Автор Alexandra Păun

Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,

Că n-a avut îndeajuns nici lut,

Că omul lacom cum se știe,

Cu patru mâini a vrut să fie.

Apoi ceruse doar cu gândul,

Ca El, să ia să amestece pământul,

Să plângă peste el cu câțiva stropi,

Să-i facă două guri și patru ochi,

Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,

Să aibă ochi în față și la spate.

Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,

Iar el doar să mănânce și să doarmă,

Iar îngerii în ziua de Sabat,

Să îi aducă mana lângă pat.

Ceru apoi să-i dea și libertate,

Să-și ierte singur mari păcate,

Să fie creator când vrea să fie,

Stăpân pe moarte și vecie...

Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,

Și-a pus pe îngeri să dea știre,

Că omu' acesta nou născut,

Nu-I seamănă la chip și nici la fire.

Sunt umbre într-o lume de lumină,

Sunt suferințe într-o viață senină,

Sunt lacrimi ascunse în zâmbete false,

Sunt dorințe tăinuite, nerostite și apăsătoare.

Suntem oameni pierduți în agitația zilelor,

Căutând un sens în toate senzațiile trecătoare,

Dar uneori ne pierdem în tot haosul și confuzia,

Încercând să ne găsim drumul prin viață, la fel ca într-o labirint.

În această lume amară, în care totul pare să fie efemer,

Căutăm iubirea și ceea ce ne face cu adevărat fericiți,

Dar de multe ori uităm să privim în noi înșine,

Uităm să ne împărtășim sentimentele și emoțiile.

Suntem oameni fragili, dar puternici în același timp,

Cu vise și speranțe care ne călăuzesc prin întuneric,

Cu cicatrici care ne amintesc de trecut și de greșelile noastre,

Dar și cu puterea de a ne ridica din nou și de a merge mai departe.

Te apleci
și lumina curge
pe structura ta 

arc de jar,
frânt de propria sete 

așa cum
pământul setos
așteaptă pașii
dintre noi.

Semințele
fierb în sânge,
bat în tâmple.

Bate.
Și bate...

Auzi cum ne cheamă?

Apuc!
Nu cer;
las urme.

Întind dorința
peste pielea ta,
uscată,
zdrobită
între mine
și tine.

Se sfărâmă,
se sparge 
sărat 

din carne
în dinți,
din gustul tău...

Te gust?

Te desfaci
în liniște 
și mă desfaci.

Ochii mi
se hrănesc
cu umbra ta,

îți sorb adâncurile,
te rup
în unde
și bătăi,

te spargi
în curbe.

Fiecare ruptură
încolțește în mine
muguri de noi,
tăceri pulsatile.

Când mușc,
îți fur o bătaie 
când strâng...

Ne vezi
cum respirăm
împreună?

Nu ard,
nu fug 

țâșnesc în divin,
mă înfig
în tine.

Te frângi
în sacrul
de sub carne,
de sub piele.

Lumina
curge
pe structura ta.

Arc de jar
în palma mea,
jar strâns
în palma mea.

în balansul zilei,

coborâm sau

urcăm?

vârfurile obeliscurilor-

sub greutatea orelor trăite aiurea,

se sfărâmă.

bucăți din tencuiala orologiilor

acoperă lâncezeala.

și-n acest răstimp al surghiunului am simțit vlăguirea ochilor....

Înot printre ani

încercând să găsesc o cale

către ziua de ieri.

Îmi prind visurile

în mrejele unui mâine nedefinit.

O amintire din trecutul îndepărtat

mă cuprinde cu putere de mână.

Ar vrea să mă strecoare

în grădina mirifică a lui „Ieri”.

O iubire ce și-a găsit împlinirea

îmi mângâie inima

îndemnând-o să iubească din nou.

O deziluzie îmi smucește gândurile,

îmi insultă iubirile din trecut.

Privesc absentă la circul din mintea mea.

Un gând firav, timid,

se ascunde după un val de iubire

ce caută să-mi inunde sufletul.

Îi zâmbesc ștrengărește

pentru a-l încuraja.

Mă privește cu neîncredere,

dar nu se ferește din calea mea.

Îmi trimite idei, speranțe,

imagini ale unei posibile iubiri.

Îl cert fără convingere,

căci știu că sunt o „victimă” sigură..

Mă lasă să țip,

să îl dojenesc,

să îl resping,

știind că deja îl iubesc.

Îi cer să îmi mărturisescă

cărui iubit o să mă dăruiască.

Mă cuprinde cu drag

și mă povățuiește

să aștept, cu răbdare, în prag

până ce iubirea mă găsește.