Graiul

Partea I: Geneza absolută.

Nimic, nici timp, nici întuneric,

În jur se varsă vers pe vers,

Lipsit de viață și generic,

Se naște-al nostru univers.

Un haos făr’ de chip și nume,

Materie făr’ de lăcași,

Începe-n taină să îndrume

Ai universului urmași.

Colapsuri vii și violente,

Conchid în singularități.

Lipsit de har; de sentimente:

Un univers de unități.

În solitudine deplină,

Și-n amalgam de realitate,

Într-o cadență grea, divină,

Se naște o fraternitate.

O legătură strâns croită,

Nelimitată-n timp și vieți,

De univers adânc unită

Și așteptată de poeți.

Trec ani, din mii în miliarde,

Și-apoi din miliarde-n mii,

Aceeași indivizibilitate,

Rezistă-n anarhie, rezistă-n armonii.

Partea II: Pre-geneza definitorie inițială.

E toamna lui două mii trei,

Nouă septembre, miez de noapte,

În lipsă de-un stabil temei,

În univers, materia se zbate.

O mică rază nesfârșită,

Plutește printre supernove,

Lipsită de culoar și conduită,

Dărâmă-n matematici și in slove.

E-acea fraternitate uimitoare:

Se-ndreaptă-n deviere spre Pământ,

Dar în decelerare arzătoare,

Se-aude parcă suspinând.

Micuța unitate se divide

În două mici particule de stea,

Din care una scade în orbite,

Iar cea de-a doua, tot pe loc stătea.

Particula ce orbitează,

Se mișcă-n lipsă de recul,

Pe când cea ce staționează,

Formează parcă un tumul.

Și fracțiunea orbitantă,

Se-ndreaptă brusc către Pământ,

Iar cea stabilă și restantă,

Se-aude-n hohote plângând.

Partea III: Geneza definitorie inițială.

E ora trei, două minute-amare,

Pământul naște un copil,

Ce parcă ar fi vrut să zboare:

Dădea din mâini ca un debil.

Plângea umil, dar nebunatic,

De parcă dragostea-și pierduse,

Iar al său plâns tot mai sălbatic,

Ore întregi se menținuse.

Și totuși plânsul s-a sfârșit,

Băiatul soarta-și acceptase,

În starea-și vagă prăbușit,

Nici lacrimă nu-i mai rămase.

Trecut-au luni, doișpe-exact,

Copilu-un anișor avea,

Era chiar ziua lui de fapt,

Dar încă nu putea mergea.

Jucându-se pe-afară cu copiii,

Ceva în inimioară-l înțepă,

Și amețit de tainele prostirii,

În piciorușe brusc se ridică.

Copilul agitat și nebunatic,

Prin curte, în neștire tot aleargă,

Pân’ se oprește brusc ca un lunatic,

Și cerul vrea cu ochiul său să spargă.

În ceruri iar materia se zbate,

Particula ce-n taină aștepta,

Printre steluțe vii și variate

Înițiază tandru-a se mișca.

Se aranjează molcom în orbite

Și răbdător așteaptă suspinând,

O rază fină spre Pământ emite,

Copilul prinde-un zâmbet slab și blând.

Partea IV: Geneza definitorie finală.

Și iarăși luni trecut-au în neștire.

Nouăsprezece martie, două mii cinci.

Într-o măiastră, amplă strălucire,

Particula se-așterne în pelinci.

Coboară agresiv și nebunatic

Spre noul și eternul ei lăcaș,

Și într-un ger târziu, primăvăratic,

Se naște pe Pământ un nou urmaș.

O firavă și gingașă copilă,

Frumoasă ca o zână din povești,

Drăguță, zâmbăreață și umilă,

Că dac-o vezi n-ai cum să n-o iubești.

Partea V: Izolarea spațio-temporală.

Și uite că acum în univers

Steluțele ajuns-au pe Pământ,

Necunoscute-n spațiu și în vers,

Și neștiind de-al lor discernământ.

Și anii tot se surpă-n nicăieri,

Prezentul e concis, dar relativ,

Cuprinși de fericiri și de dureri,

Copiii viețuiesc rezumativ.

