PESTE TINE

Grele sunt de dus păcatele omului. Din ce în ce mai des, liberul arbitru înclină balanța spre umbre și întuneric, mai degrabă decât spre lumină. Într-o lume ajunsă pe mâini distrugătoare, care risipesc ceea ce generații întregi au construit cu migală, efort și sacrificiu, aerul libertății devine tot mai greu de respirat. Și atunci mă întreb: am fost vreodată cu adevărat liberi? Sau libertatea noastră a fost mereu atât de fragilă, încât să ajungă la picioarele celor care își satisfac orgoliile fără să le pese de plânsul victimelor colaterale?

Lanțuri grele ne atârnă de mâini descărnate, purtând povara nepăsării câtorva - puțini, de altfel - care se cațără fără scrupule pe cadavrele celor mulți, aceia pe care își clădesc bunăstarea.

Astăzi, la început de an nou, cei trei mari ai lumii se joacă pe scena geopolitică împărțind teritorii ca niște copii răsfățați în spatele curții, convinși că nu există pedeapsă. Părinții au dezarmat demult: Consiliul de Securitate al ONU a devenit o glumă amară, Curtea Penală Internațională a închis ochii, NATO și-a pierdut sensul, rămânând, în mare parte, o structură declarativă.

Războaie pornite din nimic, șantaj politic, alianțe spulberate peste noapte - trădarea a devenit titlu de glorie, orgoliul, politică de stat, iar adevăratele fețe ale celor care ne împing planeta spre prăpastie ies tot mai des la lumină.

Ce s-a întâmplat cu mecanismele care trebuiau să împiedice escaladarea până la agresiune armată? Cum am ajuns să acceptăm răpiri, amenințări, pretexte fabricate, doar pentru că cineva a îndrăznit să nu mai joace după regulile impuse? Cum am ajuns să credem că securitatea se negociază ca o marfă?

Suntem în stare de șoc, incapabili să mai luăm decizii lucide, pentru că amenințarea nu mai vine dinspre dușmanul tradițional, ci tocmai dinspre prietenul pe care ne-am bazat orbește. Suntem șantajați cu propria noastră securitate, puși în fața unui ultimatum brutal: dacă nu dai, ți se ia.

Ce-i de făcut? Mă simt din nou prins între bătăuși. Unul îmi cere tribut ca să mă apere de ceilalți, deși cunosc înțelegerile murdare din culise. Nu mai am cui să mă plâng. Nu pot riposta singur. Așa că trebuie să mă aliez, să caut forță în număr, pentru a nu mai fi îngenuncheat.

Iar când vom fi suficient de mulți încât vocile noastre să conteze și să acopere hărmălaia bătăușilor, vom striga: Alors regarde! Pentru că nu va mai exista cale de întoarcere. Bătăușii pot fi înfrânți doar prin solidaritate, slăbindu-le puterea de a șantaja, de a diviza, de a lovi.

Poate că aceasta este singura noastră șansă: nu să fim mai puternici fiecare în parte, ci de neoprit împreună. Ei nu se tem de adevăr sau de dreptate - se tem de mulțimea care nu mai tace, de vocile care se adună și nu mai pot fi izolate.

Numai uniți putem rupe cercul fricii. Numai împreună putem transforma neputința în rezistență și rezistența în forță. Iar când vom sta umăr lângă umăr, nu pentru a lovi, ci pentru a nu mai putea fi loviți, atunci vor înțelege: nu suntem pradă. Nu suntem monedă de schimb. Nu suntem teritoriu.
Suntem oameni.
Alors, regarde.

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...

Aș fi vrut să mă întrebi cum mă simt acum.
Și poate că ți-aș fi răspuns: un pic fragil,
Ca o rază de soare ascunsă de nori, ca un fum,
Ca un zâmbet, abia început, de copil...

Aș fi vrut să te-ntreb unde-ai fost, unde ești.
Și poate că mi-ai fi răspuns: aici, lângă tine,
Pe drumul ce duce spre porțile cerești,
Cercetând lumina ce-nclină coloane latine...

