Adio, timpul meu anost...

Aș vrea să te pierd în cuvinte tăcute,

Să-ți simt umbra grea peste timpul uitat,

Să-mi fie dorința în tăceri abătute,

O vină ce arde într-un trup sfârtecat.

Aș vrea să te port ca pe-o haină în vis,

Prin nopți făr' de margini, prin umbre ce dor,

În zori și apusuri să mă simt interzis,

Rămân­ând o enigmă pierdută-n amor.

Aș vrea să te strig în noaptea pustie,

Să răspundă doar vântul c-un ecou abătut,

Să-mi fie dorința o veche stafie,

Ce-și poartă regretul printr-un lut neștiut.

Aș vrea să mă scurg din mine-n tăcere,

Să-ți rămân doar o umbră sub ochiul de jar,

Să-mi fie iubirea doar o scurtă adiere,

Un ultim suspin din oceanul de amar.

Aș vrea să rămân ca o frunză căzută,

Din care pământul să-și facă altar,

Să-mi fie izvorul ca o apă stătută,

Să mă bei însetată ca pe-un ultim pahar.

Iubita mea, te port ca pe-un blestem,

dar și ca pe-o comoară otrăvită,

tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,

iar viața mea, în tine-i răstignită.

Ești leacul care-mi frânge vindecarea,

și steaua ce nu vrea să mai apună,

o pasăre ce-și caută pierdută zarea,

zburând în cerc sub razele de lună.

Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,

un chin tăcut, și greu, fără salvare,

căci te iubesc enorm, ca un fanatic,

otrava mea, balsamul ce mă doare.

Iubita mea, te port ca pe-un păcat,

ce-mi sapă-n carne urme adâncite,

și nu te las, căci zeii m-au avertizat,

că doar prin tine mi-s visele-mplinite.

În focul stins tu ești ce mă aprinde,

o umbră vie în prag de agonie,

și chiar de firul vieții s-ar desprinde,

te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.

Cu ce să te asemăn,

Făptură  dragă mie,

Căci nu există-n lume,

Ceva  să semene ţie ?

Să te asemăn cu o floare ?

Păleşte lângă tine,

Căci tu eşti mult mai pură,

Mai gingaşă, mai fină.

Să te asemăn Lunii ?

Degeaba ostenire,

Ea e pustie, rece...

Tu, radiezi iubire.

Să te asemăn Afroditei ?

Aş face o greşeală …

Căci ar schimba-o Zeus,

Iar eu te-aş pierde iară.

Să te asemăn c-un rubin,

C-un diamant sau cu un soare?

Nu are rost  s-o fac,

Tu, străluceşti mai tare.

Cu ce să te asemăn ?

Cu ce să te compar ?

Pe tine, doar cu tine ...

Căci restu-s în zadar.

Atunci când norii se vor frânge,

Pe cer pustiu,

Pe cer pustiu,

La pieptul meu te-aș strânge,

Să nu mai ştiu,

Să nu mai ştiu!

Şi dacă timpul blestemat,

Ne-ar despărţi,

Ne-ar despărţi,

În ochiul meu înlăcrimat,

La fel vei fi,

La fel vei fi!

Atunci când visul s-ar topi,

Fără să știu,

Fără să știu,

Din dorul meu te-aş zămisli,

Iubit să-ți fiu,

Iubit să-ți fiu!

Şi dacă umbra s-ar culca,

În colț stingher,

În colț stingher,

Cu ochii tăi aș căuta,

Lumina-n cer,

Lumina-n cer!

Atunci când totul s-ar sfârşi,

Chiar dinadins,

Chiar dinadins,

Mereu în inimă-mi vei fi,

Un foc aprins,

Un foc aprins!

Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,

Asculţi doar muzică de clopot,

Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,

Când dinţii coasei râd în hohot.

Luate-ar dracu și pe tine,

Apoi să-ngheţe iadul bocnă,

Îngerii cu lungi patine,

Să vină, să dea la copcă.

Să halim pe burta goală,

Mușchi de moarte congelat,

Să trăim fără morală,

Duși cu pluta spre păcat.

Adu-mi cafeaua draga mea,

Și-apoi lipește-te de mine,

Avui un vis c-o stinsă stea,

Un vis anume despre tine.

Apucă-mă de mână, hai te rog,

Căci toaca-mi bate-n tâmple,

Iar visuˈacesta-i ca un drog,

Și simt c-așa o să se-ntâmple.

Visam dulăii la fereștri lătrând,

Iar spaima bântuind prin casă,

Ferestrele prin draperii plângând

Al tău sicriu aflat pe masă.

În pragul ușii se afla o sfântă,

Ce mă ruga să vin la-nmormântare,

Avea în mână o lumânare frântă,

Din care lumina un pui de soare.

Podeaua se crăpa ca-ntr-un cutremur,

Tavanul devenea treptat pământ,

Iar eu cu trupu-mi prins în tremur,

Săpam plângând al tău mormânt.

O stea zării căzând lângă fereastră,

Dulăii au sfâșiat-o în luminițe mici,

Și toată casa se făcu pe loc albastră,

Tu, din scriu, încet începi să te ridici,

Iar sfânta îndreptă privirea înspre mine,

Și lumânarea frântă treptat se încera,

Iar eu topit, curgeam murind prin tine,

Spre palma sfintei în foc a mă năștea.

Hai să rămânem treji în noaptea asta,

Iar somnul să-l hrănim cu lună plină,

Să nu mai plângă iar fereastra,

Să ne iubim pe întuneric și lumină.

Mă pun la masă iar să scriu,

Sărmana foaie plânge,

Că-mi știe sufletul pustiu,

Și lacrima de sânge.

