Fără somn

Am adormit cu gândul să-ți scriu,

Nici nu știu când m-am trezit,

Mă uit acum înspre cer puțin buimacă,

Și văd ca deja ai pictat o jumătate de răsărit.

Și mai văd și o stea, care se uită la un nor,

Și norul se uită la un fir de iarbă,

Și firul de iarbă se uită la un copac,

Și copacul se uită la soarele care te privește emoționat și declară că s-a îndrăgostit,

(Cât de drăguț)

Și mă uit și eu așa cu ochi angelici și plini de blândețe,

La toate câte te privesc, iubita mea floare.

Se apropie Paștele și ce prilej perfect să fim mai buni…

(În gândul meu sunt flori și curcubeie și multe, multe, multe modalități prin care să scap eficient de soare)

Mă uitam ieri la nori

și mă întrebam oare…

Cum e să-i atingi cu adevărat,

doar pe ei, nu prin ploaie.

Apoi mă uitam la tine,

și cred că ești cea mai aproape de cum se simte un nor,

doar că la nori nu mă uit cu dorul ăsta sfâșietor,

cum mă uit după tine spre a-mi imagina

că atingerea unui nor ar semăna măcar puțin cu o îmbrățișare de-a ta.

Sunt adesea cu capul în nori,

dar știu că distanța dintre mine și-un nor de pe cer este mare,

și de fapt tu ești norul meu de pe pământul pe care stăm,

și vreau să te îmbrățișez atât de tare…

până când… fulgerăm.

Astfel, sper…

să întoarcem prin îmbrățișarea noastră,

o ploaie spre cer,

iar norii să înceapă să se întrebe cu “capul în oameni”

cum se simte să atingi un om, doar un om…

nu prin ploaie.

Le-aș povesti eu, dar am scris poezia asta când eram cu capul în nori,

iar dacă înspre mine chiar acum un nor s-ar apleca,

aș refuza politicos să-l ating pentru că de fapt totul a fost un pretext

să-ți spun câtă nevoie am de-o îmbrățișare de-a ta.

Mi-am adus aminte că, demult,

Folosindu-mi abilitățile remarcabile de detectiv Suedez

(cu surse exclusiv confidențiale, bineînțeles),

Am aflat că pe lângă tot ce te face minunată deja,

Îți place și să pictezi.

De atunci te văd ca pe un mic Van Gogh

Sosit dintr-o altă, plăpândă existență.

Nu prea semănați, tu n-ai barbă, evident,

Dar aveți aceeași nebunie divină în priviri…

Scufundată până la refuz în propriul tău univers,

O dezordine sublimă de stele ce ard, se sting și renasc.

Acum, de când te cunosc, nu mai am vreo îndoială

Că sufletul tău a fost pictat în The Starry Night.

Mă depășește cât poți fi de complexă.

Ești în lumea ta, ești în lumea mea,

Ești pictorița, ești tabloul, ești linie muzicală…

Mereu am știut că ești specială.

Încep să-mi fac griji…

Eu, pe lângă poezii, mai știu doar să fiu speaker motivațional profesionist,

Cu sfaturi de genul: „Dacă ești trist, nu mai fii trist!”

(Dar este un talent atât de ascuns, încât toți îmi spun să-l țin așa 🤷‍♀️)

Nu te mai rețin micul meu Van Gogh…

Te iubesc și somn ușor! 😇

Ce-i ploaia, ce-s ploile mele,

plouă cu mere, cu pere, cu dor

Cu salcâm înflorit, da, cu salcâm

Și plouă atât de adânc cu acum.

Și dacă nu vezi ploaia, n-o poți zări,

Ascultă cu inima cum picură-n noi…

Frumoasă femeie cu nume ascuns,

Ce-mi ești umbrelă în zile cu ploi.

Le auzi cum cad? Eu le aud mult prea bine,

Aștept să treacă, pieptul mi-e greu,

Ce cruntă și inevitabilă e cunoașterea,

Și cât de adâncă-i durerea din sufletul meu.

Dacă ploaia asta cu mere e doar o idee,

Tu ești ideea mea preferată,

Și Doamne, ce iubesc ideile!!!

Mai ales ideile cu chipul dulce,

Ah, cel mai dulce…

Rămâi măcar în inima mea

și nu te duce 🥺

Ești o femeie minunată,

Pariez că ești cea mai blândă

mămică cum alta în lume nu e,

Ești fetița mea mititică… Și știi? Când plângi…

Din ochii tăi albaștri cad afine…

Mereu am văzut în tine un înger cu aripi din flori,

Un suflet inocent ce se exprimă așa cum o mai face doar cerul…

În mii de culori.

