ia avânt

Ultimu-i puf zboară plutind în frenezie

Lăsând în urmă vremea rece tremurând

Ne-așează frigul peste gânduri pălărie

Goniți în casă timpul fumegă mărunt

Orele trec privind afară vijelie

Danseză toamna printre dealuri alergând

Pictând culorile să-i cânte melodie

E liniște

Noaptea visează în cameră

Patul doarme tăcut

Singurătatea mă strânge în brațe

Încuibă sub plapumă rece

Spre dimineață liniștea strigă

Ecoul lovește asurzitor

Ochii se crapă de ziuă

Curg râuri în liniște

Nu aude nimeni fierbinte

Pornesc către rutină

Merg pașii căzuți în visare

Timpul se pierde-n amintire

Liniștea șterge prezență

Stabilit în absență plutesc

Seara mă-ntorc în tăcere

Deschid caietul cu gânduri

Apuc de mână creionul

Șoptindu-i durerea apasă

Vopsește pe liniștea albă

Cuvinte se-adună rănite

Nu sunt rostite, nu sunt simțite ….. nu sunt

Și-atunci le-nchid între coperți și cad

Noaptea se furișează în cameră

O așteaptă liniștea tăcut

Se-aprinde soare năucind rutina ștearsă

Privind lumina m-am strivit de ochii tăi

Stau încercând să mă dezleg fără de șansă

Pictat e zâmbetul arzând în ochii mei

Nu pot vorbi și-atunci mă tac pe-o foaie mută

Aștern prefață într-o umbră de roman

Nu pot să merg și-atunci mă umblu fără urmă

Se-ndoaie pașii rătăcind drumul spre mal

Nu pot fugi și-atunci îngheț unde m-aruncă

Tălpile caută pământ fundamental

Nu pot să curg și-atunci mă torn lipit de stâncă

Să-mi caut rece drumul veșted rațional

Nu pot privi și-atunci mi-e orb dorul ce-asmută

Închis în ochi sub pleoape-i roșu ireal

Nu pot să zbor înțepenit lipsindu-mi cârmă

Absurdul caută prezentul ideal

Și-atunci nu pot fără de ieri să-mi caut mâine

Nu pot să azi când nu e zâmbet pe fundal

Nu pot să fiu dacă îmi ești doar o secundă

Și-atunci nu pot nici să trăiesc nici să dispar

Ți-a mai crescut o floare în buchet

Au mai crescut și treptele urcate

Sper că ești bine în tot haosul prezent

Aceeași unică ființă dintre toate

Un diamant strălucitor incandescent

Scrisori de zâmbete pe buze fermecate

Priviri magnetice s-aprindă dor latent

Palmele ard s-atingă mâini înaripate

Pe-un colț de inimă atârnă monument

E urma ta pulsând intens necesitate

Fără de rost privesc în urmă imprudent

Vâslind hoinar prin amintirile deșarte

Mă-ntreabă visul despre tine în secret

Plutind desculț zboară lipsit de realitate

Se-adună norii despletindu-mă absent

Ploile curg lăsând privirile uscate

Distanța crește stabilită permanent

Hotarul crește aruncându-mă departe

Porțile-nchise sunt un simplu ornament

Gândul tot caută moment prin geamuri sparte

Între tăceri ascult pământul insistent

S-aud cum umblă pașii tăi ca niște șoapte

Nu se distinge urma scrisă transparent

Vorbesc doar lacrimile strânse într-o carte

Preocupat vorbesc tăcerile anoste

Șoptesc prin gânduri zumzăind asurzitor

Precum o cohortă de țânțari flămânzi

Cautând venele stiloului să extragă litere

Cuvintele rămase curg tăcut

Se-așează cuminți pe albul anost

Vorbesc albastru întâlnind eternul

Coperțile sting lumina să le adoarmă

Cuvintele așteaptă mână să deschidă,

Cerșind gură să iasă, urechi să audă,

Ochi să vadă, gând să trezească

Liniștea umblă prin beznă

Tăcerea vorbește anost

Buzele se usucă lipite

Urechile surzesc ascultând liniștea

Ochii se sting nevăzuți

Așteptarea dispare

Timpul curge anost

Vorbește doar tăcerea

Pe sub teii bătrâni ai Iașului, iubito,
Se clatină timpul, ca un vin roșu-n pahar,
Și umbra ta lunecă pe trotuare ca o rugă,
În mine se-aprind catedrale de jar.

Cu fiecare pas pe caldarâmul pietruit,
Se scrie o rugăciune nouă în carne,
Tu nu ești doar fată, ești vreme, ești mit,
Ești acel început care niciodată nu moare.

Ți-am ținut palma în palma mea caldă

Și m-am simțit rege, pelerin și prizonier,
Nu de lume, ci de tot ce ești tu,
Un cântec, un vis, un mister ce mă cere.

Te-ai sprijinit de umărul meu și am auzit
Toate poemele care nu fuseseră scrise,
Ai oftat, și oftatul tău a devenit
Psalm pentru sfinți și pentru ființe promise.

Sărutul tău pe obraz mi-a fost pecete,
Jurământ în tăcerea unui oraș de piatră,
Și Doamne, cât de ușor ți-ai lăsat fruntea
Într-o liniște care-n mine sălta și latră.

