O temă sensibilă partea 1

A munci e o rușine ?

Munca a devenit o povară?

Da, când n-u o faci cu plăcere 

Este o mizerie și e grea.

Salarii de mizerii, ce mențin sărăcia,

Când ești șărac și datoriile te apasă

Nu ai loc de muncă, nu ai casă,

Nu mai ai   orgoliu, devii unealtă de muncă,

Nu-ți mai ceri dreptul, doar ceva în pungă.

Sărăcia e pedeapsa cea mai greu de dus,

Să nu tot privim  spre apus.

Trebuie să scăpăm de sărăcie, că ne pasă,

Românul să muncească în țara lui,acasă

El să-o conducă, el să muncească că știe și poate,

Să scoată țara din haos și moarte !!!!!

Dragă tată ne este dor de tine

S-au spus vorbe grele

Care au durut...

Tu când vorbești de mama

Ai un nod în gât.

Te înfurii ,ești tare supărat,

Tată ,fără tine casa e pustie!...

Ce pot face eu?

Mama e mai calmă ,vorbește cu noi

Dar ,nici-o vorbă ce este cu  voi?...

Când o întreb de tine ,zâmbește ...

-Fii cuminte ,tata vă iubește

Dar e om ,și omul mai greșește,

Când se va desmetici !...

Sigur ,va veni .

          Eu ,fiind cel mai mic ,eram responsabil cu cumpărăturile .Deunăzi ,la magazinul din

sat era zarvă mare :discuții,presupuneri,pronosticuri .Oamenii cumpărau bilete la loterie.

Premiul cel mare era ispititor .Dacă cei mari sperau să câștige ,de ce n-aș spera și eu?

Nu eram și eu un copil sărman? Nu mergeam noi duminica și la alte sărbători la biserică?

Nu ne închinam seara și spuneam toate rugăciunele pe care le știam? De ce n-am putea 

câștiga ?Toată săptămâna am făcut socoteli și mi se părea că timpul stă în loc Oamenii vorbrau

pe la colțuri că nu e bine să câștigi premiul cel mare,că banii mulți nu aduc fericire..-Ce să fac 

acum cu  ei când sunt bătrân? Dacă eram tânăr, eram  tânăr era altceva spuneau ei .Oare cum 

gândesc acești oameni?Sunt atâtea de făcut !...Doamne ,de ce nu-i câștig eu ? M-am gândit la

asta toatâ săptămâna și știu exact ce aș face.

          Mai întăi ,aș reconstrui podul de la intrarea în sat ,care trece peste pârâul  Horincea că se

clatină  când trece o căruță peste el .Aș asfalta șoseaua principală  până la noi acasă ,ca să nu mai 

fim nevoiți să scoatem cu greu  cizmulițele din noroil de pe drum când plouă.Biserica satului este așa

mică ,parcă plâng toți sfinții din ea .E veche și ar avea nevoie de reparații .Aș  construi un spital micuț ,

sau un dispensar mai mare pentru copii și bătrânii  din sat ,deoarece nu avem nici doctor  nici farmacie.

O cantină pentru cei bătrâni și nepuntincioși și s-ar creeia locuri de muncă ,inclusiv și pentru mama.

          Cel mai frumos ar fi să înființez o fundație care să poarte numele tatălui meu pe care nu l-am uitat !

Ce bine ar suna așa :-Fundația  Ștefan -Tudorel- ce mândru aș fi .

Dacă aș câștiga premiul cel mare , i-aș cumpăra fratelui meu mai mare un tractor ,pentrcă cel vechi  îl

necăjește mereu. Lui Mircea i-aș face cadou o seră mare spațioasă cum am văzut la televizor .Penrtu ca toți

oamenii să fie firiciți,aș deschide un atelier pentru mâini  îndemnatice . Femeile și fetele din satul meu sunt

harnice și pricepute.: fac minuni cu andelele și cu războiul de țesut.Cât de mult s-ar schimba  satul și de fericiți

ar fi oamenii antrenați în atâtea activități!

          Și ,dacă mai rămân bani,aș cumpăra un elicopter.Duminica ,după ce oamenii ies de la biserică ,eu sau

altcineva  i-am plimba pe cei cae vor să vadă  de sus cât de frumoasă este așezarea noastră ,cu Prutul  care 

curge lin la vale ,cu sălciile  plângătoae ,pădurea mare de ștejari,pârul subțirel care curge spre Prut ,lanurile

aurii  de grâu ,cele verzi de porumb ,viile de pe cealuri și lacul din vale Ce priveliște minunată !

          Și câte ,și câte  și câte gânduri nu-mi trec prin minte...                    

.

          Spre seară ,când treburile s-au  mai liniștit, mi-am amintit că foamea îmi dă târcoale.

M -m dus acasă ,la casa cea nouâ .Mama a scos o masă în curte și a pus pe ea prima cină.