Aș fi vrut ca dintre toate a cerului petale,
Să-mi dăruiești o clipă, să-ți dăruiesc un an,
Și poate c-aș fi pus o catedrală-n palma mâinii tale,
Ca-n ochii tăi să pierd un val, sau poate un ocean...

Dar ce-am vrut eu, acum, nu se mai poate.
Curând ai să-nțelegi și tu, ce am aflat și eu:
Un univers întreg ni s-a opus și ne desparte,
Sanctificându-ne iubirea ca pe-un uitat trofeu...

    Peste lacul dintre codri, 
    Mândră, luna-i adunată, 
    Peste munţi, înalţi şi sobri, 
    Raza albă, îşi arată. 
    
    Iar din ape, ca o zână, 
    Tu răsari precum o stea: 
    Susur alb, fără de vină, 
    Trup de marmură-i şoptea. 
    
    Printre norii ce dansează 
    În licoarea parfumată, 
    Luna, păru-i luminează, 
    Aurindu-i tâmpla mată. 
    
    Fără zgomot, fără umbră, 
    Fiindcă n-ar fi-ntâia oară, 
    Hoţul, cu privirea-i sumbră, 
    În crâng verde, se strecoară.
    
    Iar pe când domniţa doarme, 
    Furişându-se-n grădină, 
    Fără să îi lase urme, 
    O sărută, în surdină. 
    
    Dimineaţa, când apare, 
    Iar domniţa se trezeşte, 
    (Cine-o sărutase oare?) 
    Căci senin el îi zâmbeşte!

Cumplite vremuri în zadar trecură,
Răpind a lumii inocentă vară, 
Prea multele cetăți căzute-n ură, 
S-au risipit în fum, ca să se-nalțe iară... 

Pe când femeile țeseau în tihnă, 
Și pruncii, cu blândețe, își păzeau, 
Bărbații lor lipsiți de odihnă, 
Război, în slava zeilor, porneau... 

Se-ncrucișară în lumina lunii, săbiile reci, 
Topind amurgul într-a nopții stele salbe. 
Întunecate-n sânge, armurile, ajuns-au seci, 
Nemaipurtând pe scuturi trupuri albe... 

Căci al cetății zid stă încă în picioare, 
Iar corbii zboară-n cercurile mii, 
Și ruguri nesfârșite-n cer se înălțară,
De prefăcu adânca noapte-n zi...

Doamne, ce mai așteptam pachetul de la mătușă-mea, atât de greu venea!, încât cercetam căsuța poștală în fiecare zi, în speranța înștiințării de la poștă: ați primit coletul... vă așteptăm la poștă între orele...

Cred că ajungeam și cu jumătate de oră înainte ca ușița ghișeului să se deschidă și o doamnă blazată cu priviri întotdeauna suspicioase, să-ți smulgă înștiințarea din mâinile tremurânde de emoție, ca mai apoi să caute îndelung "în spate", coletul mult dorit...

Îl primeam cu brațele deschise, simțindu-mă mai degrabă ca fata babei, decât ca cea a moșului, așteptând un pachet cât mai mare, și mă simțeam mereu dezamăgit dacă pachetul nu avea dimensiunile măcar pe jumătate cât le potriveam eu în imaginația mea...

Zburam literalmente cu pachetul în brațe până acasă, știind oricum că trebuia să mai așteptăm câteva ore până când veneau acasă adulții, să-l desfacem împreună și să împărțim bunătățile pe care mătușa cu siguranță ni le pregătise.

Odată desfăcut, după un inventar riguros al comorilor, urma împărțeala: cupoanele cu materiale strălucitoare greu de găsit în comerțul comunist, dar absolut necesare toaletelor feminine pentru nunți și alte zaiafeturi, pungi cu cafea arabica, cutii cu ness și cartușe cu țigări Kent și Marlboro, marfă rară destinată șpăgilor pe la doctori, și nu pentru consum propriu, pungi cu vegeta și cosmeticale nou apărute dar care nu se găseau în comerțul local, precum săpunurile și deodorantele "Fa". 