Condeiul vechi cu drag apuc,

Că-mi știe multe patimi,

În călimară-l introduc,

Și-n loc de tuș sunt lacrimi.

Lumina-n geam e astăzi pală,

Și masa-mi pare că suspină,

Mă uit pierdut la foaia goală,

Și nu știu cine e de vină...

Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,

Tristețea murmură în șoapte,

În minte sunt împuns cu ace,

Și-n ochii mei se face noapte.

Doamne,

mă simt împins înapoi,

nu de Tine, ci de mine.

Ceea ce ai zidit în mine

se surpă încet,

ca și cum haosul dintâi

n-ar fi murit,

ci doar ar fi ațipit o vreme.

Mă întorc în hău,

nu din voință, ci din oboseală.

Liniștea s-a spart în mine

și aud din nou glasurile confuze

ale întunericului fără formă.

Am văzut Lumina Ta, Doamne,

dar acum văd cum palmele mele

s-au desprins de ea

și caută iar praf, iar rătăcire.

De ce mă las să cad,

după ce am fost ridicat?

Îmi amintesc începutul —

când pământul era pustiu și gol

și Duhul Tău se mișca peste ape.

Așa sunt eu acum,

un abis de ape neclare

peste care doar dorul Tău mai plutește.

Doamne,

nu mă lăsa să mă risipesc

în ceea ce eram

înainte de a ști că sunt al Tău.

Spune din nou cuvântul creației:

„Să fie lumină!”

Și haosul meu se va retrage,

iar chipul meu

va începe să semene din nou

cu Tine.

Întoarcerea în haos nu e moarte,

decât, dacă e urmată de Cuvânt.

Nu e sfârșit,

decât, dacă Tu încă mai vorbești.

Poruncește, Doamne...

Și haosul meu va deveni iar Creație.

Doamne, dacă după moarte nu Te voi găsi,

Pentru ce am plâns atâtea nopți numele Tău?

Pentru ce mi-am purtat crucea în tăcere,

Și mi-am plecat fruntea când m-ai încercat?

Frica mă roade mai tare decât moartea,

Nu de uitare, ci de absența Ta.

Căci nu m-am temut de moarte, Doamne,

Ci de zidul dintre mine și Fața Ta.

Sufletul meu a ars nu de frică,

Ci de dorul de a-Ți fi copil, nu străin.

Am iubit viața pentru că în ea Te-am căutat,

În zâmbet, în lacrimă, în cuvântul nerostit.

Și dacă nu Te voi afla nici Dincolo,

Întreg drumul meu va rămâne o rugă pierdută.

Dar eu, cred, chiar când inima mea îndoiește,

Cred ca pământul care așteaptă ploaia,

Fără să știe dacă norii vin cu binecuvântare

Sau cu furtună.

Și chiar dacă la capăt voi cădea în beznă,

Lasă o rază din Tine să mă atingă în treacăt —

Să știu că nu am visat zadarnic.

Să știu că și rătăcitul e văzut.

Luminează-mă Doamne!

Despre mine poetul, nu s-a vorbit.

Oarecum precaut şi în parte timid,

Cuvinte şi sensuri îndelung am plămădit

Şi lipsit de convingere... le-am lăsat la dospit.

Metode pompoase, semantici pedante,

Puhoi de simboluri şi vibrații înalte...

Savant au servit peste timpuri pleiade.

Dar de mine, artistul, n-ați fi auzit...

De mâna ce curge cerneala în descânt

Din condeiu' ce-mi transcrie din inimă-n gând

De ochiu-mi pictând vag imagini cu litere-n vid,

mici, dar iubite-amante frumoase

Cu bucle rebele şi linii suave

Şi nopți de tandrețe cu ele în valsuri

Pe mine, romanul, nu m-ați găsit

Pe nici un raft, în nici un birt ponosit.

Eram în peisaj, în treaba mea

Cāutând sceptic, poate, o... alceva

Mai mult decât eu şi viața mea

Şi unii ar zice: 

Ce neinspirat s-a intitulat:

DOAR BANAL

Aud o muzică-n adâncuri, cu sunete divine,

Ce curge-n valuri blânde din harpe nevăzute,

Prin aerul de vis plutesc miresme pline,

De fructe-nmugurite și doruri neștiute.

Pe munți de chihlimbare, sub ceruri de opal,

Coboară-un soi de pace ce nimeni n-o cunoaște,

Și inima-mi tresare, uitând de-al iernii val,

Cuprinsă de-o tăcere ce arde și renaște.

Dar visul se destramă... și iarna iar pătrunde,

Cu răsuflări de gheață, cu nori de fum albit,

Și tot ce-a fost lumină, se frânge și se-ascunde,

În umbra unui gând ce-n minte a murit.

Și-n mijlocul visării, o catedrală veche,

Se-nalță din troiene cu turle de cristal,

Iar clopotele-i sună, șoptindu-mi la ureche,

O liturghie sacră din locul meu natal.

Plutesc prin aer coruri de îngeri nevăzuți,

Cu aripi translucide din ramuri de lumină,

Iar luna-i albă toată, cu ochi imenși, tăcuți,

Și printre vălul nopții îmi pare o regină.

Atunci în mine-ncepe o rugă-nfiorată,

Un dor ce nu-i al lumii, ci-al cerului uitat,

Şi-n palma mea de gheaţă, ușor cutremurată,

O stea coboară tainic, și-n ea m-am cufundat.

Şi brusc frumoasă iarnă, cu chipul alb de ceară,

Privește cum pe aripi mă poartă un alt zeu,

Apoi, începe tristă, cu fulgi imenși să cearnă,

Și oameni de zăpadă răsar în locul meu.

O poetesă înseamnă să fii:

Un autor