Ziua se îngâna cu noaptea.Noaptea avea alt farmec la țară .Luna ne privea curioasă ,iar cântecul 

greierilor se auzea în surdină Totul mi se părea minunat ,încât am uitat că sunt orfan ,pentru o 

clipă..O  liniște plăcută,doar câte un lătrat de câine ,venea de departe!...Somnul a venit pe nesim-

țite ,ușor și odihnitor!..Era un nou început .Din acea zi mama nu a mai plâns ,sau nu am văzut-o eu !..

          Mama a fost ca o stâncă ,hotărâtă să facă față tuturor problemelor care-i  stau în cale.Așa  a

reușit să crească și să educe cei șase copii:  patru băieți  și două fete .La  prima vedere părea o

femeie firavă ,dar de unde avea atâta putere ?...Zilele de vară se scurg pe nesimțite ,se apropie

toamna ,și urma să merg și eu la grădinița  din mijlocul  satului .Am fost și am văzut-o cu prietenii mei.

Mama începea pregătirile de iarnă cu adunarea lemnelor de foc Mereu veneau la poartă căruțe cu

lemne iar mama ne punea să le tăiem și aă le depozităm  în samaluc la adăpost de ploaie și ninsoare.

Această treabă era făcută de frații mei mai mari ,dar și eu aveam sarcinile mele ,nimeni nu era scutit  de

muncă .Eu eram cel care cumpăram  pâinea o sarcină importantă Mama se gândea la toate ,inclusiv

la pregătirea noastră pentru școală Aveam vevoie de uniforme ,încălțăminte ,rechizite Sfătuită de alte

mămici ,mama a obținut ajutor de la o fundație care sprijinea  familile defavorizate! Mama era ca argintul  viu

Tata ar fi fost mândru de ea și noi am ajutat-o fiecare după puterile noastre .Ne-am implicat în toate treburile

gospodărești: îngrijirea grădinii ,repararea  gardului,,tăiatul lemnelor, adusul apei de la Prut  cu cobilița -

Fetele o ajutau la treburile casei :curățenie ,spălatul și bucătăria  Mama ne îndemna să muncim  ,să respectăm

și să iubim munca noastră și celorlanți Dacă la început oam enii   ne compătimeau  și ne tratau cu oarecare

milă ,peste o vreme  devenisem o famile ce putea fi dată ca exemplu

          .Când  frații mei au terminat cele opt clase,au găsit imediat locuri de muncă în sat .În zilele de salariu ,

veneau acasă zâmbind și puneau banii în mâna mamai .Acum nu mai cumpărăm  pe datorie de la micile magazine

din sat Tudorel fratele cel mare e ajutor de tractorist  la nenea Octav șeful  de la asociație ,iar Gabriel  ajută la

sera de legume de lângă pârul din vale al domnului  învățăror .

Lăcomia este așa de mare ,

Lupta pentru putere ,fără de hotare

Încă nu s-a gândit nimeni

Să pună dări pe aer și pe soare?

Pe cărări necunoscute 

Înserarea vine,

Se destramă-n depărtări 

Umbre în valuri fine.

Cerul nopții e înstelat,

Vântul încet adie,

Tot în jur e captivant

De-o dulce melodie.

Singu sunt și parcă nu-s 

Ce simt eu, e greu de spus.

Deși-s mic în univers,

Viața mea îi la mare preț,

Strâng în brațe 

Tot ce-i falnic și-i măreț.

Pădurea, lacul din vale, 

Omenirea la un loc ,

Cerul luminat de stele,

Cu toate visele mele.

— Doctore, doctore! Vino!

Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.

— Doctore, doctore!

Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.

— Tanti Crina!

Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:

— Știu totul. V-am văzut.

— Ce tot spuneți?

— V-am văzut doctore. Cu Iulia.

— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.

— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.

Doctorul Gabriel deveni mai atent.

— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.

— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.

— Iulia o să plece când se va face bine.

— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.

Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.

— Ce vrei să faci, Iulia?

— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.

— Eu nu te-am ajutat?

— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.

— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.

Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.

— De ce, doctore?

— Pentru că viața ta nu mai este un secret.

Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.

— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.

Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.

— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.

— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?

— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.

— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?

— Sora mea are nevoie de mine.

— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.

— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.

— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.

Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.

— Citește-mi foile, Iulia!

— Nu vreau.

— Este Iulia sora ta?

Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.

— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.

— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.

Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.

— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?

— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.

Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.

— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.

— Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.

— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.

— Și Iulia, fata noastră?

— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.

Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.

De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.

— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.

Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.

— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.

— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.

— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.

— Iulia, noi nu avem nicio fată.

— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?

— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?

Vuietul creștea tot mai mult.

— Unde este Iulia, doctore?

— Cred că este în peșteră.

— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.

— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.

Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.

Deseori visezi la o iubire ca în filme. Indiferent de persoană, vârstă sau sex. Visezi la o relație frumoasă în care ești împreună cu el/ea... fericiți. Visezi să ai lângă tine o persoană conform criteriilor tale. Visezi să o întâlnești în calea vieții tale. Visezi să te aprecieze pentru ceea ce faci zi de zi. Visezi să te aprecieze pentru gândurile tale... pentru sufletul tău. Visezi să te aprecieze și să te iubească așa cum ești de fapt, și să rămână lângă tine tot restul vieții. Visezi să îți șopteasca că ești cea/cel mai bun(ă) și vei reuși să treci peste orice obstacol.

