Incertitudine

Atâta frumos,atâta iubire

Să stea neatinse iubito la tine!

Atâta lumină și bucurie

Să locuiască pe a ta față...

Îngerii toți să te vestească

Să știu și eu ce mă așteaptă,

În cerc de foc să-ți danseze și să-ți cânte,

Doar eu fiind cel ce vrea

Dar nu îți spune

Să te iubească ,să te răpească!

Dar cine știe ce-o să se-ntâmplă mâine poimâine

Cu-atâta dor dar și iubire,

O nebunie ce te apasă,

Tu care ești așa micuță

Un metru juma,

Vorbesc de-a ta statură!

(16 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

te visam in fiecare seara la apus,

când bolta cereasca se întuneca,

in adâncul meu știam,

ca tu departe ai ajuns deja.

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

îmi lipsesc brizele călduroase ale atingerilor tale,

strălucirea ochilor negri,

dar știu ca e prea târziu,

nepăsătoare fiind am început sa clipesc, iar tu, ființă, ai dispărut in abis.

cuprinsă sunt de îmbrățișarea întunecoasă a singurătăți ,

dacă asta ai știi?

te ai întoarce la mine?

poate, sau doar ma amețesc cu speranța întoarcerii tale.

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care-mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

Uneori mi-e dor,

Ma duc iar in trecut 

Cu gandul , caci fizic

Nu pot sa ma duc.

Mi-amintesc clipe dulci 

De acolo , din trecut

Unde doar cu gandul ma mai duc...

Vreau sa te sarut

Am plecat departe, sa uit 

Oricat am sa ma duc

Tot nu pot sa uit 

Raman in trecut.

se scurge ceara lumânării

ca lacrimile tale dăruite serii

ce continuu se preling greoi

pân’ la sosirea dimineții

prin ochi ce sunt ca pure averi

se colorează chipul tău

ca foaia în urma culorii

fost chip palid, dar serafic

cu o frumusețe de tablou

de-aș vernisa al său estetic

subit ai pătruns și încă persiști

ca mirosul scorțișoarei

ce se resimte neîntrerupt

doar înăuntrul camerei

și astfel mă rezerv de tot

cu sufletul plin de nădejde

și măiestria de a spera

să te ivești încă odată

să uiți complet ce-i împrejur

și în final, noi să fim bine

Ne-am văzut pe același peron al gării triste si-nvechite,

Așa de tare, oare, dragostea se simte?

M-ai lovit cu acea privire rece si atrăgătoare,

Tu m-ai întrebat unde sunt eu călătoare.

Cu obrajii roșii ca o flacăra asprã si aprinsã, 

Mi-am simtit inima cum-mi este prinsă.

Te-am văzut privindu-mă pe ascuns si îngândurat ,

Cum de chiar tu inima mi-ai furat?

Nu-mi pot scoate din minte acei ochi verzi si sclipitori,

Ce intr-o secunda o mie de fiori mi-au dat.

Nu-mi pot scoate din gânduri acea atingere a ta pe spate 

Si acele mii de șoapte.

Mă gândesc dacă ne vom mai vedea vreodată 

Sau ne vom aminti acea-ntalnire de-altadata?

Oare te voi mai vedea venind spre mine-cnet si fără glas

Sau mă vei lasă sa trăiesc în acest impas?

Mi ai stropit amar

Pe cristalul din pahar,

Udă ploaia cenușie 

Odaia mea pustie  

Ai dispărut in zori 

Pe norii curgatori, 

Te ai risipit in ceață 

In frânturi de gheață. 

Pradă uriii sau iubirii,

Pe valul amintirii

Curgeau Pe buze

Cuvinte confuze..

Chipul tău se prelinge,

Ma nfioara ,ma atinge;

Vocea ta răsună 

Sub un clar de lună  

De dorul tău Ma frâng 

Sub râuri care plâng;

E beznă si e frig

Si nopțile te strig

Vreau ușa s o deschizi,

Lampa s o aprinzi, 

Galeș sa mi zâmbești, 

Din somn sa ma trezești..

Sa fie ca pe vremuri, 

In ochii mei sa tremuri, 

Caci ma arde lipsa ta

Si gândul de a mai exista!...

De ce privești în alta parte?

Acoperit de nori,eu nu te văd.

Vântul nu bate,poate e departe,

Jucându-se în zbor în alte zări.

Din inima ies fluturi, ce poartă curcubee,

Umbrite doar de soarele ce nu a apărut.

Mă inspaimant de o umbră de femeie,

Ascunsă de un zid ce încă n-a cazut.

Și printre stele,păsări călătoare,

De care te izbești din când în când,

Îți fierbe strălucirea ce nu moare,

Mai cade un gând, rând,pe rând.

Frumusețea diabolică a macilor ce nu țin mult

Și praful de stele au dansat cu un cult,

În ritmuri netraduse de nici un dicționar,

Te-ai prefăcut, avar,amar,hoinar.

Drumurile ți-s deschise, să privesti nu e păcat,

Doar cuvântul își poartă vina de a fi neâmpăcat.