O dulce fată, o minune de om,

La care nu m-aș sătura să mă uit...

Nicio amnezie,

Nu ar putea șterge chipul tău vreodată din mine.

Ascultă ploaia de mere, ce frumos sună…

O ascult și eu, dar știi, nu aud prea bine…

Si trebuie să merg să o ascult,

M-am gândit mult, foarte mult,

Dar trebuie sa fac asta doar eu… fără tine.

Și vreau atât de tare să mă răzgândesc,

Cât aș vrea… este cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată,

Nu aș fi vrut niciodată să se termine așa.

Te iubesc cât nici măcar nu mai pot spune,

Fără tine… ce gol, ce pustiu o să-mi fie în lume 🥺

Pustiul abia așteaptă să mă înghită încet cu încet,

În seara asta moare un poet.

Chiar dacă acum poate o să mă urăști…

Nu contează, poartă-mi pică,

Eu tot o să-ți spun că te iubesc atât de mult…

Și mă doare nici nu știi…

Dar știu că în adânc și tu simți că ăsta este cel mai corect lucru de făcut.

Iartă-mă dacă te rănesc,

Cât aș vrea să te feresc de durerea asta.

Iartă-mă că poate îți pun durere în suflet, nici nu știi cât regret,

Iartă-mă pentru toate dățile în care ai suferit din cauza mea,

Iartă-mă, te rog, iartă-mă că plec.

Aș fi vrut ca acesta să fie cel mai frumos poem în tot tragismul lui,

Dar știu… nu se poate și ai dreptate…

Timpul o să treacă și poate așa stând în pat într-o seară,

O să-ți treacă furia pe care o simți acum pe mine…

Și la stele privind,

O să te gândești cu drag că un alt om te-a iubit atât de tare,

Încât a trebuit să plece iubind.

Dar să nu crezi că scapi atât de ușor de mine,

Dacă este un lucru în care cred orbește,

Este acela că o să trecem prin mai multe vieți.

Știu că Dumnezeu nu este atât de crud și că de fapt fiecare sfârșit este un început.

Deci să te pregătești intens pentru că dacă există… o să te caut și o să te găsesc, exact cum ți-am zis…

Pinky promise!

Sper totuși de data asta eu să fiu tu și tu să fii eu, ca să fie mai distractiv 😈

Și sper anatomia să-mi permită să avem cel puțin 15 copii.

Te iubesc din tot sufletul meu, fată al cărei nume rimează cu “umbrela” (umbrela mea) și-i în lume doar una…

Odată ce te-am iubit, o să te port cu mine pentru totdeauna.

Te rog, nu fii prea tristă, așa de frumoasă ești exact ca o zambilă,

Mai ales când ești fericită și zâmbești cu fățuca aia mică și adorabilă.

Îți trimit prin noapte o îmbrățișare imensă,

Ahhh, ce o să-mi lipsească nopțile noastre…

Dacă nu vrei să o accepți, nu-i nimic,

Oricum îmi bați între coaste.

Să nu mă uiți, sau să mă uiți,

Cum crezi tu că ți-e mai bine, furnicuța mea frumoasă…

Te las acum… pe curând… plouă…

Pe altă viață!

Cum să nu te privesc cu uimire,

Când ești o rază sublimă

ce întrece lumina?

Și n-am cum să nu observ

Cum luminezi blând

în inima mea plină.

Chiar și-n tăcere, tu tot strălucești.

Și-atunci când cuvintele tale

nu vor să-mi vorbească,

Te simt ca un vuiet în toate gândurile mele,

Ca o prezență pe care sufletul meu

... o cunoaște.

Când umbrele cad și lumina se stinge,

Tu ești un zâmbet întâmplător,

plin de culoare,

Un dor ce răsună și-n lume,

Dar în mine

... răsună mai tare.

Dintre toate motivele de până acuma

acesta este cel mai studiat,

niște savanți nebuni care au mai studiat cu privirea înainte și luna

(eu)

au decis că studiul e gata de-a fi lansat.

Ei bine, studiul arată că acest cuvânt “imposibil”,

este un cuvânt compus care era posibil înainte să apară “im” pe post de anion,

deci nimic nu este imposibil, înainte să fie posibil, ca o conversație între noi…

(fără să exagerez cred că la strofa asta mi-am pierdut vreo câțiva neuroni).

