Nu te-amăgi
Cu nici un chip nu te-amăgi,
Crezând în vorbe,
Când ochii verzi ca marea, te vor trece în uitare.
Zâmbindu-ți, crudă ca destinul va şopti...
Orice, cu nepăsare.
În urma ei, cât ai privi sperând,
Prin iarna rece, chiar de-i miezul verii,
Nu murmura,
Senin aşează-te în rând,
Sub greutatea serii.
Însingurat fără-nțeles, de gânduri te apleacă,
Ziua de mâine-ascunsă-n ieri...
Las-o să treacă.
Şi-n suflet chiar de-ți arde dor,
Nebun, de ea aproape,
Cu nici un chip nu te-amăgi, mereu a fost departe.
Doar ochii verzi ca frunzele de crin,
Te-au înecat în vise,
Te-au îmbătat, de cel mai dulce vin,
Acum par stele, stinse...
Buzele ei te-au ars adânc, fierbinți,
Ca magma din comete,
Se vor întoarce poate, în curând, cuminți...
Trezeşte-te, băiete!
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Iulian Grigore
Data postării: 26 septembrie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 127
Poezii din aceiaşi categorie
Scrisoarea a-|| a
În vasta întindere a pânzei existenței deasă,
Unde umbrele dansează și lumina încântă,
Adâncimea strângerii iubirii devine clară,
Ca inimile împletite ce bat impreuna, fără teamă.
În tapiseria vieții, ești firul meu de aur,
Împletindu-mi fiecare gând, cuvânt și fapt,
Parte integrantă a ființei mele de tezaur
Căci fără tine, sunt pierdut, nevăzut .
În labirintul iubirii, ești steaua mea călăuzitoare,
Luminând calea, atât aproape cât și-n departări,
Iar furtunile pot răvăși și vânturile să sufle,
Cu tine lângă mine, nu mă tem de nici un vai.
În această lume crudă si-atât de vastă ,
Tu ești ancora care mă ține întreg,
Fără tine, nu sunt decât o piatră goală,
Un simplu ecou al unui suflet bleg.
Tu ești melodia cântecului meu tăcut,
Culorile care pictează cerul meu în tonuri gri,
Fără tine, nu sunt decât un trecut uitat,
Pierdut în sălbăticie, incapabil a grăi.
Zeița
„Apollo, ți-am oferit bunătate și respect,
Așa că te rog ca și tu să fi corect.
Să îmi împlinești și mie o dorință,
O zi vreau să petrec ca a ta ființă.”
"Admetus sau dacă așa dorești să te numești, Andrei,
O să îți dau aceea ce tu vrei.
Pentru generozitatea ta, din mâncarea mea vei gusta,
Pentru această zi, în corpul meu vei exista."
Totul în jur a devenit pur alb...
Și am ajuns într-un loc atât de dalb.
Eram chiar în vârful muntelui Olympus,
Și aveam până la apus pentru orice aveam să îmi fi propus.
M-am întâlnit întâia oară cu maestrul apelor, Poseidon,
M-a întrebat de un zvon de al meu, un piton.
I-am răspuns că de mult s-a rezolvat,
Și că nici atunci nu trebuia să fiu salvat.
L-am întrebat cum îi mai este al lui imperiu.
“Imperiu? Nu credeam că întrunește un așa criteriu, “
Îmi răde și cu un zâmbet îmi vorbește,
“Este extraordinar dar dacă nu mă crezi, vin-o și privește.”
Îi zâmbesc și îi promit că o să vin,
Imediat ce niște treburi termin...
"Dar crezi că aș putea pe Zeus să îl întâlnesc?"
Majoritatea dintre noi lipsesc, de diferite probleme se îngrijesc.
Văzând cât m-a întristat știrea, cât de jos îmi era privirea...
Îmi pune mâna pe spate, pentru a îmi mai liniști gândirea.
Mulțumindu-i și mergând mai departe, m-am întalnit...
Cu Leto, femeia din care în lume am venit.
Mă întreabă pe unde este sora mea,
Deoarece pentru siguranța ei se temea.
Așa că dacă acum eu înapoi în Grecia,
M-aș întoarce și pe ea aș căuta-o, ea pe veci ar aprecia...
Nevrând să stric relațiile lui Apollo ,
Pe Pământ mă întorc, pentru a încerca a o găsii acolo.
Într-o pădure eu încep a o căuta,
Când văd o femeie ce animale vâna...
Părul ei, curgea ca valurile unei mări de cafea,
Ochii ei, o fântână albă-nu de apă ci de ciocolată,
Buzele ei, păreau moi ca de catifea,
Atât de frumoasă, calculată, concentrată...
