Mi-e dor...
mi-e dor de noi
Atunci când stăteam goi.
Când îmi sărutai pielea fără haine,
Și de felul în care te uitai după la mine.
mi-e dor de cum stăteam și ne uitam la desene.
Tu stând pe sânii mei în loc de perne.
mi-e dor să-ți spun „te iubesc”
În timp ce în brațele tale zâmbesc.
mi-e dor de noi doi îmbrățișați,
Ascunși de lume ca și cum am fi căutați
Pentru furt sau pentru o crimă,
Dar singura crimă era că împărțeam aceeași inimă.
Mă uit acum în trecut
La momentele pe care le-am petrecut,
Cât de fericiți eram
Și cât de mult ne iubeam.
mi-ar fi plăcut să te am acum,
Să nu mai am inima scrum
De la cât ai ars-o
Atunci când ai lăsat-o.
mi-aș dori să fi avut un alt final,
Cu noi doi fără scandal,
Îmbrățișați la apus,
Spunându-ne ce a rămas nespus.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: Raluca Gabriela
Дата публикации: 15 марта 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 521
Стихи из этой категории
Amintirea-i doar un vis
Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui
Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate
O amintire tot repetată, în visul cel de demult
O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit
Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele
Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit
Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor
Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea
Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea
Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis
Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci
Au dispărut
Au dispărut de atunci,
Amintirile din copilărie.
Au ars toate amintirile,
În focul foarte fierbinte,
Iar copii plângând,
își mai aduc aminte.
Timpuri bune au mai fost,
Când copii noi mai eram.
Dar,a dispărut tot.
Și nimic n-a mai rămas.
Poate ne vom aduce aminte
De acelea frumoase clipe.
Da parcă am mai vrea noi să întoarcem,
Timpurile celea bune,
Dar din păcate nu le m-ai întorci.
În foc toate au ars.
Autor Alina Zamurca 🤍
Cu tine-n sânge
M-a durut.
M-a durut atât de tare
încât nimeni nu mă mai recunoaște,
Nici la înfățișare,
Nici la mentalitate.
M-a durut atât de tare,
Încât acum nu mai simt nimic.
Nici emoție,
Nici vise,
Nici trăiri fără sfârșit.
Ne-am întâlnit
Ne-am conectat,
Cu iubirea-n suflet am rămas.
Te-am căutat, căci te-am pierdut
Într-o seară la apus.
M-a durut
Și n-am să uit.
Cu tine-n sânge, fiecare clipă tăcută
Se face strigăt în gând
Fără ecou, fără ieșire, doar un strigăt blând...
Cu tine-n sânge dorm puțin,
Trăiesc pe jumătate și totuși,
În fiecare vis te mai aleg încă o dată,
Sfârșind singură, în povestea noastră întunecată.
El, muntele care se crede vânt
El crede că-i vânt și că zboară departe,
că nimeni nu-i poate citi mersul lin,
că poate să uite, că poate să scape,
că timpul îl spală ca ploaia-ntr-un chin.
Dar vântul adoarme pe crestele-nalte,
iar munții rămân neclintiți, nevăzuți.
El fuge de dor, dar în inimi sculptate,
rămâne un nume, în stânci abătut.
Nimic nu e vânt, ce-a fost piatră odată.
Oricât s-ar preface că pleacă, că uită,
povara trecutului arde, l-arată—
și-n sufletul lui doar furtuni se ascultă.
Pe cine ?
Pe cine să mai așteptăm
Să scriem iar o poveste?
Pe cine să mai împăcăm
Când nu ne mai dă de veste?
Timpul parcă se oprește
Când în gânduri iar pășește,
Inima încet mai bate –
Vrei s-o vezi, dar e departe.
Vrei să știi de ce nu-i bine,
C-ai dat tot… dar prea puține.
Vrei să știi ce-a fost lumină,
Și ce-a ars, rămânând vină.
Lumea ta
De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,
Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,
Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd
În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?
Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,
Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,
Le iubiți pe cele ce nu sunt,
Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?
Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,
Dar tu privești doar la ce nu există,
Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă
Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.
Realitatea azi e că vrei o iluzie,
Că te pierzi în formele care nu respiră,
În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema
Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?
Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,
Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,
Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,
Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.
Așa că îți pun o întrebare, iubite,
Cum poate un bărbat să caute naturalețea,
Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?
Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?
Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?
De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,
Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,
Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?
Cum poți să iubești mai multe chipuri,
Când unul singur ar trebui să fie suficient?
Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,
Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,
Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,
Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.
Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:
Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,
Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,
Căci am fost singura ta iubire adevărată,
Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,
Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?