Ziua vine,noaptea trece,cântă vara pe la colțuri,

Ploaia curăță ce limba nu a construit în sensuri.

Vino iarași în vară,

Lângă o cireașa amară,

Să privim o stea căzătoare,

Când apusul moare.

Acolo pe marginea unui râu,

Unde liniștea este adâncă,

Mi-am ținut cuvintele în frâu

Si am fost ca o stancă.

M-am spălat de durere,

M-am limpezit de păcate,

Plânge liniștea la atingere,

Urlă doruri încătușate.

Păsările cântă,nimeni nu aude,

Gândurile mele ca pietrele crude,

Se rostogolesc,se înmulțesc,le potolesc,

Până sufletul mi-l umilesc.

Acolo pe marginea unui râu,

Lângă o holdă bogată de grâu,

M-am regăsit întâia oară,

Spălată, încolțită, cu suflet de căprioară.

Cu un piaptăn te-aș putea vraji,

Ti-aș face cărări in gânduri

Și eu m-aș plimba printre ele,

Te-aș duce aproape de stele

Si te-aș lăsa singur pe lună,

Să nu te aibe nimeni, că-i nebună.

Te-aș lăsa cu marea,

Să mi te spele cu sarea,

Să mi te dea curat,

De altele uitat.

Să te inmoi ca lutul,

Să-ti calc doar eu pământul.

Apoi te las,că sunt grăbită,

Să vad cum arzi de dor, într-o clipită.

Și aș fugi in noaptea adâncă,

Să nu ma vezi ,dupa o stâncă.

Și m-aș ascunde dupa stele,

Până vei plânge lacrimile mele.

Și de-aș mai vrea o dată

Să fiu a ta fată,

Mă voi lasa curtată.

Hai vino îndată!

Ce toamna frumoasă este în mine cu ceață , cu flori ,cu vise ce mor,

De gânduri uitate ținute de mână spălate de ploaie și îngropate-n nămol.

Ce lume nebună, fără de tine cu doruri aprinse ce ard și mă dor,

Iubirea-mi curge dintr-o fântână din care beau când aprins, când domol.

Pe urmele tale mă plimb furtunoasă,

De mână cu secole apuse de mult,

Te caut în stele și-n hărți norocoasă,

Pământuri privesc și șoapte ascult.

Mă las purtată noaptea de vise,

Ziua mă pierd în gânduri aprinse,

În suflet îmi găsesc adăpostul,

Sunt destul !

Depuneți armele vă rog,

Să fie pace peste tot în lume!

Mai bine să purtăm un dialog,

Doar asta să ne zbuciume!

Depuneți armele vă rog,

Vreau să rămânem la prolog

Și chiar de am avea noroi,

Să nu știm de război!

Vreau să avem cerul liniștit,

Doar de porumbei albi iubit,

În cioc cu ramuri de măslin,

Să îți fie frate un străin .

Și de-o să vină numai ploi,

Eu totuși nu mai vreau război!

Că și așa ne războim între noi

Și toate le prefacem în gunoi.

Suntem aproape toți de granițe,

Dați-vă flori sau măcar iconițe,

Acum un gând nu îmi da pace,

Vreau ca nimic să nu ne mai provoace!

Și tot mă rog în monolog,

Depuneți armele va rog!

O sabie de lumină tâșnită din nisip

Dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob găsit,

Lumina o stâncă ce se odihnea in murmurul apei.

Doream să fug de soare,de plânsul vieții.

Doream să găsesc umbra si odihna ta.

Dar o plajă întreagă vibrând de soare,

Mă împingea spre altceva.

Mă doare tot ce-a fost si tot ce știu,

Că va rămâne veșnic după mine.

Mă dor mult așteptatele agonii,

Privighetorile închise în colivii.

Romanțele cântate prea târziu,

De admiratori ce mi-au rămas străini.

Mă doare tot ce-am spus,deși nu am vrut,

Decât poate să tac și să rămân mut.

Mă doare lenevia cu care m-am născut,

Grăbita lăcomie a primului sărut.

Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu, e o chemare.

Din umbră mă ispitesc să cred că lumea-i o cântare.

Străin, zâmbind, vrăjit , trepte suind,

În mijlocul ei mă împlinesc cu mirare.

Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind.

Câteodată iubesc lucruri care nu îmi răspund.

De vânturi si ispravi visate îmi sunt ochii plini,

De umblat,umblu ca fiecare,

Când vinovat pe acoperișul iadului,

Când fără păcat, pe muntele cu crini.

Spune-mi tu, sub curcubeu,

Mi-ai căzut in cale ca o geană dintr-o ploapă a lui Dumnezeu?

Nu vreau decat să îmi port curate,

Degetele răsfirate prin părul tau

Și apoi prin nori.

Aș vrea să mă întorc în mine,

Să descopăr ce încă n-am găsit.

Rădăcina de la care am pornit și care s-a nimicit.

Aș vrea să mă privesc fără oglindă,

Să văd ceva spre care nimeni nu a putut să tindă.

Să mă descopăr pentru tine,

Să vezi tu,sufletul din mine.