M-am apropiat tiptil, ușor,
Am strigat-o încet...cu o voce joasă...
Neștiind dacă îmi va oferi vreun ajutor.
Se întoarce dintr-o dată și se apropie curioasă.
“Ce cauți pe aici, dragă zeu?
Și de ce îmi întrerupi a mea vânătoare?
Ai ceva tupeu, știi bine că să vânezi e greu,
Haide, vorbește, sau nu o să mai fiu așa binevoitoare.”
"Mă numesc Apollo și sora nu mi-o pot găsii,
Pare că petreci mult timp pe aici,
M-am gândit că poate tu o să știi,
Dacă da, te rog să îmi zici…"
Se apropie cu mult avânt,
Mă ia cu puțină forță de mână...
Și fără vreun alt cuvânt,
Începe a merge fără frână.
De mână, m-a dus pe un vârf de munte,
Unde o femeie îmbrăcată într-o rochie de cărbune,
Părea că cea mai mare frică avea să și-o înfrunte.
Plângea și nimic nu putea spune...
Pentru ore în șir nu ne-am oprit din vorbit,
Frumusețea ei cu a Aphroditei era de comparat,
Ceva de neobservat până când de farmecele ochiilor ei m-am izbit...
A ei grație era imposibil de măsurat, de explicat…
De mână m-a dus pe un mic deal...
Deasupra unei sulițe din pământ.
Unde în jur, totul încă părea ireal...
Unde umbra unui măslin s-a resfrânt...
Degetele ei fine mă țineau atât de bine,
Povestindu-mi de Socrate, Platon și Herodot,
Se uita cu așa o înfierbântare, ardoare la mine,
Eu o ascultam și tăceam ca un netot.
M-a întrebat dacă o pauză vreau să facem,
Să stăm jos măcar pentru o clipă,
Că nu vrem să ne sărutăm să ne prefacem,
Simțeam cum o dragoste se înfiripă.
Pe lângă noi, zbura unul dintre frații mei,
Eros, care pentru mine a venit.
Părea că era supărat dar fără vreun temei,
Dintr-o dată, mi-a zâmbit, de parcă țelul și l-ar fii împlinit.
Nimic nu se schimbase, așa am crezut,
Dar când la Daphne m-am uitat…
Numai la ale ei picioare m-am holbat,
Corpul meu nu mai făcea ce am vrut...
Ea de mine s-a speriat,
Și ușor s-a îndepărtat,
Numai de dorință eram purtat,
Aerul se simțea rarefiat,
Imaginându-mi pieptul ei dezgolit,
Decolteul ei, îmi dădea tot felul de idei,
De cum aș săruta-o pe gât ducând-o pe alei,
Pe care nu s-a mai oprit, pe care nu le-a mai trăit.
De la dorința mea am încercat să mă rețin...
Să îi ating pielea de mătase și între picioare să o dezmierd,
Dar în silueta...în corpul ei, încep să mă pierd,
De la ea nu mai pot să mă abțin...
Speriată, ea începe să fugă,
Dar în adâncul ei știe,
Că lumea e prea pustie.
Așa că se decide să se distrugă.
Se transformă într-un prea frumos copac,
Când...din spatele meu se aude o voce mică și pitică,
Care întreabă dacă acum sunt mai deschis la critică.
Deoarece cu ea nu voi reușii niciodată să mă împac.
Lacrimile mele au umplut râurile și mările,
Rădăcinile ei le-am sărutat,
Minute, ore au trecut dar acolo eu am stat.
Încercând să îmi alin tulburările...
Din frumusețea, eleganța ei am făcut o liră,
Un arc și niște săgeți de lemn,
Și un lucru pe care am jurat solemn,
Să îl prețuiesc și când focul vieții mi s-o potoliră.
M-am trezit, cu memoriile care mă urmăriră,
Nu în Olympus, nu în lumea zeilor.
Doar cu coroana mea, care să mă mai ducă în acea lume a ideilor,
Un singur lucru, care să îmi amintească, că un om și o zeiță se iubiră…
TRSTRȚE
Ce tristă-i ziua care vine
De lacrimi zilele sunt pline
Urma lor se așterne în barbă
Un gând rebel vrea s-o șteargă.
De atâta dor și de pustiu
Vorbesc în gând ,așa mai știu
Vă che pe rând,vă strg pe nume
Sperând să vă adun din lume.
Sunteți duși doar de nevoi
Ca-n vremuri grele ce război
Rămase-s casele pustii
Bătrânii sunt ai nimănui.
Rămas-am singură și tristă
Odihnă am pe un colț de prispă
Tăcută și îndurerată
Cu ochii țintă către poartă...