Și în sfârșit dulciuri pentru noi: pliculețe cu praf de suc de portocale și lămâi, sucuri instant ce mergeau bine cu apă minerală sau sifon, tablete de ciocolată, pachete cu gumă de mestecat ce imitau țigaretele și care conțineau ca "surprize" cărți de joc, și ei bine, celebrele alune Kiki-Riki, care erau atât de bine prăjite cu sare, încât chiar dădeau savoare filmelor western de sâmbătă seara de după "Teleenciclopedia".

Îmi amintesc nerăbdarea, o încerc și acum cu fiecare Ajun de Crăciun, sau zi de naștere, acea emoție stăpânită-n frâu, ca încântarea să fie reală, formă maximă de respect pentru cel care dăruiește. Dar îmi place și să fac cadouri. Să ghicesc cu mult înainte dorințe și să le împlinesc, astfel încât surpriza și încântarea să fie maxime, bucuria celui dăruit să fie măcar un pic, așa, și a mea...

Pentru că, da, am încercat și gustul amar al dezamăgirii, când odată intrat în adolescență, cadourile de Crăciun au devenit mai degrabă simbolice spre deloc, Sărbătorile de Iarnă se desfășurau mai degrabă sub zodia lucrului care trebuia făcut, bucuria cadourilor pălind de cele mai multe ori sub imperiul necesităților decât cel al dorințelor.

Așa că, uneori, când deschid o cutie veche sau simt miros de cafea tare, prefer mai degrabă să mă trezesc zâmbind fără să vreau, decât să simt apa searbădă a regretelor. Parcă aud iar foșnetul coletului desfăcut, glasurile amestecate, nerăbdarea noastră cumințită cu greu. Și-mi dau seama că nu pachetul în sine era bucuria, ci felul în care așteptam împreună, felul în care împărțeam și gustam totul ca pe un miracol rar.

Poate că asta a rămas în mine cel mai puternic: nu lucrurile, ci lumina aceea din ochii noștri, suspansul curat al copilăriei, fără umbră de teamă că vom greși sau că nu va fi destul.

Lumina aceea… o voi purta mereu în mine. Și uneori, când viața își pierde gustul, deschid în gând un alt pachet imaginar, venind de departe, cu alune sărate, gumă de mestecat și surprize fără preț. Iar în clipa aceea simt că timpul se dezleagă, și pentru o secundă redevin copilul care aleargă spre casă, cu brațele pline și suflet ușor.

Din dorința de a mai te simți puțin

Imi torn cu sufletul tremurând un pahar de vin

Îl cuprind cum tu m-ai învățat 

Vreau sa îl gust... dar mirosul ii e atât de fad.

Inchid ochii și ma cuprinde o stare de fericire

Mi-amintesc când turnam în pahar a ta poezie

Și retrăiesc orice moment cu suferință 

Doar să îmi mai fii măcar o clipă.

Si-aș retrăi fără sa clipesc fiecare lacrimă 

Doar să mai râd cu tine măcar o dată

Si-aș retrăi fiecare noapte nedormită

Doar să mai fiu o ultimă dată de tine îmbrățișată.

Am ochii triști, culoarea feței mi s-a pierdut

Sunt palidă, uitată, pierdută în trecut

Pierdută in timp și nu mai arăt ca mine

Atât de goală si totuși plină.. de-a ta amintire.

Stii tu oare cum se joaca

Iar de stii, cu cine joci?

O alegi ca sa iti placa

Sau iti place s-o provoci?

Iar de nu stii, n-ai jucat

Te-ai gandit sa-ncerci sa-nveti, 

Sa te simti mai educat

Nu unul dintre juveti?

Piesele sunt diferite

Si culorile-n contrast

Cum gandesti tu strategia, 

Cum alegi momentul fast?

Cum dai roluri, cum imparti?

Cum pui caii, cum pui turnuri

Ori nebunii, ori pionii, 

Faci mutari in cate randuri?

Patratelele sunt multe

16 piese-s ale tale

16 ale celuilalt

Te-ai oprit, faci lin mutarea

Ori treci peste, faci un salt?

Tu incepi intotdeauna

Pionii ii aranjezi

Pe nebuni ii dai deoparte

Sa nu-ncurce cand scurtezi.