     Si, într-o bună și minunată zi... tot asta se va întâmpla. Întâlnești o persoană care te va vrăji pe loc. O vei observa din depărtare. Si vei fi atât de fericit(ă). Ea se va apropia de tine și îți va spune un simplu: Bună. Tu îi vei răspunde doar printr-un clătinat din cap.Vei fi atras(ă) de ea... vei fi îndrăgostit(ă). Vei iubi nebunește. Va fi o dragoste cu atâția fluturi în stomac. Va fi o dragoste la prima vedere, ce în ziua de astăzi puțini mai cred în asta. Si doar o vei privi fără să mai clipești din ochi... de frica că atunci când vei deschide iarăși ochii să nu fie.

     Doamne, cât de fericit(ă) vei fi la acel moment. Dar vei fi și mai fericit(ă) când ochii vrăjitorului vor privi în aceeași direcție în care îți este îndreptată privirea. Vei fi și mai fericit(ă) când ve-ți privi împreună în aceeași direcție. Iar apoi vei fi luat(ă) de mâna ei/ lui caldă. Iar odată atingându-te, vei avea senzația că te-a electrocutat.

    Atunci vei simți o apropiere între tine și stăpânul tău. Si totul se va întâmpla atât de repede. Te vei mira și tu, și te vei întreba: Cum așa? Dar, totodată vei fi fericit(ă).. extrem de fericit(ă).

Si, îți vei petrece absolut tot timpul liber cu ea... pentru că ea te împlinește. Si, în momentele când ești doborât la pământ de problemele sociale, o vei căuta pentru că te calmează doar printr-o simplă atingere. Si vei fi iarăși fericit.

    Îți vei petrece puțin timp cu ea la început, din cauza activităților în care ești implicat. Si-ți va fi atât de dor de persoana ce îți ști până și răsuflarea. Si, tot de dragul ei, vei anula o parte din activități doar pentru ea... doar ca să o vezi... doar să o simți alături de tine, să îi auzi fiecare bătaie de inimă.

Iar pe zi ce trece, vom cunoaște noi și noi spații din sufletul ei. Îi vom cunoaște hobby-urile, abilitățile, fiecare gând, comportamentul și desigur vom găsi și minusuri. Ca la orice om.

Uneori vor fi prea multe ( doar pentru tine). Si vei avea o stare de confuzie. Vei fi atât de dezamăgit(ă). Si vei înțelege că ai fost atrasă doar de exterior. Iar în moment ce persoana de care ești atras(ă) este a ta, nu te mai interesează frumusețea interioară.

   Atunci vei încerca tu să o schimbi. Să îi schimbi comportamentul, modul de viață... ce desigur că o va deranja. Pentru prima dată... va trece peste. Dar totuși, își va schimba puțin comportamentul. De dragul tău.

Vei vedea că funcționează și vei mai încerca... doar pentru a ajunge la rezultatul dorit. Iarăși îți va merge în întâmpinarea ta. Si tu iarăși... deci până când persoana fâcând atâtea sacrificii pentru tine, se va opri. Îți va zice un STOP!!! ferm. Si îți va aduce 1001 de argumente pentru a-ți demonstra că nu poți schimba complet persoana. Astfel ea își pierde personalitatea.

    Îți vei aduce aminte de clipele frumoase petrecute împreună ce apoi va desena un zâmbet pe buzele tale. Te vei gândi apoi la momentele negative iar lacrimile sărate, îl va șterge imediat.

Iubirea e o ecuație. Destul de complicată. Si necesită timp pentru rezolvarea ei. Iubește perfecționismul dar nu-i permite să te domine. Toți iubim perfecționismul însă să nu uităm că suntem oameni și am greșit, greșim și vom greși până la ultima răsuflare... până la ultima bătaie de inimă.

Ea, te-a acceptat așa cum ești tu: cu negative și pozitive.Nu încerca să o schimbi, pentru că nu va mai fi acea persoană care ai cunoscut-o la început. Doar prețuiește-o. Pentru simplul fapt că e cu tine. Pentru că e a ta. Prețuiește-o pentru că te iubește.

Într-o zi  am colindat  orașul și am văzut cât e de frumos! Cu altă oazie mi-a spus că pleacă la

București cu treburi Ma întrebat dacă vreau să merg cu el .Nu m-am putut hotărî ...de ce nu am

riscat atunci?...era sortit să trec prin toate câte am trecut ?..m-am resemnat ?...azi nu pot răspunde!