Striviți de izolare reciprocă,

Nici nu știau de ce li se urma,

În existență grea și univocă,

Drumul comun stătea a se forma.

Partea VI: Drumul comun. (Trecere la persoana I)

Și în sfârșit te-am întâlnit pe tine,

Fără să știu că te-am iubit mereu,

Delimitați de-a timpului cortine,

Am sfărâmat al nostru separeu.

Am revenit iubire iar acasă

Și ne-am iubit cuminte și deplin.

Atât de firavă, atât de grațioasă,

Că mă topesc în ochiu-ți cristalin.

Ești inima ce-mi bate în orbite,

Un helix în al nostru ADN,

Un satelit în nopțile-mi umbrite,

Prestigioasă ca un OZN.

Și te-am iubit în neștiință aspră,

Inconștient de-al nostru sentiment,

Dar să-ți admir iubirea ta măiastră,

O viață nu-mi va fi suficient.

Să stăm iubire-n câmp de trandafiri,

A lor mireasmă gândul să ne-adie,

Să ne-alintăm în calde convorbiri;

Să ne simțim ca-n vers de poezie.

Apusul o să stea cu noi de veghe,

Va aștepta sărutul senzual,

Se va-ntrista că-i fără de pereche,

Și ne va lumina sentimental.

O briză rece, aspră, dar umilă,

Mă va chema să te cuprind îndată,

Iar liniștea obscură și subtilă,

Te lasă de iubire invadată.

Acel moment va prelungi în veci,

Căci buzele n-or vrea să se desprindă,

Vom alerga pe-a cerului poteci,

Să ne privim sărutul

În a oceanelor oglindă.

Ziua nu mai este zi,

Noaptea tot noapte ramâne

Și iar incep a auzi

Voci istovite din țărâne.

Mâinile îndrept spre cer,

Si iar mă rog spre-a ta iertare.

Aș vrea din nou să îți ofer

O amplă, dulce sărutare.

Vazut-am ieri cum clătinai,

Cu glas tremurător mormântul.

Mi-e dor cum noaptea enunțai

Că vei mișca din loc pământul.

Aș oferi a mea iubire,

În schimbul învierii tale,

Dar ai pășit spre mântuire,

Printr-o stupidă-nmormântare.

Lacrimile ei mă-mbată-

‘n nostalgie de copil:

Palidă și neschimbată

De al vieții proiectil.

Lacrimile ei dictează

A iubirii veșnicie,

Sentimentul ce-i sculptează

În amar și poezie.

Lacrimile ei reflectă

Umbra stinsului ecou,

Nostalgia fricii noastre

Îmbibate-ntrun stilou;

Un stilou ce încă scrie

Dulcea noastră poezie,

Un stilou ce nu-ncetează

Să prezică ce urmează.

Lacrimile ei tratează,

Lacrimile ei salvează,

Lacrimile ei păstrează

Sentiment de neînvins.

Lacrimile ei cedează

Din moment ce ne-am cuprins.

Un farmec în apus de noapte,

Sclipește amplu-n a ta pleoapă

Și amețit de moarte șoapte,

Un sentiment uitat dezgroapă.

O clipă-n care luna plină,

Se stinge într-un ritm generic,

Ca omorât de nicotină,

Să te sărut în întuneric.

Captiv în vis de realitate,

Iar urmăresc al tău atu:

Vreau să cuprind tot universul,

Căci universul meu ești tu.

Un farmec în apus de noapte,

Te face să îți pierzi privirea,

Inconștientă iar de fapte,

Te amețește-ncet iubirea.

Ne pierdem în săruturi ample,

Udați de-a cerurilor apă,

Căci noi suntem cuprinși acuma

De sentimentul ce dezgroapă.

Țara plânge că-i săracă

Fiindcă atâția banii se toacă

Pentru interese străine.

Dezbrăcat de cele sfinte

Blestem greu trimit la cei

Ce fac din noi,ai sărăciei eroi ...

Domni sunteți azi ,ce veți mâne...

Oameni ...fără de rușine!

E zi de toamnă târzie

Așteptăm ca iarna să vie

Soarele privește printre gene

Natura toată pare că se teme .

