Diaspora

Floare de Fier,

Ce-i dai din cer?

Floare-de-colț,

Și-n cale-o scoți.

Poartă în piept,

Pulsul incert.

Nu-i trebe’ scut,

Nici jurământ!

Nu se destramă,

Nu îi e teamă!

Nu cere drum,

Arde cu fum!

Cu pielea-n vânt,

Și pasu-i sfânt!

Calcă pe jar,

N-are habar!

Din spini își coase

Zile frumoase!

Nu plânge stele,

Plânge cu jele!

Pe câmp cu dor,

Sub cerul lor,

A scris cu sânge,

Ce inima-nfrânge!

......................................

Și-a luptat, mai ceva ca un bărbat, Ecaterina Teodoroiu, nume nemuritor al poporului român!

Inspirație:

„Floare de Fier" - E-an-na

„Floare de colț" - Ducu Bertzi

Depuneți armele vă rog,

Să fie pace peste tot în lume!

Mai bine să purtăm un dialog,

Doar asta să ne zbuciume!

Depuneți armele vă rog,

Vreau să rămânem la prolog

Și chiar de am avea noroi,

Să nu știm de război!

Vreau să avem cerul liniștit,

Doar de porumbei albi iubit,

În cioc cu ramuri de măslin,

Să îți fie frate un străin .

Și de-o să vină numai ploi,

Eu totuși nu mai vreau război!

Că și așa ne războim între noi

Și toate le prefacem în gunoi.

Suntem aproape toți de granițe,

Dați-vă flori sau măcar iconițe,

Acum un gând nu îmi da pace,

Vreau ca nimic să nu ne mai provoace!

Și tot mă rog în monolog,

Depuneți armele va rog!

Fireşte,

S-a născut domneşte.

Ştefan cel Sfînt,

Ştefan cel venit.

A fost mulţumit

Cu vitejie, şi înţelept.

El a domnit

Şi a devenit vestit.

Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte,
Să aprindem cîte o lumînare, la a lor morminte.
Căci fără voia lor, au fost mitraliaţi,
Murind atunci, femei, bărbaţi, copii şi fraţi.

Nici cînd, să nu-i uităm vreodată,
Pe aceşti eroi, ce nu mor niciodată.
Prin noi trăiesc, ei luminîndu-ne cărarea,
În cinstea lor, să le aprindem lumînarea.

Să nu uităm nici cînd, acel decembrie sîngeros,
Căci pentru noi atunci, o revoluţie a fost.
Românii cu toţii, la libertate atunci ei au visat,
Dar sînge mult, în ţara noastră s-a vărsat.

Şi au murit la revoluţie şi tineri şi bătrîni,
Fiind îngropaţi atunci, unii ca nişte cîini.
În gropi comune, aruncate trupurile lor,
Să fie identificate, niciodată nu a fost uşor.

Şi li s-a dat atunci la toţi, un nume de martir,
Şi în cinstea lor, un monument este în cimitir.
Pe el e scris, cu litere de aur al lor nume,
Să nu ne uiţi, nici cînd în veci române!

Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți

Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.

Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.

Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.

Un sat plin cu istorii

Cu vii amintiri 

Apare din abisuri

Printre oameni și copii.

Un sat cu demnitate, 

Plin de libertate,

Cu valori importante, 

De dreptate si solemnitate!

14.10.2021

Iubirea-n suflet ți-am purtat

tu, spunându-mi să-ncheiem

și amintirile doar de uitat

chiar și de existență dacă vrem.

De continui, n-are rost

decizia singur ai luat,

Ai fost și ești un fost,

un om ce n-a evoluat.

Oh,atat de dor,atat de frig a fost si este fără tine,

Când știu si simt ca te gândești din nou la mine.

Nimic nu mi sta in minte acum, 

Decât momentul când am decis sa mergem pe alt drum.

Mi-era atat de frig si cald cu tine-n brațe,

Dar rănile-mi zăceau pe ale mele antebrațe.

Atat de aprig si intens în pieptul meu te simt,

Cand un gând feroce mă face din nou sa te resimt.

Știam ca vei veni la mine iar,cand al tău piept gol rămâne încă rece,

Când ea nu face decât iubirile sa sece.

Mai am un pas si, poate, vreo doua ore,

Sa simt din nou ale mele răni majore. 

Mai vreau o noapte, un vin și-o sărutare,

Sa simt cum te indrepti spre ale mele buze-amare.

Si ma săruți aivea cum,de altfel,o făceai cândva, 

Și m-ai făcut sa n-o mai facă si-altcineva.

Nu simt durere si nici placere,nici suspin,

Când noi doi stam in tăcere langa acel vin,

Si ne uitam indiferenti la mohoratul ceas 

Si la ceea ce noua nu ne a mai rămas.

Si timpul pleacă câteodată ,

De unde și el  simte ca se pierde-n arta.

Si vrea sa ți lase doar mic răgaz,

Sa te rascoleasca si pe tine ale mele zile de extaz.

Știu tată că nu m-auzi..

Că ești trist si-ndepartat..

Totusi,tată in zori de zi,

Sa ști ca eu nu te-am uitat.

Mă uit tată la copii,

Cum se joaca cu părinții

Cum zâmbesc si sunt iubiți 

Tu tată,nu ești aici..

Ma doare tată,dorul tău

Ma doare ca nu m-auzi 

Tată,si eu sunt copilul tău,

Dar tu,nu vrei să m-auzi..

Eu tată,am obosit..

Să te scriu și să te caut..

Aștept tată,un răspuns,

Chiar dacă nu e de ajuns.

•Sunt un mic copil,

•Îndrăgostit de cineva cu stil

•Cu ochii căprui,

•Poate fura inima oricui ,

•Când mă gândesc la el

•Parcă sunt într-un univers paralel

•Doar pe el îi iau drept model.

Lorena

Uitându-mă la ploaie,

Simțind un vânt plăpând,

Remarcat-am o schimbare,

A caldei vremi de până când!

Și stând așa, spre cer privind,

Spre norii falnici, grămădiți,

Un stol de păsări văd pornind,

Spre un loc mai cald și mai senin.

E anotimpul grandios...

Ba chiar – misterios,

Îl privesc ca pe un dar,

E toamnă-n gând și-n calendar!

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?