Cine spune că e greu primul pas are dreptate Am început să economisesc și să nu mai simt atât de

nefericită .În altă seară un alt bărbat mă învită la o cafea ,să ne cunoaștem .Dacă îi place de mine

cere prețul pe trei ore . Tipul era extrem de arogant .Am cerut un preț mult prea mare pentru ca să nu-l

accepte .De fapt ,asta îmi doream în sufletul meu.O fată din grupul lor m-a certat că am respins așa o

ofertă .Tipul era un patron important și era o cinste că vizita localul.M-am străduit să nu ascult ce spune

și bucuroasă m-am dus la culcare.Dar norocul nu-i mereu de partea noastră.A doua zi Selia primește

primește o comandă prin telefon și nu am ocazia să-mi cunosc clientul în persoană .Nimic mai groaznic

nu mi s-a întâmplat până atunci și nici după aceia.Deși am strâns puțin curaj ,când am întrat în cameră

și l-am văzut pe individul nesuferit și libidinos ,cu priviri de ucigaș, am încremenit .- Asta -i lucrătura lui

Selia -mi-am zis .Voia să-mi dea o lecție și a reușit.Nu știu cât timp a trebuit să-l caute,dar era un exemplar

mai rar Instinctiv ,m-am retras spre ușă ,dar m-a apucat de mână și m-a aruncat în pat.Zadarnică orice

încercare de rezistență

      -Doamne , prin ce ai trecut, Ștefania -spune printre lacrimi Aristița.

      -Am rămas cu sechele de atunci .

      -Cât a durat acest calvar?

      -Atunci mi-am închipuit ,că de fapt ,sunt  moartă . Un om mort nu se poate apăra.Poate să facă ce vrea cu  tine.

Animalul și-a făcut damblaua .După ce si-a făcut poftele,s-a odihnit ,voia să -o ia de la început ,furios,turbat

Organismul meu s-a revoltat .Într-un impuls am mobilizat toată energia pe care o aveam .El vedea ,simțea,dar de

plăcere parcă intrase în delir .M-am sustras ,și deși nu trecuse timpul pentru care plătise,l-am respins cu toată

puterea mea..Ochii mi-au devenit cuțite ,unghiile  lame de tăiat.Dacă a văzut  că totul are un sfârșit -mă ia de mână ,

mă pălmuiește și mă duce la Selia ,cerându-i  banii înapoi , pentru  că nu a fost mulțumit .Nu pot ,oricât  aș încerca,

să exprim  ce am simțit atunci  și cât aș fi vrut să mor acolo . În schimb Selia era așa de bucuroasă , parcă câștigase

milioane când se aștepra mai puțin .Sigur ,mi s-a acordat  o pauză de câteva zile ,m-a vizitat Solis am vizitat orașul

i-am descoperit  frumuseșea și istoria fantastică

     -După câteva zile ,vine Fatah pe care îl refuzasem ,cerându-i o sumă mare de bani.ÎI  spune Seliei  să mă cheme

Contrariată ,ea îi recomandă altă fată spunând:

     -Ce-ai găsit la ea ?-însistă Selia cu ciudă în glas.

     -Care-i treaba  ta ?

      -Ai de unde alege și alte fete.

      -Însist  să o chemi ,spune Fatah  hotărât.

      Când mă vede ,mă apostrofează  zâmbind:

      -Știi să-ți ceri prețul ,poate că îl meriți .

       -Mă bucură remarca ta !

       -Vreau să mă însoțești  în oraș .Sunt liber câteva zile și vreau să le petrecem î mpreună.Nu am nevoie de        sex

vreau doar să te cunosc mai bine .M-am întrebat și te întreb și pe tine ,ce cauți tu aici?Îmi era ușor să vorbesc  cu

Fatah despre toate lucrurile acestea știam aproape bine limba engleză Fatah mi-a oferit câteva zile de vis M-a tratat

ca pe un om aflat la necaz,și s-a oferit să mă ajute la nevoie.Am revenit la hotel ,știam ce mă așteaptă  Adunasem 

ceva bani  si-mi spuneam că eliberarea mea este aproape.Aveam urgent nevoie  de un loc de muncă.și mă bazam  pe 

 Nabi ,patronul restaurantului .Spre seară Nabi  mă caută și-mi spune că sunt în mare pericol .Aflase că Gabi  vrea

să mă vândă pe o sumă mare de bani .Trebuia  să dispar ,să mă ascund undeva .L-m sunat pe Fatah ,dar el era plecat

undeva prin Europa .Nabi îmi propune să mă ascund la un prieten  de-al lui. De  obicei ,fetele erau vândute  în  Iran  sau

în IraK  de unde nu era cale de întors .Am trăit o săptămână  de groază temându -mă pentru  viața mea ,neștiind  în cine

să am încredere. În lumea lor doar banii contează

Într-o seară de decembrie, Andrei stătea pe canapeaua veche din apartamentul bunicii sale. Afară ningea liniștit. Telefonul îi vibra continuu cu notificări, dar niciuna nu era importantă.

Pe masă se afla un telefon vechi, cu butoane. Aparținuse bunicului său, mort de aproape cinci ani.

Din curiozitate, îl porni.

Bateria încă funcționa.

Răsfoi mesajele vechi. Cele mai multe erau banale: cumpărături, facturi, urări de sărbători. Apoi găsi unul netrimis.

Data: cu două zile înainte ca bunicul să moară.

Mesajul era adresat lui.

„Andrei, dacă citești asta, înseamnă că nu am mai apucat să-ți spun ceva. Oamenii își petrec viața alergând după lucruri mari și uită să fie fericiți pentru cele mici. Să nu faci greșeala asta. Într-o zi vei înțelege că cele mai importante momente au fost cele pe care nici măcar nu le-ai fotografiat.”