Amintirea-i doar un vis
Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui
Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate
O amintire tot repetată, în visul cel de demult
O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit
Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele
Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit
Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor
Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea
Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea
Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis
Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci
Au dispărut
Au dispărut de atunci,
Amintirile din copilărie.
Au ars toate amintirile,
În focul foarte fierbinte,
Iar copii plângând,
își mai aduc aminte.
Timpuri bune au mai fost,
Când copii noi mai eram.
Dar,a dispărut tot.
Și nimic n-a mai rămas.
Poate ne vom aduce aminte
De acelea frumoase clipe.
Da parcă am mai vrea noi să întoarcem,
Timpurile celea bune,
Dar din păcate nu le m-ai întorci.
În foc toate au ars.
Autor Alina Zamurca 🤍
Cu tine-n sânge
M-a durut.
M-a durut atât de tare
încât nimeni nu mă mai recunoaște,
Nici la înfățișare,
Nici la mentalitate.
M-a durut atât de tare,
Încât acum nu mai simt nimic.
Nici emoție,
Nici vise,
Nici trăiri fără sfârșit.
Ne-am întâlnit
Ne-am conectat,
Cu iubirea-n suflet am rămas.
Te-am căutat, căci te-am pierdut
Într-o seară la apus.
M-a durut
Și n-am să uit.
Cu tine-n sânge, fiecare clipă tăcută
Se face strigăt în gând
Fără ecou, fără ieșire, doar un strigăt blând...
Cu tine-n sânge dorm puțin,
Trăiesc pe jumătate și totuși,
În fiecare vis te mai aleg încă o dată,
Sfârșind singură, în povestea noastră întunecată.
El, muntele care se crede vânt
El crede că-i vânt și că zboară departe,
că nimeni nu-i poate citi mersul lin,
că poate să uite, că poate să scape,
că timpul îl spală ca ploaia-ntr-un chin.
Dar vântul adoarme pe crestele-nalte,
iar munții rămân neclintiți, nevăzuți.
El fuge de dor, dar în inimi sculptate,
rămâne un nume, în stânci abătut.
Nimic nu e vânt, ce-a fost piatră odată.
Oricât s-ar preface că pleacă, că uită,
povara trecutului arde, l-arată—
și-n sufletul lui doar furtuni se ascultă.
Pe cine ?
Pe cine să mai așteptăm
Să scriem iar o poveste?
Pe cine să mai împăcăm
Când nu ne mai dă de veste?
Timpul parcă se oprește
Când în gânduri iar pășește,
Inima încet mai bate –
Vrei s-o vezi, dar e departe.
Vrei să știi de ce nu-i bine,
C-ai dat tot… dar prea puține.
Vrei să știi ce-a fost lumină,
Și ce-a ars, rămânând vină.
Lumea ta
De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,
Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,
Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd
În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?
Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,
Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,
Le iubiți pe cele ce nu sunt,
Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?
Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,
Dar tu privești doar la ce nu există,
Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă
Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.
Realitatea azi e că vrei o iluzie,
Că te pierzi în formele care nu respiră,
În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema
Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?
Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,
Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,
Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,
Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.
Așa că îți pun o întrebare, iubite,
Cum poate un bărbat să caute naturalețea,
Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?
Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?
Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?
De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,
Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,
Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?
Cum poți să iubești mai multe chipuri,
Când unul singur ar trebui să fie suficient?
Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,
Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,
Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,
Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.
Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:
Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,
Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,
Căci am fost singura ta iubire adevărată,
Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,
Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?
Другие стихотворения автора
Mama
Mama, scump și dulce cuvânt
Și cea mai bună ființă de pe pământ.
Cea mai bună și frumoasă,
Iubitoare și miloasă,
Scumpă și înțelegătoare,
Ea e singura ce-mi oferă alinare.
Mama, draga și iubita de ea,
O mai supăr că greșesc,
Chiar dacă nu îmi doresc,
Dar ea mă înțelege și mă iartă,
Căci este a mea mamă.
O ador și prețuiesc,
Cel mai mul o iubesc,
Căci m-a ajutat să cresc,
Să merg și să vorbesc.
m-a înțeles și nu m-a judecat,
Nici atunci când prea strâmb am călcat.
Nimeni n-ar fi suportat
Atâtea câte mama a îndurat,
Și aș vrea să nu mai fie supărată din caza mea,
De aceea încerc a mă schimba.
Mama
Mama, scump și dulce cuvânt
Și cea mai bună ființă de pe pământ.
Cea mai bună și frumoasă,
Iubitoare și miloasă,
Scumpă și înțelegătoare,
Ea e singura ce-mi oferă alinare.
Mama, draga și iubita de ea,
O mai supăr că greșesc,
Chiar dacă nu îmi doresc,
Dar ea mă înțelege și mă iartă,
Căci este a mea mamă.
