Joc/11

" Am îmbrăcat iar

frunzișului copacului 

și tu behăi"

semn al îndepărtatelor 

lanuri de grâu -

rătăciri  în  dulcele verde.

pictograma- 

de pe muchia, încă roșiatică,

a răsăritului,

e amprenta unui tril de ciocârlie

rotit in torul veșniciei.

mi-am acoperit ochii

cu rugăciuni 

șoptite doar

în inimă

privind apusul

prin prisma  rațiunii:

neprietenoase  sunt păsările;

ofilite-s florile;

oamenii,

din ce în ce mai distanțați,

nu se mai recunosc....

și

umbra poetului

trecând agale

printre stele...

doar marea, neînduplecată-n marele ei zbucium,

la porunca Iubitorului de oameni,

domolește

semeția, potolește ura.

punând cu evlavie

la picioarele noastre

epavele  trufiei.

ștejar

gârbovit însângerat

lăcrimând rememorând cugetând

la jocul de copii-

luptând răscumpărând dăruind

jertfelnic luminos

altar

fără motiv,

câteva dalii

au-nflorit în

grădina devastată de-amăreală?

-nu, au spus albinele.

continuă să dăruiești lumii

măcar puțin

din bucuria ta

și vei fi fericit.

Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.

 Urăsc felul cum te comporți 

Atunci când doar eu te privesc 

Căci m-ai mințit de mii de ori 

Știind doar cat ,eu, te iubesc 

Urăsc ce obișnuiam să simt 

De mult, când te holbai la mine 

Căci tu decât iți băteau joc 

Și nu îți prea pasa, în fine 

Urăsc că te-am iubita așa 

C-am fost oarbă și surdă 

Când toți îmi spuneau de tine 

Că nu meriti nici o lupta 

Urăsc prvirea-ți mincinoasă 

Ce am văzut-o mult prea des 

Urăsc că mă urăști pe mine 

Și urăsc să te urăsc 

Simt cum dăruiesc energie

Unor oameni fără orizont

Lăsând în urmă durere

Unde sângele mi fierbe

Ca încerc la infinit

Și nimeni nu mă înțelege

Ca de fapt

Mă doare inima

De frigul impus (asupra lor)

Care te aruncă ca o puternică furtuna

Intr un abis de sentimente obscure

Simt cum fac țepe în vene

Și doar pot să privesc..

Câtă durere există în lume.

conversații tăcute -

sub seninătatea năbădăioasă

a lunii,

estompează lumina tremurătoare

a felinarelor;

amărăciuni și întristări

sunt luate de sunetele blânde

ale unui flaut,

duse hăt-departe,

până la picioarele din piatră

ale anticelor

temple.

Aceleași terminații,

Cuvinte și implicații

În gânduri și notații,

În a simbolului sferă

Ele par că se succed.

Create din inteligență,

Dând forme din perseverență

Și fondul lor din vigilență,

E lupta înlănțuită, efemeră

A sentimentelor ce se preced.

POATE  ÎN  ANII  TÂRZII , CÂND

DORUL  DE  MORMINTELE PUSII ,

DE  SLOVA  ȘI CUVÂNTUL  ROMÂNESC

ÎȚI  VA  DA  TÂRCOALE

VEI  RĂSFOI  O  CARTE

O  FIRAVĂ  LEGĂTURĂ ,

CU  ȚARA  TA  NATALĂ !.