Andrei reciti mesajul de câteva ori.

În telefon avea peste douăzeci de mii de poze.

Dar niciuna cu el și bunicul său.

Pentru prima dată după mulți ani, închise telefonul modern și privi pe fereastră.

Ninsoarea continua.

Iar pentru câteva minute, nu mai simți nevoia să posteze nimic.

PROLOG

Scrisoarea din nord

Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.

Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.

Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.

Sotirescu era cu totul altfel.

El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.

Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.

Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.

Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.

Deodată, se auzi o bătaie în ușă.

Tihircă se ridică.

— Cine să fie la ora asta?

Deschise.

Poștașul îi întinse o scrisoare.

— A venit de departe.

Tihircă privi plicul.

Pe el era scris numele său.

Se întoarse în cameră.

— Din Finlanda.

Sotirescu lăsă ceașca jos.

— Finlanda?

Georgiana se ridică și ea.

— De la cine?

Tihircă deschise plicul.

Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.

Tihircă începu să citească.

„Dragă Tihircă,

Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.

Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.

Acum încercăm să o redeschidem.

Am nevoie de oameni care să ajute.

Dacă poți, vino.

Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.

Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.

Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.

Dumnezeu să vă lumineze.”

Tihircă termină de citit.

În cameră se făcu liniște.

— Ei bine? întrebă Sotirescu.

Tihircă ridică privirea.

— Eu plec.

Sotirescu se uită la Georgiana.

Georgiana zâmbi.

— Și eu.

Sotirescu oftă.

— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.

— De ce? întrebă Tihircă.

— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.

Toți trei izbucniră în râs.

Și astfel începu călătoria.

---

CAPITOLUL I

Pregătirea

În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.

Pe masă erau hărți.

Pe scaune erau haine.

Lângă ușă se aflau bagajele.

Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.

— Haine?

— Da.

— Acte?

— Da.

— Medicamente?

— Da.

— Lanterna?

— Da.

— A doua lanternă?

Tihircă îl privi.

— De ce ai două?

— Pentru că una se poate strica.

— Și dacă se strică și a doua?

Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.

— Atunci aprind lumânarea.

Georgiana râse.

— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.

— Nu se știe niciodată.

Georgiana avea un singur bagaj.

În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.

Tihircă observă.

— Tu ai cel mai puțin.

— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.

Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.

— Ai grijă ce spui.

În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.

Era încă întuneric.

Preotul îi aștepta.

După rugăciune, îi binecuvântă.

— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.

Tihircă întrebă:

— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?

Preotul îl privi.

— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.

---

CAPITOLUL II

Spre nord

Drumul fu lung.

Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.

Priviseră peisaje străine.

Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.

La început, Tihircă era încântat.

Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.

Georgiana îl întrebă:

— Ce ai?

— Mă gândesc.

— La ce?

— Cât mai avem.

Tihircă izbucni în râs.

— Nici nu am ajuns bine.

— Tocmai.

După multe ore, peisajul începu să se schimbe.

Copacii se întindeau în păduri uriașe.

Lacurile apăreau printre dealuri.

Aerul devenea tot mai rece.

Apoi apăru prima zăpadă.

Georgiana privi pe fereastră.

— Finlanda.

Tihircă zâmbi.

Sotirescu își puse încă un fular.

— Nu-mi place începutul.

---

CAPITOLUL III

Țara liniștii

Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.

Totul părea diferit.

Casele erau așezate ordonat.

Drumurile erau liniștite.

Pădurile păreau nesfârșite.

În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.

— Este frumoasă, spuse Georgiana.

Tihircă o aprobă.

Sotirescu se uită la termometru.

— Minus...

Se opri.

— Nu vreau să mai știu.

La gară îi aștepta părintele Andrei.

Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.

— Bine ați venit!

— Părinte! spuse Tihircă.

Se îmbrățișară.

— Mă bucur că ați venit.

Sotirescu îi întinse mâna.

— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.

Părintele începu să râdă.

— Vă veți obișnui.

— Cu frigul?

— Nu.

— Atunci cu ce?

— Cu Dumnezeu.

Sotirescu tăcu.

Părintele continuă:

— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.

---

CAPITOLUL IV

Biserica din pădure

Biserica era mică.

Se afla la marginea unei păduri.

Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.

Icoanele erau pictate în stil bizantin.

Chipurile sfinților păreau liniștite.

Candelele ardeau înaintea icoanelor.

Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.

Părintele Andrei o privi.

— Îți place?

— Da.

— Știi de ce?

— Pentru că este liniște.

— Nu doar pentru asta.

Părintele arătă spre icoane.

— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.

Tihircă privi în jur.

— Câți oameni vin?

— Nu foarte mulți.

— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?

Părintele răspunse:

— Pentru oricine are nevoie de ea.

---

CAPITOLUL V

Mănăstirea uitată

A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.

Drumul era greu.

Mergeau prin zăpadă.

La un moment dat, Sotirescu se opri.

— Cât mai avem?

— O oră.

— De mers?

— Da.

— Și după aceea?

— Mai vedem.

