Margaretele, toamna

Margaretele, toamna, mângâiate de vânt,

Frunze cad, ruginite, peste albele straie,

Margaretele, toamna, lasă capu-n pământ,

Părăsite de soare, ’mbrățişate de ploaie.

 

Rochia lor de mireasă pare fadă şi gri,

Pete brun-roşioare trena lungă-i ornează,

Poze reci, muze triste ale toamnei târzii,

Policandre de stele din văzduh le veghează.

 

Margaretele, toamna, ca prin vis risipesc

Primăveri de smaralde negăsite vreodată

Și când toți le cred moarte, dintr-odată-nfloresc

Albe, tinere, zvelte, într-un suflet de fată.

 

Un apus acuarelă, niciodată de-ajuns,

Nu ascunde vederii prăbuşiri de petale...

Ochii lor verzi şi limpezi lăcrimează pe-ascuns,

Margaretele, toamna, plâng iubiri abisale.


Categoria: Poezii despre natura

Toate poeziile autorului: Daniel Dobrică poezii.online Margaretele, toamna

Data postării: 24 noiembrie 2025

Adăugat la favorite: 2

Comentarii: 2

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 526

Loghează-te si comentează!

Comentarii 2

Alte poezii ale autorului

Trandafirul și ploaia

Un trandafir s-a ofilit
Cândva, la început de vară
Trist, ignorat și neiubit,
Uitat în arșița de-afară

S-a scuturat tot așteptând
Ca ploaia să nu-l ocolească
Sau măcar roua, când și când,
Petalele să-i umezească.

Mai mulți din jur l-au amăgit
Că ploaia nu vine chemată,
Dar c-o să vină negreșit
Când nu te-aștepți, așa, deodată.

În așteptare au trecut
Ani mulți de lacrimi și suspine,
Dar ploaia tot n-a apărut
Și nici nu da vreun semn că vine.

Din cerul unor ochi senini
Ea continua neabătută,
Să cadă peste mărăcini
Și peste lanuri de cucută.

Și când ajunse-ntr-un târziu,
Petalele-i zăceau pe trepte,
Căci trandafirul sângeriu
Murise, obosit s-aștepte.

Acum degeaba potopea
Pământul tot, înverșunată...
Nimic nu mai putea schimba,
Ce-i mort nu-nvie niciodată.

Degeaba norii-ntunecați
Pe cer a început să-i strângă,
Cu stropii-n lacrimi transformați,
Nu mai putea decât să-l plângă.

De-ar fi ar da și soarele
Și-n beznă grea ar bate drumul,
Să-i mângâie petalele
Și să-i mai simtă iar parfumul.

Căzu câteva ore-n șir
Nevrând să se obișnuiască
Cu gândul că un trandafir
Nicicând n-o să mai înflorească.

Așa a fost lăsat de sus
Și poate-așa va fi să fie,
Mereu un trandafir răpus,
Mereu o ploaie prea târzie.

De după norii în delir
Un curcubeu stă să apară,
Un zâmbet trist de trandafir,
Pierdut la început de vară.

Mai mult...

Lacrima Fecioarei Sfinte!

Pe pământul unde toate numai bune nu mai sunt,
Bunătatea, demnitatea, omenia: vorbe-n vânt,
Pe pământul unde ura nu ne lasă-a mai iubi,
Lacrima Sfintei Maria ne mai poate mântui.
 
Pe pământul unde oameni pe alți oameni ii ucid
Salutând boala mintală a unui țar schizoid,
Crima riscă să devină un alt mod de a trăi
Lacrima Sfintei Maria ne mai poate mântui.
 
In aceste timpuri triste, când noi ne-am pierdut de noi,
Cine poate să ne-aducă împreună, înapoi?
Cine să ne mai învețe că-n credință e tăria?
Un răspuns îmi vine-n minte: Lacrima Sfintei Maria.
 
Pentru-a noastră-nfumurare, pentru-a noastră neputință,
Pentru răutatea noastră, pentru lipsa de credință
Când, pe drept, ne-ar fi fost teamă, că-i pornită să ne certe
Sfânta Maică varsă lacrimi, Fiului, ca să ne ierte!
 
Pe pământul unde toate niciodată nu au fost
Mai urâte si mai rele, si mai fără de vreun rost
Decât in aceste timpuri, când speranța însăși moare,
Ne mai poate ține-n viață, lacrima Sfintei Fecioare.
 
Într-un veac în care omul nu mai are nimic sfânt
Lacrima Sfintei Maria cade încă pe pământ
Ca un semn de-ncurajare și de-aducere aminte
Că din toate ne va scoate, lacrima Fecioarei Sfinte!
Mai mult...

Ghetsimani

- Te rog îndepărtează, de poți, încă puțin
Paharul ăsta, Doamne, întins acum spre noi
Amară-i băutura și plină de venin
Și-n plus, mocnește-a ură și spumegă război.