Am nevoie să mă recuperez după atâta studiu intelectual,

am nevoie de o zi întreagă de pauză până creierul meu își revine,

într-un loc foarte scump…

(în brațe la tine)

Ze, un haiduc în propriul său gând, încă își caută azil.
În mintea sa sunt derulate felutire amintiri.
Scăpând cateva lacrimi, Ze realizează cât este de fragil
Momentele trecute acum sunt doar niște povestiri.

--Ze este sfâșiat de dor--
--Dor pentru Lebe și pentru fostele momente de amor--

Personajul nostru își aduce aminte de Lebe și al ei chip frumos
Se gândește la diferența dintre ce au fost cei doi si ce sunt în prezent
Parcă-i aude glasul blând și își imaginează trupul ei grandios
De ea Ze este cu adevărat dependent.

Lebe și Ze, în trecut, erau extrem de apropiați
Ziua fiecăruia conținea a celuilaltui prezență
Însă circumstanțele lor i-au făcut să devină schimbați
Iar acum Ze este convins că va muri de a Lebei absență. 

--Distanța dintre cei doi in continuu crește--
--Ze, cu inima frântă, își imaginează cum al său puls se oprește--

-steinkampf

Copacul rătăcit din curtea îngerului inimii
Îmi șoptea adesea, cunoscător din fire,
Puterea unui înger căzut printre sicrie.

Se întâlnea cu suflete care mai de care
Rătăcite multe printre lacrimi amare.

Mi-a mângâiat și mie al meu păr bălai
Și mi-a cusut o rană ca să ajung în rai.

Stăteam la poarta iadului
Căci eu aveam păcat,
Nu am iubit o viață pe cine mi-a fost drag.

La rândul așteptării
Aparu un drac
Și-mi spuse cu furie:
Tu nu ai loc în iad!

Atunci un înger blând
S-a așezat în prag,
Mi-a spus în șoapta mării:
Tu vii cu mine-n rai.

Intrat pe poarta aurie,
O lumină mi s-a arătat:
Ți-am șters păcatul, Gane,
Dar ea nu te-a iertat.

Mi-a plâns și inima,
Căci nu înțelegeam de ce,
Dar îngerul mi-a șoptit:
Așteaptă moartea ei.

Atunci am înțeles că, să am iertare,
Trebuie să aștept
A mea cuvântătoare.

La două luni distanță, îngerul meu veni,
Dar nu cu mâna goală, ci și cu un plic.

"Dragă iubite, dacă citești din rai,
Așteaptă-mă fierbinte,
Căci eu am ajuns în iad...

Un sunet de chitară,

O emoție atât de zguduitoare, 

O voce mlădioasă și liniștitoare:

”Dă-mi pace și dă-mi război”, 

Tatuajul tău pe pielea transpirată 

Și... noi doi pe patul dezordonat,

Două perne ce au aterizat pe jos,

Am fost poate prea pasionali,

Primitivi în a noastră ardentă trăire.

Doi extrateștri neîmblânziți, 

Un singur gând - satisfacție și plăcere. 

Mi-e frică să te uit, nu dintr-o dată,

Ci încet, ca sângele dintr-o rană,

Să-ți șterg privirea, caldă, vinovată,

Din mine… fără zgomot, fără teamă.

„Te-am iubit”... ce rece sună-acum,

Ca un cuvânt rostit de altă gură,

Când tu erai și foc, și adăpost, și drum,

Iar eu doar rătăcire fără urmă.

Mi-e frică să nu-ți pierd exact zâmbirea,

Nu chipul  ci felul cum mă dureai,

Căci dacă uit durerea și iubirea,

Înseamnă că nici tu… nu mai erai.

Un dor nebun de tine,

Ce nu-l pot potoli.

Nu mai semăn demult cu mine,

Nu mă pot stăpâni.

Îmi este-atât de dor,

De prima clipă-n care

Ne-ai redat acel fior,

Ce n-are asemănare.

Poate i-o coincidență,

Că te-am văzut atunci

Sau poate-o aparență..

A ochilor tăi reci.

Acei ochi făr' de pereche,

Ce-i văd numai în vis!

Ca-n arta cea străveche,

Cu-acei ochi, tu m-ai învins.

Și iarăși mi-e dor,

Fără să te știu.

Și mă trece un fior,

Chiar de-am sufletul pustiu..