Poate azi sau poate, mâine
Voi auzi lătrat de câine
Și dragii mei să intre în casă
Să-i văd pe toți cum stau la masă.
Meteorit
Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.
De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.
Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.
Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.
Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.
Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.
Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.
În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.
Două prăjiturele
Să ştii, noi doi iubito
Suntem frânturi de cer,
Date prin ciocolată
Şi lutul efemer.
Suntem făcute-n casă
De către aceeaşi mână,
Pudrate cu mult zahăr
Şi prafuri de ţărână.
Două prăjiturele
Cu aromă de pământ,
Ce vor sfârşi în gura
Aceluiaşi mormânt.
Dar făr' a lor dulceaţă
Ce va urca la cer,
Să fie judecată
De Dreptul Patiser.
Vorbeste LUMEA
Sa nu iti pese niciodata
De ce vorbeste lumea
De este zi sau este noapte
Lumea vorbeste intr-una...
De ai gresit tu in viata
Sau ai facut doar bune
La nimeni nu le pasa
Asa e aceasta LUME...
Traieste-ti viata bine
Asa cum iti doresti
La ziua cea de miine
Tu doar sa te gindesti...
Nu regreta trecutul
Vorbit de-acest popor
Traieste-ti tu prezentul
Gindindu-te la viitor...
De-ar fi sa fie-n lume
Sustinere... respect
Si cineva sa-drume
Ce-n viata e corect..
Nu ar mai fi atita
Durere..dor si chin
Nu ar Mai fi vorbita
Persoana c-a gresit...
Asculta-ti inima ce spune
Gindeste sufletul ce vrea
Si lasa LUMEA sa vorbeasca
Sa zica ...ce vrea EA...
Alte poezii ale autorului
Înapoi
Nu-i bine! …murmură bătrânul,
Uitându-se cu îndoială înapoi,
Nu-i bine! …cârâi cu ciudă corbul,
Și ochii lui sălbatici sfredeleau în noi.
Catargul scârțâia a moarte,
Tăceam privind cu teamă înspre mal,
Și ploi nebune peste coifurile sparte,
Cădeau, urlând cu groază în aval.
Chiar dincolo de zidul mișcător de scuturi,
Răsfrântul orizont ne cheamă,
Și gândurile noastre prind contur de fluturi,
Când lăncile în răni încep să geamă.
Nu-i bine, lacrimi să înece,
Lucida clipă a cutremurării,
Genunchii niciodată să se-aplece,
În lutul veninos al resemnării.
Spre stolul spuselor deșarte,
Săgeți să zbârnâie nomade,
Acum cât somnul e departe,
Oprit la vorbă lungă, de iscoade.
Lăsăm izbânda pentru altă dată,
La bărci întorși, pășind în hău,
Căci bine nu va fi vreodată,
Nicicând curat, ferit de rău.
Și noaptea asta soră cu destinul,
Respiră ascunzându-se în noi...
Nu-i bine! ...murmură bătrânul,
Și ochii lui priveau cu ciudă înapoi.
Visul
Și dacă însuși Ramses ar fi spus o vorbă,
În loc să fi tăcut cu ochii în pământ,
Săgețile, cuminți ne-ar fi rămas în tolbă,
Decât să rătăcească fără sens în vânt.
Ah! ...visul lui smintit, de om bolnav,
Cu vite moarte, ciumă și furtuni,
Ciudat, răstălmăcit de preotul gângav,
A fost ca păcura, vărsată pe tăciuni.
Ce foc avan, aprins din întâmplare,
Ne-a pârjolit sălbatic și-ndelung...
Sub pași uciși, printre nisipuri mișcătoare,
Rupând bucăți și ani din timpul ciung.
Nu știe faraonul cântecele noastre,
Zapcii lui nu știu grăbiți, decât lovi,
Și au dreptate, ...zările albastre,
Câți dintre noi mai îndrăznesc a le privi?
E locul robului să tremure în lanțuri,
Cu orbi învățători ce îl grăbesc la groapă,
Împotmolit mereu în văgăuni și șanțuri,
Săpate-adânc, umplute cu țăruși în apă.
Am alergat atunci, mânați de frică,
Trimiși, din urmă să ajungem o himeră,
Și am căzut naivi, de pe un pod de sticlă,
Înfrânți de drumul lung și de holeră.
Temându-ne, am vrut să fim exemplu,
Un rost să dăm uitării, ...agoniei,
Și foc am pus icoanelor din templu,
Cenușă spulberată pe altarul nebuniei.
…dar niciodată frânți
Paianjenii, pe arcuri pânza să-și întindă...
