Latitudini de suflet

Aș vrea să-ți fiu stăpân în nemurire,

Să te învârt cu drag într-un tangou,

Să-mi fii pe veci un minunat cadou,

Un vis plăpând și-o splendidă iubire.

Lasă-mă să trăiesc,

Tu, scumpă viață,

Nu mă lepăda,

Nu-mi fi dușman!

Nu-mi dizolva speranța

Cu acid de spaimă

Și cu trei feluri

De lupte în zadar.

Mi-ai furat un mâine

Prin iluzii,

Lăsând un gol

În loc de viitor.

Trei pași făcuți înainte

Mă aduc în urmă,

Spre același prag,

Spre aceeași casă,

Fără de valiză,

Dar cu trei erori.

Sunt într-un azi

Ce n-are loc,

Cu vârful vieții

Nivelat.

Nu te-am urmat,

Am picat,

M-am dărâmat.

Aștept un soare,

Cât înăuntru plouă.

——————————

Trei zei mă privesc

Fără simpatie —

Un ieri,

Un azi,

Și-un poate

Mâine.

Te-ai născut la miez de noapte,

Când un fulger a trăsnit,

Tipărindu-ți a ta soartă

Și urându-ți bun venit.

Ai trăit cât ți-a fost scris,

Ai făcut ce-ai reușit.

Poate rar ai mai învins,

Poate nu ți-a fost sortit.

Ai fost bun, ai fost iubit,

Ai iubit și-ai dăruit,

Ai cules, ai împărțit,

Ți-ai trăit rostul smerit.

Iar acum te-ai și trezit

Încuiat în spații negre,

Absorbit fiind de teamă

Și de scurgerea de vreme.

Descompunerea începe,

Iar tu dormi, cu gândul treaz.

Îngenuncheat a fost de moarte

Și-al tău suflet de viteaz.

Cerșești mila de la viață

Să poți iar să fii erou,

Să te-neci în ale vremii

Dulce cântec de tangou.

Izolat ai fost de lume

Și de mersul ei dulceag,

Într-o limită de spațiu,

Într-o limită de veac.

Om cu trupul descompus

Și cu suflet de copil,

Ai ajuns să fii distrus,

Nu mai poți să fii tu viu.

Alaturi sunt doar stropi de lacrimi,

Vărsați de mamă, soră, tată,

Doar țărâna cea din veacuri,

A morții tale, demult uitată.

Vei fi materie, doar praf,

O stea cu lumina stinsă.

Vei fi uitat și îngropat,

Vei fi-ncuiat și lepădat.

Și vei pleca purtat de vânt,

Sorbind mireasma dimineții,

Privind în jos spre-al tău mormânt

Și spre sumbrul rost al vieții.

Îmi pare rău, dar e sfârșit.

Pân-aici ți-a fost sortit.

Inchide ochii, dormi ușor

Gîndesc și eu :"Nu vreau să mor..."

Am crezut că-s vulpe,

Dar s-a adeverit că-s urs,

Fără de miere

Și cu botul tuns.

Nu-s hapsână de viață,

Nu lupt pentru parale,

N-am de traversat

Un râu și o mare.

Merg cum am mai mers,

N-am chef să aleg,

Dar des mă grăbesc

Și frumosul nu-l văd,

Timpul îl pierd,

Rolul nu-l joc

Și nu mă mișc din loc

Chiar de fug cu foc.

Chiar dacă nu lupt,

Mereu îs c-un scut.

Mă apăr de viață,

De lumea din jur,

De cuvinte nespuse

De mimică falsă,

De foșnet naiv

Și de încredere arsă,

De șanse uitate

Și alte lăsate,

De roiuri năstrușnice,

De gînduri pictate

În gogot de spaimă

Purtate în cuget

Și leagăn de dramă.

Mă apăr de viață

Uitînd s-o trăiesc

Dar chiar o și apăr

Mă tem s-o rănesc.

O teamă mă poartă direct în capcan'-

Îmi sunt chiar eu cel mai mare dușman.

Am vindecat prea multe suflete prin mine,

Și-am oferit neîncetat, fără să cer deloc.

Am dărâmat deja ruine existente

Și am rămas distrusă pe același loc.

Îmi pare rău, dar nu mai am puteri

Și, dac-ar fi să am, mă crezi, eu nu ți-aș zice.

M-ai înecat treptat într-un izvor

De vorbe dulci și nădejdi hoinare.

Îmi pare rău, dar cred că-mi e de-ajuns.

Am irosit prea mult și n-am scăpare.

Mi-am transformat viața într-un ecou

De supărare...

Îmi pare rău, dar nu te vreau alături,

Tu, călăuză spre patimi și dureri.

Port urme de dezastru pe-un colț de suflet

Și dezamăgiri uitate în tăceri.

Adun și-arunc ce-a fost distrus de tine,

Șterg tot ce-a zidit orgoliul dur al tău.

Nu-mi pare rău și nu-mi mai este milă.

Te iert acum și tot acum te uit.

