LITURGHIA NEAGRA

Sufletul - o clădire cu geamuri sparte, 

în care vântul cântă-un mars funerar, 

E-o toamnă pe holuri, e noapte, e moarte,

Și plânge-un ecou într-un gol secular.

E rană adâncă, e rană de smoală 

lar inima-i clopot cu limba de fier, 

O rană ce curge, o rană ce scoală 

Fantome bătrâne sub bolti de mister.

Simt cum se scurge, ca plumbul topit

Speranța-ntr-o baltă de negru noroi 

Sunt singur în mine, sunt un rănit 

Într-un război purtat între noi.

Si plouă... si ninge cu scrum de amintiri

Peste un suflet ce-a ars de tot 

Rămân doar ciudate si reci tresăriri 

Intr-un cavou din care să ies nu mai pot.

Plouă de secole-n orasul pustiu, 

O ploaie de smoală, grea, monotonă

Suntem captivi într-un sicriu de aramă,

Sub cerul ce pare o rece coroană.

Aud cum se sfărâmă frunzele-n noroi 

Un sunet de oase, un fosnet barbar

 În casele mute, doar umbre de noi, 

Trăim un sfârsit fără niciun altar.

E ploaie de plumb peste parcul cel gol,

lar plânsul fântânii e-un vaiet prelung 

S-a stins orice urmă de aur sau sol, 

Și brațele mele spre nicăieri nu ajung.

E-o toamnă eternă... un delir cromatic,

Doar negru și gri pe geamul murdar,

Inima bate un ritm astmatic, 

In acest imens si ud, zadarnic calvar.

Urc o scară ce coboară în mine, 

Trepte de fum sub picioare de ceară 

În aer plutesc piane străine 

Cântând o absență de primăvară.

Luna e-o gaură neagră pe cer 

Prin care se scurg constelaţii de scrum,

Caii de ghips galopează-n mister

Pe-o mare de smoală, fără de drum.

Mă strigi dintr-o curte cu porţi de cristal 

Dar vocea e-o pasăre fără de glas 

Timpul e-un fluviu ce curge-n spirală 

lar umbra e tot ce din noi a rămas.

Mă trezesc si-i tot noapte, un negru oniric,

Oglinda-i o fereastră spre-un alt univers,

Unde tot ce-i real devine deliric, 

Si viata-i o strofă dintr-un ultim vers.

În turnul de ceară lumina s-a stins, 

Un frig fără margini de tot m-a cuprins.

Cuvintele-s corbi ce se-asază pe prag,

Mâncând din speranța ce-am dus-o cu drag.

Secunda e grea, un ciocan pe-o nicovală,

lar viața e doar o schită banală 

Pe ziduri, umbrele dansează-ntr-un joc,

Suntem doar cenusă,  rămasă din foc.

Nu-i lună. nu-i stea, e doar cerul de plumb,

lar gândul e-un greier tăcut într-un rumb.

Se scurge cerneala pe-o coală de fier, 

O poezie neagră... un ultim mister.

Fulgerul spintecă cerul, urlă lupii-n mărăcini,

Am hrănit cu pieptul gol o iubire de ciulini.

Grindina zdrobește pietre, cum mi-ai rupt inima-n piept,

Sub potopul de cenușă nici un răsărit n-aștept.

Râuri tulburi de otravă mușcă malul de pământ,

Te-am iubit ca o furtună, m-ai lăsat urlând în vânt.

Codrul negru se usucă, rădăcinile au ars,

Din potopul de iluzii doar noroiul a rămas.

Mușcă viitura oarbă din trecutul îngropat,

Un cutremur de tristețe peste suflet s-a lăsat.

Liniștea e o capcană, cerul e un zid de scrum,

Se dezlănțuie furtuna si nu știu cum s-o îndur.

O cioară-și frânge zborul pe un ram crăpat,

Iar cerul își varsă plumbul greu pe stradă,

Lumina moare-n parcul pustiit, uitat,

Și umbre reci încep în gol să cadă.

Se stinge-n lut și ultima suflare,

Pământul jilav își deschide gura,

Sub giulgiul nopții ce adânc coboară,

Își cern tăcerile și vântul și natura.