Vâsliți, cât somnul străjilor e dulce!
Cât timpul stă, cu fruntea în oglindă,
Și noaptea s-a găsit, cu ziua la răscruce.
În taină, să ne depărtăm de maluri,
Înfășurați în picăturile de ploi,
Mușcând din noi, ascunse-n valuri,
Cârlige ascuțite, cată să ne tragă înapoi.
Cuvinte goale, să ne smulgă clipe,
Din aripi, cioburi picurând incandescente,
Obsesii fumegând din pipe,
Sfărmate-n dinți de scorpii inocente.
Prin viața noastră, carte fără pagini,
Aleargă-n umbre alungat pustiul,
Ospiciul fără gratii, fără margini,
Paradoxal în oase, răsucindu-ne burghiul.
În fiecare urlet și în orice fibră,
Ca o hienă, sfåșiindu-ne minciuna,
Și teama naște capete de hidră,
În urma luptelor pierdute pentru totdeauna.
Cu siguranță, știm de-o vreme, care-i treaba,
Am înțeles că dintre noi căzuți,
Se-nalță iar, cum din cenușă crește iarba,
Salcâmii îndoiți dar niciodată frânți.
...fără nume
Întoarce pagina, acum să treacă,
Prin timp și ziua asta-nnegurată,
Și chiar dacă durerea te îneacă,
Din rană smulge-ți vârful de săgeată.
Cu tot cu carne-n intestine răsucită,
Și dinți tăioși spălați în zeamă de cucută,
O altă blasfemie încă nerostită,
La ceas de bătălie lungă și pierdută.
Eskander al lui Philip, a ieșit la luptă,
Falanga și-a trimis-o către Babilon,
Prundișul sub privirea lor se surpă,
Și homo sapiens încearcă să rămână om.
Îi văd, se-aruncă peste rânduri scribii,
Cuvintele izbesc în lănci și-n scuturi,
Din tăieturi adânci de gânduri și de tibii,
Prin zbor înalt de picături și fluturi.
Întoarce pagina, chiar dacă n-ai citit-o,
Să treacă noaptea asta neagră peste lume,
Cei dinainte-au rupt-o și-au mototolit-o,
Aici au mai rămas doar versuri, fără nume.
Atâtea veacuri încă-ți ard prin vene,
Cenușa lor mai fumegă uitarea,
Și se întorc din când în când prin vreme,
Să se răzbune ori să-și caute iertarea.
Prometeu
Cândva dar nu acum, mă voi întoarce,
Să urc din nou, înlănțuit pe Caucaz,
Privind înspre apus voi aștepta în pace,
Acvila să-mi lovească în obraz.
Să simt cum piatra se cutremură sub ghiare,
De timp, smulgându-mi din ficat,
Bucăți de plasmă picurând, hilare,
În veacul necuprins, însângerat.
Cumva dar nu oricum, voi ști mai bine,
De ce în oameni n-am găsit nimic,
Doar cioburi de oglinzi tăind în mine,
Cununi de spini și ramuri de finic.
Doar mări secate, înecând orgolii,
Sub nesfârșite valuri de uitare...
Eoni înfrânți de ploaie și de molii,
Uscați de părăsire și de soare.
Clar, undeva dar nu aici, mă voi ascunde,
Tăcând absent cu ochii în pământ,
Sub mâl amestecat în frunze ude,
Cu lacrimi, câteva și restul vânt...
Dar poate toate astea, sunt un vis,
Și focul ...o iluzie eternă,
Zadarnic l-am adus și l-am aprins,
Era de-ajuns să cumpăr o lanternă.
Nu-i pasă
Răvășitoare tăcere,
Îmi scurmă rărunchii,
Ca o haită de lupi,
Zgâriind pe sub prag.
Carnivora durere,
Săgetându-mi genunchii,
Peste valuri stinghere,
Zămislite în larg.
Ochii ei, crivăț cald,
Printre bucle de aur,
Știu blesteme cumplite,
În suflet ...cum ard.
Adevăruri mocnite,
Niciodată rostite,
Mai presus de cuvinte,
În sclipiri de smarald.
Vrea destinul sa-i fure,
Un sărut din visare,
Zeii toți o așteaptă,
Criminal să zămbească,
Vrea poetul cu-n vers,
Muritor, s-o îndure,
Să o-ntoarcă la sine,
Înapoi, să-l privească.
Și zorii se tem uneori,
S-o întrebe,
Iar nopțile tac,
Dacă doarme tăcută,
Nu-i pasă că trece,
Cum nu-i pasă că pierde,
Și-n urma ei timpul,
Mă preschimbă în stâncă.