De când îl știi, pământul nu s-a schimbat prea mult
Au mai căzut imperii, războaie au tot fost
Și-n toată-această zarvă, în tot acest tumult
Se-nhamă "omul liber" la jugul contra cost.

Din umbră păpușarii, scoțând în față "sfinți" ,
Ne spun că rău-i bine și binele e rău
Religiile se-nfruntă-narmate până-n dinți
Oameni ucid alți oameni, clamând numele tău.

Sub steagul toleranței, mărșăluind obscen
Perversitatea, cinic, vrea dreptul la firesc
Iar omenirea pare că pierde-un ultim tren
Spre o iluminare a tot ce-i sufletesc.

Și oameni sunt altfel, nu pot să îți explic
Dar când privesc oglinda se văd ei înșiși zei
Nu-s răi... nu toți desigur... nici buni nu pot să zic,
Prea stau în nepăsare, prea sunt doar pentru ei.

Li s-a indus ideea că nu le ești util
Că pot și fără tine, oricine e viteaz
Până când vine greul, atunci e mai facil
Să-nalțe-o rugăciune să-i scoți din vreun necaz.

Nici eu nu ies din cadru, o recunosc cinstit
Puternic în credință nu sunt cum mi-aș dori
Nu m-am pretins vreodată a fi un erudit
Și nici sanctificabil vreodată nu voi fi,

Dar văd cum omenirea, de-un timp se duce-n jos
Și-n loc de elevare, involuăm fatal
Și mă gândeam o clipă, că Tu, fiind Hristos
Să faci un gest din mână, s-o-nalți spiritual...

- Ce-mi ceri îmi stă-n putere, dar oare e-nțelept
Să-ncerc s-aduc schimbarea la cei ce nu o vor?
Când materialismul e singurul concept
E greu a face pasul spre stadiul următor.

Despre iluminare aveți idei cam vagi
Eu v-aș purta tot drumul, la capăt să vă las
Dar ce învățăminte mai poți, ca om, să tragi
Când ai ajuns acolo, fără să faci un pas?

Și chiar de-ar fi să fie ca mâna să-mi ridic
Și să vă-nalț în spirit așa cum vă doriți,
Ca ființe de lumină născute din nimic
Cadoul ce l-aș face, ați ști să-l prețuiți?

Când ți-e servit pe tavă, nimic nu pare greu
Însă deschide ochii în jur și ai să vezi,
Această lege-a firii va exista mereu:
Ce nu obții cu trudă, nu știi cum să păstrezi.

Aveți înțelepciunea de-a ști să cercetați
Stăpân e fiecare pe propriul lui destin
La orice întrebare, răspunsul îl aflați
Cu cât parcurgeți drumul puțin câte puțin.

De la-nceputuri, răul în lume-a existat
Căci fără el ce-i bine, voi n-ați fi înțeles
Și binele, și răul sunt lecții de-nvățat,
Iar lecțiile-nvățate sunt pași către progres.

Când timpul o să vină veți ști să judecați
Având chiar libertatea de a alege voi
În dragoste și ură de partea cui să stați,
De răspândiți lumină sau împroșcați noroi.

În voi se dă o luptă și ca să biruiți
Credința să vă fie și sabie, și scut
Nu disperați o clipă, căci singuri n-o să fiți
Voi fi și Eu acolo și am să vă ajut.

Pe Via Dolorosa și voi va trebui
Din semne de-ntrebare, o cruce să purtați
Și când veți înțelege că numai a iubi
Este răspuns la toate, atunci veți fi salvați.

Apoi, zicând acestea, Iisus s-a ridicat
Din flori i se întinse covor pe sub măslini
Și sub lumina lunii porni îngândurat
Sărutul să-și primească și ramura de spini.

Mai mult...

Zi de martie

Eşti ca o zi de martie, senină,
Ai ochii verzi, miroşi a primăvară
Privirea ta mă-nvăluie-n lumină
De parcă-n suflet soarele-mi coboară.

Muguri sfioşi pe dulci buzele tale
Încet se sparg şi-un zâmbet înfloreşte,
Iar razele-ţi sărută părul moale,
Când tu zâmbeşti, Primăvara zâmbeşte!

Şi uite, îmi topeşti cu-a ta căldură
Zăpada care peste vise-mi creşte,
Ai flori în păr şi eşti atât de pură
Eşti tot ce a mea inimă-şi doreşte!

Eşti ziua ce-o aştept de mult să vină
Din mine să alunge iarna rece,
Eşti ziua mea de martie, senină
Şi te iubesc mai mult, pe zi ce trece.

Mai mult...

Pictorița

- Ce spui de-un roșu, ușor ruginiu
Sau poate vrei un galben spre muștar,
Mai am și un aprins porocaliu
Stai nemișcat! Așa! Zâmbește clar!

