LITURGHIA NEAGRA

O umbră lungă cade peste mine

Lumina caldă s-a prefăcut în scrum,

S-a stins și ultimul ecou cu tine

Pierdut în praful lungului tău drum.

Seceră soarele din cerul mut

O urmă de speranță fără noi,

Rămâne doar un dor din ce-a trecut

Și liniștea din patul plin de ploi.

Te-ai stins în zeci de umbre, rătăcind prin vene

Lăsând în urmă doar un scrum de dor și fier,

Iar eu îți beau absența, grea, prin pleoape leneșe,

Când cerul se prăbușește, negru și stingher.

Nu mai aștept apusul să-mi aducă urmă,

Sunt doar un templu vechi de ziduri și blestem,

În carnea mea, tăcerea ta urlă și nu se curmă,

Sunt doar ecoul surd... al pașilor ce pier.

Cenușa serii s-a depus pe masă,

În căni a înghețat un ceai uitat.

Cuvântul tău a dărâmat o casă,

Iar aerul din jur s-a desicat.

Sărutul de adio are gust de zgură,

De fier ruginit, mușcat în neștire,

O lamă rece ce despică-n gură

Iluzia acelei ultime nopți cu tine.è³

E o arsură neagră, praf de pușcă,

Un adevăr uscat, ce nu mai trece,

O fiară nevăzută care mușcă

Din carnea amintirii noastre, rece.

Pământul s-a oprit. Rămâne doar praf,

Și limba-mi pare arsă de pelin.

Pe cerul minții, ca un telegraf,

Bate un singur ritm: străin, străin...

Ridic paharul, plin de umbră, în tăcere,

Spre cel ce-a coborât sub lespedea de ger,

Un vin de jale, fără gust și fără miere,

Închin, în noaptea asta, ultimul mister.

Nu tremură lumina în cupe de cristal,

Ci moartea se răsfrânge, în ochii înghețați,

E masa-ntinsă pentru-un oaspete fatal,

La care toți, devreme, vom fi invitați.

Pământul își primește tributul de argint,

Iar viața e un zgomot ce piere în ecou,

Sub flori de piatră care nu ne mai mint,

Vom bea din cupa somnului, din nou.

Să curgă timpul, negru, prin vene de pământ,

Să bem pentru uitarea ce ninge peste nume,

Un toast pentru cuvântul rămas fără cuvânt,

Și pentru cei ce n-au mai vrut să fie-n lume.

Secundele îngheață-n ceasuri moarte,

O noapte grea mănâncă din tăceri,

Scrisorile netrimise stau deoparte,

Purtând în ele umbra de ieri.

Pe ecranul rece-al lumii virtuale,

S-a stins un zâmbet ca-n pustiu,

Rămân doar lacrimi pe poteci de jale

Și un ecou ce strigă prea târziu.

Turnăm în cupe neagra deznădejde,

Un ultim ospăț la masa de strigoi

Și dacă viața asta ne-o răpune,

O altă lume ne-o aduce înapoi.

Ziduri de umbră se strâng în tăcere,

Inima-i mută sub reci giulgiuri de fier,

Ochii caută-n gol o urmă de vrere,

Dar cerul e surd și răspunsul e ger.

Brațele-atârnă, poveri de țărână,

Vântul suflă prin visuri ce s-au stins,

Suntem doar frunze în palma bătrână

A timpului negru, de-a pururi învins.

Urletul scrâșnește în dinți de rugină,

Zdrobit de tăcerea ce mușcă din piept,

Suntem un pumn de carne-n ruină,

Căutând într-un gol sensul cel drept.

Voința e-un hoit ce-n țărână se sfâșie,

Sub cerul ce scuipă un ger blestemat,

Neputința e singura noastră mândrie,

Într-un univers de sârmă ghimpată-nchegat.

Totul se stinge sub pleoape de smoală,

Nici zbaterea nu mai are ecou,

Rămânem o rană, imensă și goală,

Sclavi învechiți într-un chin mereu .

Am văzut pentru prima dată un răsărit de lună,

Și m-am gândit că orice sfârșit ascunde un început.

Că poate unele vieți nu încep în lumină,

Ci în tăcerea nopții, când sufletul a obosit destul.

Poate și eu am fost ca luna,

Rătăcind prea mult prin același cer,

Crezând că trecutul mă va ține

Prizonieră între "ieri" și "de ce".

Dar am înțeles că nu trebuie

Să uit ca să merg mai departe.

E de ajuns să privesc în urmă

Fără să-mi mai doresc să mă întorc.

Iar luna urca încet,

Fără grabă, fără teamă,

Ca și cum mi-ar fi șoptit

Că și cele mai liniștite începuturi

Pot schimba o viață întreagă.

Și, pentru prima dată după mult timp,

Mi-am ridicat și eu privirea.

Nu ca să caut ce-am pierdut,

Ci ca să văd cine pot deveni.

Natura se dezlănțuie peste pământ

Ce fragile-au fost razele de ieri!...

Plouă într-una fără discernământ

Din liberi sub cer senin... prizonieri.

O ploaie rece ce te provoacă

La fel ca viața când te-ncearcă

Ce cade-n ropot și mă-ntreabă

De sunt puternică... sau slabă...?