Cu al tau farmec formalist

Faci sa creada toata lumea

Ca Regina-ti e doar una

Dar esti doar un dualist.

Cand Regina ta se misca

Tu, de fapt, o deplasezi

Ii directionezi iubirea

In orice ce doar tu crezi.

O, ce joc de strategie

Cata tehnica, rabdare

Pentru -o viata -n nebunie

Sacrificiu-i mult prea mare!

Tabla vietii e reala 

Regele -are unic rol:

Sa-si iubeasca a lui Regina

Sa creeze-un viitor.

Iar Regina-i infloreste

Isi arata frumusetea

De-n regatul tau domneste

Nu vei stii ce e tristetea.

Lasa jocul si TRAIESTE

Nu fugi, stai jos, stai calm

SIMTE oamenii, IUBESTE

Face parte din program!

Chiar de nu avem butoane

Ne-apasam pe rani mereu

Nu ne asumam nici vina

Nici ca provocam un rau.

Cauta sa fii real

Simte tot ce te iubeste

Nu uita ca in final

Totu-n viata se plateste!

Miriam - Doua Umbre

29.09.2025

#Doua-Umbre

O gură de vin aș mai bea

Să pot adormi între stele

Nici somnul să vină nu vrea

De când dorul caută semne

O piatră-i pe inima grea

Atârnă cernindu-se-n vene

Cioplită-i de clipa ce-a rea

Doar timpul nisipu-l va cerne

O gură ce-aș vrea săruta

O gură cernită cu miere

Pe-o gură de rai m-ar purta

Tristețea uscându-se-ar piere

Topindu-mă-ncet mâna ta

Se scutură praful din stele

O gură de apă să-mi dea

Crescându-mi pe ramură pere

Zidită în mine e Ea

O gură de suflet îmi cere

Găsesc fremătând urma grea

Pitită adânc pe sub piele

O gură amară mă bea

Otravă lipindu-mi pe buze

O gură de foc de-aș avea

În ea să arunc ce mă frânge

O gură de aer aș vrea

O gură șoptindu-mi speranță

O gură de roșu aprins

Obrazul să-mi umple de viață

Copacul îmi amintește de tine,

Când noi eram apropiați,

Timpul parcă stătea în loc,

Restul nu mai conta,

Când eram fericiți cu adevărat.

Copacul este martorul iubirii noastre,

Când noi doi ne-am sărutat,

S-a reaprins scânteia dintr-o magie,

Cât timp te-am văzut pe tine,

Și nu mă mai satur să te privesc.

Te-am așteptat de foarte mult timp în urmă,

Că să ne reîntâlnim,

Că să recuperăm ce am pierdut,

Cu un simplu te iubesc și îmbrățișați.

Doar lângă tine iubita mea,

Îți spun acum și tu știi bine adevărul,

Căci vorbele rostite în cuvinte scrise,

Nu-s goale chiar dacă locuiesc în neputința lor,

Oricât e vara asta de fierbinte,

Eu doar când stau în brațe prins la tine,

Tu fiind cuprinsă în îmbrățișarea mea,

Simt fericirea ce lumea-ntreagă căutând o vrea,

Dar negăsind-o plânge și suspină,

Și moare tristă în singurătatea sa!

Tu ești chiar însăși fericirea pentru mine,

Acum, în clipa verii ăsteia fierbinte,

Crezând naiv într-un amor nemuritor, 

Doar lângă tine frumoasa mea,

Îți spun acum și tu știi bine adevărul,

Căci vorbele rostite în cuvinte scrise,

Nu-s goale chiar dacă viețuiesc în neputința lor!

(24 iunie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Tu, doar un străin

Eu, doar o străină.

Universuri paralele,

Oameni, fără nici o vină.

Destine întâlnite la jumătăți de drum

De vor să construiască un Paradis mai bun.

Sau din poveste să facă un roman

Romanul nostru fără de final.

Tu să fii eroul

Eu sufletul salvat,

Dintr-un întuneric ce poate fi uitat.

Alătură-te mie în acest vis feeric

Și poate așa ies puțin din întuneric.