Nu imi e teama de ce am de confruntat in viata de apoi,

Nici de barbarii de demoni care ma imagineaza ca un suflet

Ce nu mai poate face nimic dupa oprirea trairii omenesti,

Dar voi avea si buna companie!

Deoarece, daca sunt asa de rau nu trebuie sa ma simt prost,

Deoarece toata lumea va fi acolo, incluzandu-te pe tine!

Numarul 666, Numarul Bestiei!

    Amurgul, din tăceri, coboară greu în mare, 
    Întunecându-mi calea, cu umbre trecătoare.
    Am rătăcit pe ţărmul fuioarelor de nor, 
    Topit în adierea visării-n care mor... 
    
    Şi preţ de-o clipă, oprit-am să respir, 
    Mireasma nopţii, ce-i risipită în zefir. 
    Căci în lumina lunii, am strălucit rubin, 
    Ce se înneacă-n sânge, vâscos şi cristalin... 
    
    Şi cum stăteam, gândind la cerul plin de stele... 
    Sclipind în şirul destrămat al gândurilor mele... 
    Am ezitat în van, căci nu vroiam să-l rup, 
    Trădat de neputinţă şi chiar de propriul trup... 
    
    Ca-ntr-un final probabil, sau început de soare, 
    Ce curge ca o lavă, mustind întreaga zare, 
    Voi sparge creuzetul culorilor stelare: 
    Din moarte, voi renaşte mareele solare…

    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-nvăluit în glasul său -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea.
    
    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-aripa i-am simţit uşor -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea. 
    
    Strigat-a îngerul din mine,
    Dar nici o clipă n-am murit,
    Căci umbra mea murit-a mai departe-n mine 
    Şi-n urmă doar ecoul mi-a rămas.

Cine sunt eu cand nu ma vede nimeni?

Si care e destinatia cand drumul e gol;

De ce e mereu atat de multa rusine?

Poate am amortit si tot ce a ramas e doar un ecou.

Si de ce in cea mai mare liniste gandurile urla?

Si de ce inca tremuri daca afara nu-i frig?

Pentru ca, in atat si atatea cuvinte

Se scufunda rapid prea putin, prea putin timp

Moarte, cumplită mai ești,

Ce înfiorător clipești 

Pe chipul neänsufletit 

Pentru vecie adormit.

Și rânjești la mine,

Dezlănțuind suspine.

Privirea ți -o sluțești

Pe făptura ce-o sfârșești.

Învăluind în parafină 

Trupul cu iz de toxină,

Bântui cutremurător 

Prin lăcașul muritor.

Pe obrazul de ceară 

Zgârii din ghearä,

Pretinzând ofrandă,

Chiar de ploile o scaldă.

Și lași un gol ce tulbură,

Ce macină și scutură 

Nefastul gând în sine,

Că totul piere,nu rămâne...

Hei omule, ia seama, lumea-i aproape gata
Când va fi pusă-n mâna prostimii judecata.
Când va fi-nțelepciunea trădată pentru bani
Și scânteieri de-o clipă, slăvite de... gâscani.

Când vei vedea frumosul, hulit de urâciune
Și va fi-n rang de artă chiar orice spurcăciune
Ce-a fost invidioasă că nu e la-nălțime.
Dar, calea-i mai ușoară și-aleasă de mulțime.

Când gâsca proastă cărei, un compliment i-ai da,
Se crede mai frumoasă chiar decât lebăda
Și-n loc să facă pasul, la rangul ei să urce,
Preferă pe aceasta, s-o judece, s-o spurce.

Când orbul incapabil să vadă ce-ai în minte,
Dacă-l ascultă lumea, te spurcă din cuvinte.
Se judecă dreptatea spre-a se ierta greșeala,
Minciuna și hoția, să nu-și dea socoteala.

Când legi chiar, se fac strâmbe și ia păcatul dreptul,
Că-i mai ușoară calea și, e mai greu respectul.
Când, pentru-a nu-și ascunde, mulți, chipul de rușine,
Se judecă păcatul a fi de fapt... un bine.

Când incapacității se dă recunoștință:
- E rău da'... Las' că merge de-i punem o fundiță...
- Cum, suntem proști cu toții și, tu vi sa ne-ndrepti?
Dacă scădem nivelul, suntem cu toți deștepți.

- La noi este puterea, chiar de, mai mic ni-i darul,
Tu, ești nebun pesemne, că depășești tiparul.
Prostia și păcatul, la rang înalt s-au pus
Și de noroi îi umplem pe cei ce-au fost mai sus.

............................................................................

Hei! Recunoaște-ți vina, vom îndrepta greșeala.
Nu judeca dreptatea că-ți cere socoteala!
Trezește-te, fă pasul, doar pare, nu e greu.
De-ți e prea grea povara, te-ajut cu drag și eu.

Hai, dă tribut dreptății, greu pare primul pas,
Dar cei care urmează, îți vin ca într-un dans.
Te plângi, vrei să schimbi lumea și spui că vrei "mai bine"?
Fă primul pas și schimbă, dar, schimbă-te pe tine!