Sub norii gri flămânzi de-un soare

Deschid umbrelă de hârtie cerului greu

Un pahar de poezie în așteptare

Pe cer să scrie culori de curcubeu...

Prin stropii reci ce lasă urme-adânci,

Se cerne timpul, fără de păcat,

Nu mai contează dacă ești de stânci

Sau doar un gând de vânt spulberat.

Dar dincolo de norul cel flămând,

Lumina strânge forțe în tăcere,

Voi înflori sub cerul din amurg

Schimbând ploaia de azi, în mângâiere.

Al șaselea simț,
una trăncănește despre părul castaniu,
alta pledează că probabil l-am vopsit.

Am crescut între priviri,
între șoapte și stafii.
Oameni
„cognitivi”,
căutând
să reducă cine sunt
la un material de tul fin.

Convorbiri; afirmații
sticloase!
Remarci necurate,
cortexuri vizuale
distorsionate.

„Pare așa matură”
„pentru că [...]”.

De multe ori mi-am dorit
să mă închid
(am și făcut-o),
nu pentru că aș fi fost vreo introvertită.

Citită?
Mai degrabă doar privită.

Am fugit de ale lor
uitături,
probabil ca să nu mă văd singură
...

O privire fugară,
întrezăriri,
ca să nu admit că nu-s milostivi.

Însă ce maladie!
Cuvântul-cheie rămâne
mereu
„pare”.

În fine,
toate trec.
Și uneori „privilegiile” sunt,
mai degrabă,
niște grăunțe de suferință
presărate pe răni
deschise fără voia noastră.

Se lasă noaptea-n carnea mea bolnavă,

O noapte fără stele și regrete,

Curge prin vene-o proaspătă otravă,

Născută din tăcerilensecrete.

E negru patul, neagră e lumina

Ce-ncearcă să străpungă geamul spart,

Pe masă plânge-n hohote sulfina,

Iar eu din propria-mi ființă mă despart.

Un doliu vechi, cusut direct pe oase,

O umbră ce mă strânge ca un laț,

Sunt doar verigi din lanțurile groase

Ce trag spre iad un suflet fărâmițat.

Nici țipătul nu mai găsește gură,

S-a prăbușit și cerul de plumb greu,

Sunt doar o pată oarbă de arsură

Pe pânza unde m-a pictat un zeu.

Scrâșnesc din dinți când ceasul bate golul,

Secundele sunt cuie în sicriu,

În piesa asta eu îmi joc doar rolul:

Să fiu pământ, deși par încă viu.

umbra s a lasat ca intr un pustiu abis

cerul era negru, sufletul meu stins

astept o schimbare,un moment distins

dar viata de-o potriva e de nedescris

ascunzi tristetea intr un zambet absurd

o sa ajung oare sa ma scufund?

deascupra lumii,dedesubt in stratul cel mai profund

ascult tristetea si suferinta in care ma afund

uit cum e sa fii liber, sa gandesti

nici nu stiu cum e sa iubesti

sa ai pe cineva pe care nu vrei sa l parasesti

sa simti si sa nu te mai opresti

asa trist sa arate viitorul meu

patat de un trecut ca soarta unui ateu

condamnat la o viata de evreu

sa vreau liniste si singuratate mereu

sa nu mai cred in nimeni si nimic

sa uit cum era sa fii dornic

sa faci bucurie din ceva mic

lipsit de orice straniu inamic

trece timpul, trec anii, trece viata

mi am pierdut oare toata tineretea

cautand idealul, calmand setea

visand la maret fara sa mi pierd demnitatea

intr un pat stau mototol

pare plin paharul vietii dar e gol

nu reusesc sa mi gasesc un rol

in piesa universului sunt doar un discipol

Poussin și încă câțiva,
un Kepler de fundal,
evident e 3 și un pic,
n-am somn.

pe noptieră am un jurnal,
o parabolă,
ceva ediție din secolul al XV-lea,
Gutenberg era?

Îmi pierd timpul uitându-mă pe pereți,
nu știu ce aștept să văd -
deficiența asta de melatonină
...nici 50 mg nu m-ar salva.
În fine,
cred că-i mai bine cu un sedativ sau ceva.

Îmi pare că-l văd pe Tyler Durden,
o tragicomedie neagră.

Sufăr de un fel de sindrom Stockholm,
aforisme tâmpite,
mă atașez de lucruri trecătoare,
de aia n-oi avea somn.

În viitorul apropiat
sper să mă eliberez de lucrurile astea,
să pot să-mi pun capul pe pernă
și să cad în vise care n-ar fi studiu de caz freudian,
ci doar un om liniștit călătorind în subteran.

Era un Dostoievski care îmi plăcea,
însemnările sale de pe acolo,
mă regăsesc în paradoxalistul...
carevasăzică
„pornind de la lapoviță”.

Parcă aș vrea să fiu undeva în New York,
unde miroase a Tom Ford,
un jazz 55b
și confort.

Mă gândesc apoi
contemplativ,
și mă fâțâi din stânga-n dreapta.
Drepturile omului...
spunea un înțelept că
existența nu ți-e bazată pe niciun drept.

Apoi mă trezesc,
ce bine că n-a fost adevărat,
și-mi închipui ziua bună ce urmează,
de parcă
noaptea nu așteaptă-n hrubă.
„Mai bună-i inerția conștientă!”