" Am îmbrăcat iar

frunzișului copacului 

și tu behăi"

semn al îndepărtatelor 

lanuri de grâu -

rătăciri  în  dulcele verde.

Sunt o persoană...

Iar asta e de ajuns.

Ziduri ridicate în al meu suflet,

Ziduri de o mie de straturi.

Lanțurile, demult stagnând pe jos,

Prinzând culori de foc,

Simțind doar un miros...

De sânge vechi și rugină.

Rănile devenind cicatrici,

Porțile sufletului s-au închis,

Devenind un vas gol...

Dar înfiorător de plăcut.

E doar liniște, o liniște plăcută,

Liniște de mult așteptată,

Liniștea de după război,

Ajungând un dulce sentiment.

În mintea mea e numai moarte,

Dar inima te strigă tare.

Și port o luptă interioară

Cam în fiecare seară.

Vreau să aleg ce e corect,

Si tu să-mi fii acel întreg.

Să las în urmă ce e greu,

Începând de la un gând...

Cu miros și gust de scrum.

M-am urât de orice viață,

Nu mai vreau să am o soartă.

Vreau doar să te am pe tine

Și mereu să îți pot spune

Că cedez tot mai ușor,

mai ales pe interior...

Inima-i în mici bucăți,

Sfâșiată de atâtea nopți,

Și tu o construiești din nou,

Devenind al meu erou.

Natura se dezlănțuie peste pământ

Ce fragile-au fost razele de ieri!...

Plouă într-una fără discernământ

Din liberi sub cer senin... prizonieri.

O ploaie rece ce te provoacă

La fel ca viața când te-ncearcă

Ce cade-n ropot și mă-ntreabă

De sunt puternică... sau slabă...?

Sub norii gri flămânzi de-un soare

Deschid umbrelă de hârtie cerului greu

Un pahar de poezie în așteptare

Pe cer să scrie culori de curcubeu...

Prin stropii reci ce lasă urme-adânci,

Se cerne timpul, fără de păcat,

Nu mai contează dacă ești de stânci

Sau doar un gând de vânt spulberat.

Dar dincolo de norul cel flămând,

Lumina strânge forțe în tăcere,

Voi înflori sub cerul din amurg

Schimbând ploaia de azi, în mângâiere.

Coboară toamna lent, ca o mustrare,

Prin parcuri vechi cu arbori aurii,

Iar timpul lasă-n urmă o întristare,

Pe străzi pe care nu mai poți veni.

Răsună pașii mei pe piatra udă,

Un vals tăcut de frunze care mor,

În jur e-o lume resemnată, mută,

Dar nu-i durere, doar un fior ușor.

Și... plouă rar, cu picături de gheață,

Ce vor să șteargă chipul de pe geam,

Dar port iubirea ce mă ține-n viață,

Cu-aceeasi inimă pe care o aveam.

E o tristețe-n toate, mult prea pură,

O nostalgie ce n-a cerut iertare,

Chiar dacă vântul strigă prin fisură,

Trecerea mea rămâne o serbare.

Să curgă norii grei, plini de cenușă,

Să piară veri în ploile de-argint...

Eu nu voi pune lacăt la nicio ușă

Și nicio amintire n-am să mint.

Această ploaie rece ce m-atinge

E doar fundalul gri din viața mea;

E ploaia care spală, dar nu stinge

Un gând curat ce arde ca o stea.

Ani, zile, săptămâni
Nu mai știu să le adun
Respir din ce în ce mai greu
Libertatea în plămâni

Timpul se consumă
Balanța stă-nclinată
Eu sunt blestemată...

Iadul are flăcări roșii
Vrea să mă înghită
Dar eu am flăcări albastre
Și îl ard înapoi

Tot ce știu pe lumea asta
E că nu o înțeleg
Timpul pare linie
Dar dacă-i cerc, nu neg

Iar timpul el tot se consumă
Balanța e tot înclinată
Eu sunt tot blestemată...

Blestemul îmi e dat
De propria-mi existență
Mortalitatea mea
E scrisă fără esență

Prezentul e tot ce am
Dar și el e acum trecut
Am 20 de ani
Simt că nu mai e mult

O dau în superstiții
Bat lemnul de trei ori
Vreau să trăiesc etern
Până o să mor

Timpul se consumă
Balanța stă-nclinată
Eu sunt...