— Asta nu-mi place deloc.

Tihircă râse.

În cele din urmă, ajunseră.

Mănăstirea era veche.

Clădirile aveau nevoie de reparații.

Dar biserica încă stătea în picioare.

Părintele deschise ușa.

Înăuntru era frig.

Praful se așezase peste unele icoane.

Georgiana aprinse o lumânare.

Flacăra lumină încet încăperea.

Toți tăcură.

— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.

Sotirescu privi pereții.

— Și acum?

— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.

Georgiana răspunse:

— O putem aprinde.

---

CAPITOLUL VI

Oamenii din nord

În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.

Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.

Era ortodox și locuia singur.

Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.

Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.

Tihircă îl întrebă:

— De ce nu mai vii?

Petri ridică din umeri.

— Nu știu.

— Nu crezi?

— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.

Tihircă tăcu.

Georgiana interveni:

— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.

Petri o privi.

— Dar dacă nu mai găsesc drumul?

— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.

Petri nu răspunse.

Dar a doua zi veni la mănăstire.

---

CAPITOLUL VII

Furtuna

Într-o seară, vremea se schimbă.

Vântul începu să bată cu putere.

Zăpada cădea fără încetare.

Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.

Avea nevoie de ajutor.

— Trebuie să mergem, spuse el.

Sotirescu îl privi.

— În noaptea asta?

— Da.

— Pe vremea asta?

— Da.

Sotirescu oftă.

— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?

Tihircă îl bătu pe umăr.

— Pentru că atunci ar veni toată lumea.

Porniră.

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.

— Sunt bine!

Georgiana îl ajută să se ridice.

— Sigur?

— Da.

Tihircă îl privi.

— Ai zăpadă pe cap.

— Unde?

— Peste tot.

Ajunseră la casă.

Familia era speriată.

Părintele îi liniști.

Georgiana îi ajută.

Tihircă aduse lemne.

Sotirescu aprinse focul.

După câteva ore, toți erau în siguranță.

Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:

— Nu voi uita niciodată.

Părintele răspunse:

— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.

---

CAPITOLUL VIII

Cufărul

Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.

Într-un colț se afla un cufăr.

Îl chemă pe Sotirescu.

— Iar ai găsit ceva?

— Da.

— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.

Georgiana veni și ea.

Cufărul fu deschis.

Nu era aur.

Erau manuscrise.

Cărți.

Scrisori.

Fotografii.

Părintele Andrei le cercetă.

— Sunt documentele vechii comunități.

Georgiana luă o carte.

Pe prima pagină scria:

„Pentru cei care vor veni după noi.”

Citi mai departe.

Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.

Ultima frază era:

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

Tihircă închise cartea.

— Acum înțeleg.

— Ce? întrebă Sotirescu.

— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.

Georgiana completă:

— Trebuie continuată.

---

CAPITOLUL IX

Georgiana și copiii

Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.

Le citea povești.

Îi învăța rugăciuni.

Le vorbea despre bunătate.

Într-o zi, un copil o întrebă:

— De ce trebuie să ne rugăm?

Georgiana se gândi.

— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.

Copilul o privi.

— Dumnezeu ne vede?

— Da.

— Și când suntem singuri?

— Mai ales atunci.

Copilul zâmbi.

---

CAPITOLUL X

Sotirescu se schimbă

La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.

Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.

Dar încet, ceva se schimba.

Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.

Ningea.

Sotirescu îl ajută să intre.

Bătrânul îi mulțumi.

— Dumnezeu să vă răsplătească.

Sotirescu răspunse:

— Nu am făcut mare lucru.

Bătrânul zâmbi.

— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.

Sotirescu rămase pe gânduri.

În acea seară, intră singur în biserică.

Se opri în fața unei icoane.

Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.

---

CAPITOLUL XI

Tihircă și întrebarea

Tihircă devenise preocupat de o întrebare.

Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:

— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?

Părintele răspunse:

— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.

— Și călătoria îl ajută?

— Uneori.

— Alteori?

— Alteori îl ajută suferința.

— Și alteori?

— Dragostea.

Tihircă tăcu.

— Iar Dumnezeu?

Părintele zâmbi.

— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.

---

CAPITOLUL XII

Mănăstirea renaște

Lunile trecură.

Mănăstirea se schimba.

Acoperișul fu reparat.

Ferestrele fură schimbate.

Icoanele fură curățate cu grijă.

Curtea fu îngrijită.

Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.

În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.

Români.

Finlandezi.

Greci.

Sârbi.

Bătrâni.

Tineri.

Copii.

Părintele Andrei intră în biserică.

Candelele se aprinseră.

Tihircă stătea în spate.

Georgiana avea ochii umezi.

Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.

Tihircă îl privi.

— Ce faci cu ea?

— Amintire.

— De ce?

— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.

Tihircă zâmbi.

— Și acum?

Sotirescu privi spre altar.

— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.

---

CAPITOLUL XIII

Vestea întoarcerii

Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:

— Trebuie să vă întoarceți acasă.

Tihircă fu surprins.

— De ce?

— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.

Georgiana privi biserica.

— Dar abia acum începe.

— Tocmai.