Pentru obraji, un ocru mai deschis
Iar pentru ochi, un brun întunecat
Nu te mișca! De câte ori ți-am zis?!
Nu ai un chip ușor de desenat!

Te fac la tâmple cu un soi de gri,
Iar la pomeți îți pun cărămiziu
La buze un roz pal s-ar potrivi
Și părul de un negru argintiu

- Nu te mișca! - Oh, dar te rog, dă-mi pace!
Nu pot să stau înțepenit, nu vezi?
Sunt om, mă mișc, că-ți place, că nu-ți place,
Cine ești tu și cum de mă pictezi?

Îmi râse-n nas ca la o glumă bună
- Vai, scuză-mă că nu m-am prezentat!
Sunt Toamna, cea născută ca să pună
Pe-o pânză, totul, cât mai colorat!

Mai mult...

Copila lui Iair

Omenire prea naivă, tu, copil nesăbuit
Printr-o moarte de trei zile, înc-o șansă ai primit!
Când de viciile tale oare te vei scutura,
Când vei ști că, prin războaie, nimic nu vei repara?
 
Cât timp semeni dintre-ai noștri care nu-și pun întrebări,
La violuri și masacre, vor găsi justificări?
Și cât timp acești siniștri care drame n-au trăit,
Vor aplauda frenetic un măcel binevenit?
 
Omenire-ai fost naivă, evoluția în bine
N-a pierdut ci-a scos în față tot ce-i mai barbar în tine!
Hai, măcar în ceasul ăsta, ultim existenței tale
Află că spre mântuire ți s-a mai deschis o cale!
 
Chiar când te călcase moartea și de toți erai jelită,
A spus El: "nu o mai plângeți, n-a murit, e adormită"!
Omenire, când cu tine vie-n brațe a iesit,
De la EL, sfidând sfârșitul, înc-o șansă primit.
 
În a ta naivitate, mai agață-te de-un fir
De acest "Talita kumi", tu, copila lui Iair!
Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Frig

Afară-i frig şi ninge,

Vânturile vuiesc;

Un fior-rece mă-mpinge

Să vreau să te rănesc;

Afară-i frig si ninge…

 

Afară-i frig şi plouă,

Cerul e-ntunecat.

E trecut de ora două:

Deja lumina a plecat;

Afară-i frig si ploua...

Mai mult...

flux de poeme naani /39

boarea serii pătrunde

ca o pasăre printre

sălcii plângătoare-

îmbrățișări

Mai mult...

Ploaia

Timp neliniștit afară

Vânt și ploaie, groaznic sună

Oameni chiuie prin strada

Norii gri se tot adună.

Mai mult...

Cada V’oro

Si,era si un copac! era si zi calda vara...

Stăteam ascunziș in umbra gen împara!

Crengi pline de frunze cu

miros de acrișor,

Si altele uscate in nuanțe de incolor..

 

Pânze parca păianjen erau doar crengi si uscăciune,

In adâncuri doar frunze de verde,bunaciune.

Gândul meu? Doar si eu eram

una cu una!

Putream îmbătrânii si eu,cu voi,vreuna?

 

Priveam parte plină din

paharul deja gol!

Si asta era secret din al

tineretii rece izvor,

O dilema? Mereu e va sa fie!

De ce e toamna așa de acra vie?

 

 

 

 

 

Mai mult...

tandem cu Moku/6

Moku : "luna-n vârf de brad 

tăcerea se-ntinde lin,

bufnița veghează."

 

sunetele unui corn

străpung bolta cerească-

stele răsar.

 

Moku: "ecoul coboară-n

vale printre pietre -

ceața se subțiază."

 

 

sit! sitI…

scorțaru-ndeamnă la tăcere-

pe masă-i arcușul.

 

Moku: "strunele vibrează

fără să fie atinse -

aerul se schimbă."

 

dezlegate-s blestemele,

gonite-s ielele-

 apar zorile.

Mai mult...

Primavara unui suflet

S-a rupt din cer o dâră de lumină

Să spele gerul vechi de pe ferestre,

Și-n pieptul ce părea o rană plină,

Începe-un cânt de păsări măiestre.

 

Nu-s ghiocei pe câmpul de sub soare,

Ci gânduri albe, ieșite din zăpadă,

E o trezire mută, uimitoare,

Pe care ochii n-au cum să o vadă.

 

S-au dezghețat și râuri de cuvinte,

Ce-au stat prea mult sub chiciură tăcute,

Și curg acum, spre mâine, înainte,

Pe căile de dor necunoscute.

 

E primăvara ta, un dar subțire,

O mugurire-n fiece bătaie,

Un suflet ce învață din privire

Să schimbe-n soare norii de ploaie.

 

Iar dacă iarna va mai vrea să vină,

Rămâi tu însuți floare și răsad,

Căci sufletul ce poartă-n el grădină,

Nu lasă frunza verde să-i cadă in neant.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