O ador și prețuiesc,
Cel mai mul o iubesc,
Căci m-a ajutat să cresc,
Să merg și să vorbesc.
m-a înțeles și nu m-a judecat,
Nici atunci când prea strâmb am călcat.
Nimeni n-ar fi suportat
Atâtea câte mama a îndurat,
Și aș vrea să nu mai fie supărată din caza mea,
De aceea încerc a mă schimba.
Mama
Mama, scump și dulce cuvânt
Și cea mai bună ființă de pe pământ.
Cea mai bună și frumoasă,
Iubitoare și miloasă,
Scumpă și înțelegătoare,
Ea e singura ce-mi oferă alinare.
Mama, draga și iubita de ea,
O mai supăr că greșesc,
Chiar dacă nu îmi doresc,
Dar ea mă înțelege și mă iartă,
Căci este a mea mamă.
O ador și prețuiesc,
Cel mai mul o iubesc,
Căci m-a ajutat să cresc,
Să merg și să vorbesc.
m-a înțeles și nu m-a judecat,
Nici atunci când prea strâmb am călcat.
Nimeni n-ar fi suportat
Atâtea câte mama a îndurat,
Și aș vrea să nu mai fie supărată din caza mea,
De aceea încerc a mă schimba.
Mama
Mama, scump și dulce cuvânt
Și cea mai bună ființă de pe pământ.
Cea mai bună și frumoasă,
Iubitoare și miloasă,
Scumpă și înțelegătoare,
Ea e singura ce-mi oferă alinare.
Mama, draga și iubita de ea,
O mai supăr că greșesc,
Chiar dacă nu îmi doresc,
Dar ea mă înțelege și mă iartă,
Căci este a mea mamă.
O ador și prețuiesc,
Cel mai mul o iubesc,
Căci m-a ajutat să cresc,
Să merg și să vorbesc.
m-a înțeles și nu m-a judecat,
Nici atunci când prea strâmb am călcat.
Nimeni n-ar fi suportat
Atâtea câte mama a îndurat,
Și aș vrea să nu mai fie supărată din caza mea,
De aceea încerc a mă schimba.
Mama
Mama, scump și dulce cuvânt
Și cea mai bună ființă de pe pământ.
Cea mai bună și frumoasă,
Iubitoare și miloasă,
Scumpă și înțelegătoare,
Ea e singura ce-mi oferă alinare.
Mama, draga și iubita de ea,
O mai supăr că greșesc,
Chiar dacă nu îmi doresc,
Dar ea mă înțelege și mă iartă,
Căci este a mea mamă.
O ador și prețuiesc,
Cel mai mul o iubesc,
Căci m-a ajutat să cresc,
Să merg și să vorbesc.
m-a înțeles și nu m-a judecat,
Nici atunci când prea strâmb am călcat.
Nimeni n-ar fi suportat
Atâtea câte mama a îndurat,
Și aș vrea să nu mai fie supărată din caza mea,
De aceea încerc a mă schimba.
Mama
Mama, scump și dulce cuvânt
Și cea mai bună ființă de pe pământ.
Cea mai bună și frumoasă,
Iubitoare și miloasă,
Scumpă și înțelegătoare,
Ea e singura ce-mi oferă alinare.
Mama, draga și iubita de ea,
O mai supăr că greșesc,
Chiar dacă nu îmi doresc,
Dar ea mă înțelege și mă iartă,
Căci este a mea mamă.
O ador și prețuiesc,
Cel mai mul o iubesc,
Căci m-a ajutat să cresc,
Să merg și să vorbesc.
m-a înțeles și nu m-a judecat,
Nici atunci când prea strâmb am călcat.
Nimeni n-ar fi suportat
Atâtea câte mama a îndurat,
Și aș vrea să nu mai fie supărată din caza mea,
De aceea încerc a mă schimba.
Mama
Mama, scump și dulce cuvânt
Și cea mai bună ființă de pe pământ.
Cea mai bună și frumoasă,
Iubitoare și miloasă,
Scumpă și înțelegătoare,
Ea e singura ce-mi oferă alinare.
Mama, draga și iubita de ea,
O mai supăr că greșesc,
Chiar dacă nu îmi doresc,
Dar ea mă înțelege și mă iartă,
Căci este a mea mamă.
O ador și prețuiesc,
Cel mai mul o iubesc,
Căci m-a ajutat să cresc,
Să merg și să vorbesc.
m-a înțeles și nu m-a judecat,
Nici atunci când prea strâmb am călcat.
Nimeni n-ar fi suportat
Atâtea câte mama a îndurat,
Și aș vrea să nu mai fie supărată din caza mea,
De aceea încerc a mă schimba.