Sotirescu se uită la bagaje.

— În sfârșit!

Georgiana râse.

— Îți era dor de România?

— Da.

— De ce?

— De vreme.

---

CAPITOLUL XIV

Ultima seară

În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.

Era liniște.

Zăpada strălucea sub lumina lunii.

În biserică ardea o singură candelă.

Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.

Tihircă se rugă.

Sotirescu stătea în tăcere.

După câteva minute, spuse:

— O să-mi fie dor.

Tihircă se întoarse.

— De ce?

— De locul acesta.

Georgiana zâmbi.

— Atunci nu l-ai pierdut.

— Cum?

— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.

---

CAPITOLUL XV

Înapoi în România

Când ajunseră acasă, primăvara începuse.

Era cu totul altă lume.

Soarele era mai cald.

Copacii înfloreau.

Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.

Tihircă se opri.

Ascultă.

— Ce este?

Sotirescu îl privi.

— Clopotul.

— Știu.

— Atunci?

Tihircă zâmbi.

— Nu l-am mai auzit niciodată așa.

Georgiana înțelese.

— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.

---

CAPITOLUL XVI

Povestea spusă mai departe

În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.

Tihircă povestea despre Finlanda.

Sotirescu vorbea despre frig.

Georgiana vorbea despre oameni.

Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.

Nu distanța îi schimbase.

Ci oamenii.

O familie pe care o ajutaseră.

Un bătrân singur.

Un copil care învățase să se roage.

Un tânăr care se întorsese la biserică.

O mănăstire care fusese redeschisă.

Și o lumină care nu se stinsese.

---

CAPITOLUL XVII

A doua scrisoare

După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.

Părintele Andrei scria:

„Dragii mei,

Mănăstirea este plină.

Vin oameni.

Copiii cresc.

Tinerii au început să ajute.

Biserica este vie.

Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.

Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.

Dumnezeu a lucrat prin voi.”

Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.

Sotirescu zâmbi.

Georgiana își făcu semnul crucii.

---

CAPITOLUL XVIII

O nouă generație

Au trecut anii.

Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.

Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.

Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.

Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.

Într-o zi, un copil întrebă:

— Cine a reparat-o?

Petri răspunse:

— Mulți oameni.

— Cine a început?

Petri zâmbi.

— Trei călători.

— Cine?

— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.

---

CAPITOLUL XIX

Ultima întâlnire

După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.

Erau mai bătrâni.

Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.

Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.

Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.

Tihircă îl recunoscu.

Era Petri.

— Tu?

Petri zâmbi.

— V-am spus că nu voi uita.

Georgiana îl îmbrățișă.

Sotirescu se uită în jur.

— Și lanterna mea?

Petri izbucni în râs.

— Este într-un muzeu.

— Ce?

— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.

Toți râseră.

---

EPILOG

Lumina care nu se stinge

În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.

Soarele cobora încet.

Cerul nordic era luminat.

Pădurea era liniștită.

Tihircă privi în depărtare.

— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.

Georgiana zâmbi.

— Și ce ai văzut?

— Oamenii.

Sotirescu adăugă:

— Și multă zăpadă.

Tihircă râse.

— Da. Și multă zăpadă.

Apoi se făcu liniște.

Din biserică se auziră clopotele.

Georgiana își făcu semnul crucii.

Tihircă privi spre luminile bisericii.

Sotirescu își scoase căciula.

Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.

În fața lor se afla mănăstirea.

Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.

Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.

Dar acum ferestrele erau luminate.

Oamenii se rugau.

Copiii alergau prin curte.

Bătrânii vorbeau.

Tinerii ajutau.

Viața se întorsese.

Tihircă spuse încet:

— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.

Georgiana îl privi.

— „Nu lăsați lumina să se stingă.”

— Da.

Sotirescu privi către biserică.

— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.

Georgiana răspunse:

— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.

Părintele Andrei ieși din biserică.

— Vă așteaptă.

Cei trei se ridicară.

Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.

Se gândi la ziua în care plecase din România.

Atunci fusese curios.

Acum era recunoscător.

Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.

Poți trece peste granițe.

Poți vedea țări străine.

Poți traversa păduri și mări.

Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.

Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.

Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.

Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.

Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.

Ușa se închise încet în urma lor.

Candelele ardeau.

Icoanele străluceau în lumina lor.

Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.

Pe prima pagină era aceeași frază:

„Pentru cei care vor veni după noi.”

Iar pe ultima pagină:

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

Lumina continuă să ardă.

Nu numai în biserică.

Nu numai în Finlanda.

Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.

Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.

Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.

Prin copiii pe care i-au învățat.

Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.

Prin fiecare rugăciune rostită acolo.

Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.

Căci omul poate pleca.

Omul poate îmbătrâni.

Omul poate dispărea din această lume.

Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.

Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.

Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.

Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.

Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.

O lumină mică.

Dar nebiruită.