E un fel de tristețe în toate

Ziua î-și pierde ora în noapte ,

Soarele , chiar el pare mai blând

Cu omul acestui pământ .

De ani , î-și îndură destinul

Deși , nu acesta ne e drumul

Cu credința , că a venit clipa

Că-și poate întinde aripa .

Prin votul din toamnă , toți am sperat

Că de profitori și hoți am scăpat

Să ne chemăm copii acasă

Să construim o țară frumoasă .

Chișinău oraș frumos,

Ce ai un soare luminos.

Soarele-ți zâmbește,

Bucuria ți-o vestește.

Ai clădiri mărinimoase,

Înalte și frumoase.

Chișinău oraș cu flori,

Și cu mulți locuitori.

Tu ai oameni muncitori,

Ce lucrează de cu zori.

Oameni iubitori de muncă,

Ce se grăbesc la lucru.

Tu ești oraș vestit,

De turiști ești tot iubit.

Că ești foarte vestit,

Pentru multe istorii menit.

Chișinău te îndrăgim,

Și mereu noi te iubim.

Că ești un oraș frumos,

Unde păsările-ți cântă duios.

Ești orașul preferat,

Chișinăul meu cel drag.

Te îndrăgim fiecare,

Și cel mic și cel mare.

Poezie dedicată"orașului Chișinău"

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

Știu pe românește dorul

Vatră ,mamă ,frați ,surori

Știu ,și-n limba mea maternă

Le înțeleg ...până am să mor.

Știu să cânt ,doina de alean

Și cu ea îmi legăn pruncii

Îndemn vitele să are

Doar în vatra mea de sânge .

Știu să plâng și să suspin

Într-un prezent tot mai amar

Cu Românii spulberați prin lume

Pentr-un trai mai bun și-o pâîine !...

În van se zbate marea

oricât ar fi de-adâncă,

n-o reuși surparea

cât țărmul e de stâncă.

Căci stânca poate să înfrunte

și grozăviile din munte,

iar munții nu s-or nărui

atât cât stânca va trăi.

Și nici pădurea n-o pieri,

căci omul o va ocroti.

Toate ființele din fire

aspiră la nemurire,

căci pentru ele trăiesc Zei,

iar pentru oameni Dumnezei.

Și știu că  ființa românească

a-nvins dușmani ca să trăiască.

Ea niciodată n-o pieri,

dacă un monolit va fi!

-ȚARĂ  de ce ești tristă?...
-Ograda - mi este mult prea goală
Peste hotare românii mi-au plecat
Din când în când primesc câte-o scrisoare
În grai străin,  cel de român ei l-au uitat.
Pentru  cei ramași povara lor e   grea…
La  mine,doar lăcrimând se mai gândesc.

…………………………………………………..

Zeii pământeni ce soarta mi-o decid,
Indiferenți,la greu m-au părăsit
Nori de corbi  la hotar, cu jind, mă privesc
Scurmă avizi  la rădăcini de falnici brazi
Scrutând cu - a lor privirii ucigătoare
Spre  munții mei, spre ape și-o istorie…
Portalul unui  neam greu încercat.

……………………………………………………..

-ȚARĂ, cuvânt de dor,  eu sunt SPERANȚA
Mulți români nici pe mine nu mă mai vor
Ești tristă, dar  eu  îți sunt aproape
Și frumusețea ta-i   diamant  strălucitor  
Printre  bogății  păstrate din străbuni,
Ea-ți  înconjoară cu drag toată harta,
Tricolorul, și al tău sfânt pământ.
Nu  fi tristă TARĂ  cu graiul  străbun
Pământul  din ogradă ta nicicând,
Nimic din el  nu va fi  strămutat.

.………………………………………………………….

Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!
Românii așa te simt, te știu, te slăvesc
Oaspeți, buni prieteni te vizitează  
Te străbat, te  admiră și te iubesc.
Românii toți în dreapta lor conștiință
Nu te uită-n gând,  faptă și credință
Din drag de România, de al tău dor
Ești  catedrală sfântă-n sufletul  lor
Ei, mâinile își vor  îngemăna oricând
Pentru tine ȚARĂ, sfânt pământ.