Nu-ți mai spun „te iubesc” ca o propoziție,
Ci ca o Evanghelie, cuprinsă în gesturi,
În priviri care rămân și după ce pleci,
În pulsul meu, în absențe, în resturi.

Ești orașul care mi-a devenit inimă,
O metropolă de dor, de zâmbete mute,
Ești portativul pe care respiră lumina,
O biserică vie-n care nimic nu se pierde.

Dacă ai ști cum arde tot în mine când taci,
Cum fiecare pas al tău lasă mir în suflet,
Ai înțelege că eu nu merg pe lângă tine,
Ci mă sting și renasc la fiecare zâmbet.

Nu vreau altă lume, altă limbă, altă viață,
Decât cea în care râzi cu gura întredeschisă,
În care-mi zici „prostule” și-mi atingi mâna
De parcă ar fi un colț de icoană aprinsă.

Mi-e teamă de ziua în care n-ai mai fi tu,
Pentru că tu nu ești doar o iubită, ești totul.
Mi-e teamă să nu uiți cum îți scriu din tăcere,
Cum în fiecare literă ți-am lăsat câte-un nod mut.

Și poate că mâine vom fi doar o amintire,
Dar lasă-mă azi să îți scriu, să trăiesc, să tresar.
Sub acest copac bătrân, pe ruina cetății,
Te iubesc, te iubesc, te iubesc. Atât de clar.

Spune-mi vântule tu spune

Daca-i întâlnit în calea ta,

O ființă dragă mie

Ce mi-a furat inima?

Cum, nu știi tu cum arată?

Când suflai în părul ei,

La-ntâlnirea cea visată

Și plimbarea pe sub tei!

Nu pot crede c-ai uitat-o

Și să nu-ți aduci aminte,

De-ale noastre sărutări

Și iubita mea cuminte!

Oare nu pot să-ți mai cer

Să te vânturi c-altădată,

Să te duci și să te-ntorci

Pe o pală cu-a mea fată?

Văd că-ncepi să fii domol

Cànd îți cer să fugi mai tare,

Nu-mi mai ești de ajutor

Pentru mine n-ai valoare.

Nu te mai aud măi vântule

Sau n-ai fost deloc pe-aici,

Și-am vorbit în vânt cu mine

Dute vânt, n-ai ce să-mi zici.

Azi e ziua pentru tine,
Pentru pruncul din suspine,
Cel ce râdea fără teamă,
Și credea că lumea-l cheamă.

Cu timpul l-ai făcut tăcut,
Și l-ai ascuns în dor durut,
L-ai pus să uite joc și vis,
Să pară rece și închis.

Te-a așteptat mereu în piept,
Cu ochii blânzi și pasul drept,
Nu cere mult, doar să-l asculți,
Când zilele te fac să uiți.

Azi mai oprește-te puțin,
Și fă-i loc în gând senin,
Zâmbește azi fără motiv,
Redă-i avântul lui naiv.

Aș vrea ca tu să-ți trăiești viața frumos,

Chiar dacă acum mă doare pan’ la os,

Aș vrea sa ieși,sa razi si sa vorbești din plin,

În timp ce eu sorb din acel pahar de vin.

Te rog să cânți,să razi și să dansezi,

Te rog,eu însă ,să mă vezi, 

Să nu treci iute și agale printre noi, 

Și să-ntorci măcar o singură privire

înapoi.

Tu ia-mi ai mei bani,haine și acele botine,

Dar nu mă lasă,te rog,și fără tine.

Mai da-mi un ultim trist răgaz 

Și aruncă mă te rog,în acel extaz

Mai vreau să ți simt o dată a ta piele caldă, 

Să mă mai bucur de a ei finețe-o perioada.

Mai lasă-mi al tău păr să ți l ating,

Până observ încet cum eu încet am sa mă sting.

Și-n minutele acelei agonii,

Mai aprinde-mi în suflet flacăra iubirii,

Sărută-ma duios pe frunte,

Sa ne-amintim de acele zile de la munte.

nu cedez

La nici un dușman.

Să ardă în foc.

dușmanul meu,

Arma să i se frângă

Sabia din mâini să-i cadă.

Să se sperie când o să mă vadă .

nu cedez la nici un dușman,

Gustul să-i fie amar,

În genunchi să cadă,

Când o să mă vadă,

Să-și ceară iertare,

Nici nu va face,acest lucru mare

Scânteiul din sabie a ieșit,

Precum focul s-ar putea căzut.

Nu cedez la nimeni,

Nici la un dușman.

Autor Zamurca Alina clasa 9 Instituția Publică Liceul Teoretic Varnița

Nu am avut parte de-un final dorit,
Dar începutul nostru a strălucit.
Cu tine-am simțit că trăiesc infinit,
Un vis prea frumos ca să fie sfârșit.

Am crezut în noi, în iubirea curată,
În clipa în care m-ai vrut altădată.
Dar timpul și viața nu ne-au mai lăsat,
Și pașii încet ne-au dus separat.

Aș vrea să îți spun că nimic n-am pierdut,
Că tot ce mi-ai făcut pentru mine-a durut.
Îți port amintirea ca foc nevăzut,
Un dor ce rămâne, mereu neștiut.

Deși drumurile ne-au dus despărțiți,
Îți vreau fericirea în pași liniștiți.
Iubirea din mine nu poate să piară,
Ea arde în suflet, luminoasă, clară.