Sfârșit.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Montre résistante à l'eau

C'est un beau matin de début janvier, nous sommes dans l'un des collèges techniques les plus prestigieux du comté de Suceava, où notre distinguée professeur d'anglais, Cecilia (nous ne connaissons pas son nom de famille) est dans la salle de bain. Plus précisément, dans les toilettes des professeurs, dans la section femmes. C'est un début de journée difficile après 4 à 5 alarmes réglées sur le téléphone, une à 12h30, une autre à 2h40, deux autres pour son fils et une de plus à 4h50 du matin. Les deux premiers devaient prendre des antibiotiques, après avoir eu une infection à Staphylococcus aureus et je ne sais pas combien d'autres souches de bactéries nosocomiales et à Gram positif que son fils lui avait apportées de la maternelle, la dernière alarme était d'arriver à l'heure au gare et prendre le bus jusqu'au lycée (pour ceux qui ne le savent pas, Cecilia est une banlieusarde avec 15 ans d'expérience dans les transports). Normalement, Cecilia aurait pu demander un congé jusqu'à ce qu'elle commence à se sentir mieux, à récupérer, à devenir plus énergique, mais vous la connaissez, vous savez comment elle est. Elle ne veut que des Olympiens, elle veut que tout ce qu'elle fait ait du sens, elle aime la matière qu'elle enseigne et pas seulement ça, elle veut réformer l'enseignement de cette matière, elle a même tendance à révolutionner et améliorer l'acte d'enseigner jusqu'à ce que- amènerait au niveau de l'art. Il a choisi de faire des heures supplémentaires dans l'État où il se trouve, car il sait que cette année, les Olympiades auront lieu au lycée où il enseigne. Ce matin cependant, Cécilia n'a pas vraiment eu le temps de s'occuper d'elle, c'est pourquoi elle a dû aller aux toilettes pour la première fois. Tout son mascara s'est répandu, à cause de la condensation, heureusement elle essuie l'excédent avec quelques lingettes humides. Puis, avec les secs, il commence à se moucher, et le pauvre souffle, que les professeurs des cabines adjacentes s'amusent aussi. Il pleut des commentaires du genre : "Tu sais Cecilia, j'ai une tondeuse à gazon que j'utilise pour tondre la jungle autour de la maison et elle fait exactement les mêmes bruits." Chers collègues enseignants, faites preuve d'empathie et arrêtez de rire du problème de Cecilia, que ce n'est pas une blague avec les microbes qui circulent, dans lesquels ils ne cessent d'apparaître, comme des champignons après la pluie, j'ai l'impression que la fin du monde approche, mais cela c'est la réalité, je suis aux déséquilibres écologiques, la pollution et les bactéries sont apparues. Et le réchauffement climatique les aide à prospérer... Bref... Cécilia met autant de passion à se moucher qu'à toute autre chose, elle ne m'a pas aidé avec certains livres dont j'avais besoin il y a 10000 ans ? Bien sûr que oui, mais je tiens à dire que chez elle on ne voit même pas la couleur des murs, du plâtre ou si elle a des tableaux, qu'elle a des livres jusqu'au lustre. Et voilà à quoi ressemblent presque toutes les pièces de l’appartement. J'ai compris assez vite qu'elle est passionnée par ce qu'elle fait et bravo à elle. C'est difficile de trouver de la passion dans quoi que ce soit, quoi que ce soit, je pense vraiment que rien n'a de sens ou peut-être que je dois continuer à chercher jusqu'à ce que je la trouve.

Revenant à notre histoire, Cécile se mouche, jette le mouchoir après l'avoir rempli de sécrétions et de caillots sanguins, puise de l'eau. Malheureusement, le mouchoir en papier et la montre élégante et moderne qu'elle avait reçue d'une amie pour son anniversaire en septembre ont été jetés dans les égouts. Il a glissé de son poignet, parce que dans sa hâte inutile (il est arrivé le premier de toute façon), il n'a pas appuyé assez fort sur la poignée. Pour donner un peu de contexte, la montre est dotée d'un bracelet résistant à la chaleur, qui résiste avec succès à l'eau, sur la boîte il est au moins indiqué "résistance à l'eau 500 ATM". Les fabricants japonais n'ont pas menti sur la qualité du produit que portait Cecilia, une montre Casio G-Shock, un peu trop grande pour une main de femme, noire, cadran rond, indiquant les heures avec des chiffres arabes bleus. Il résiste, il est intact encore aujourd'hui, sauf que, à travers les égouts, il a eu un chemin différent et a débordé dans l'eau de Suceva, au lieu de l'accompagner partout. Cecilia panique, met une annonce dans le journal, installe des affiches dans toute la ville avec des photos de la montre, promettant une récompense pour la retrouver.

Un mois après le début des recherches, elle est informée qu'elle a été retrouvée et qu'elle doit venir le réclamer. Il arrive à ce bureau, parle à la dame au comptoir qui lui donne la montre. Cécilia ne sait pas trop comment réagir, c'est sa montre et pourtant c'est comme si elle avait disparu. Depuis combien de temps est-il dans l'eau où tout est renversé, il a acquis une couleur vert militaire, il essaiera de l'enlever à la maison, soit avec une pince à épiler, soit avec une lime à ongles, soit avec du détergent, soit avec tout autre produit de nettoyage il peut trouver. Sérieusement, ça ne ressemble même pas à la montre qu'il aimait tant au début...