Days to entwine

Tremură inima când te simt mai departe,
Ecvestră teamă mă strânge, mă roade în noapte.
Vegherea-ți fuge și mă lasă-n tăcere,
Răpitoare umbre de îndoieli ce mă sperie, mă cere.

Eclipsă de lumină, prins în lanțuri de gânduri,
A te cucerii în nevăzute fapte și dulci rânduri.
Unice minuni din dorință, din teamă profundă,
Literele să-ți capteze atenția ce pare să ascundă.

A inimii bătaie, înfrântă și goală,
Novice dragostei mele e un cântec ce cheamă.
Gânditor sperând că va răspunde, că va veni,
A o îmbrățișă, spunându-mi a mă odihni.

-Mi este dor s-o văd, și frica mă apasă,
Iar timpul trece iute, că clipa e sfioasă,
Numai sper ca-ntr-o zi, când zorii vor veni,
Emancipare a ochilor, și teama va pieri.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Once you find a doll, a beauty doll, founded on an unstable narrative thread, a narrative thread who is hard to find, the same narrative thread who makes a lot of sundry types of dolls.

Once time staring at that doll, you saw a winking, not your winking, not the doll winking, your chaotic imagination winked at the piece of yarn, that piece of yarn...so tempting to take it in the hand. For the first time you see that missing button on the doll face.

Taking the needle in the hand, you started to search the button, the seconds transformed in moments of endless depression and fear... Unresisting, being unprepared for what's happening, you got up.

Seeing that the button who takes the place of an eye on the face of the doll was in your hand.

Putting the thread in the needle and then in the button you started sewing...

And you are happy once more time

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""

In the troubling silence I make a gasp,
Slowly touching the wooden gate,
As my blind vision runs late,
I feel a sharp pain like a wasp.
Blinded by the cold mud,
A rotten root in hand I take.
Playing it like an expired turd,
I hear a sound I didn't make
Perhaps I'm not alone,
Not in this wrecked creek,
It was the sound of a door steek,
In my mind lone insane.
I find unease but mercy,
Justice but cruelty.
The lone root becomes five,
Crawling on me like an olive.

"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""

From the cold northern winds that shall blow,
Inviting the green pages to a dance to endow,
Emerald breeze coming rushed to new bestow,
Of the trees and meadows to give another glow.

An old oak with deep wings and strong crown,
Fearful of the haze of coming like a black pawn,
Caring for his green display, not to be thrown,
Worried about the incoming windcalls, unknown.

With the emerald breeze arrived, tree's fearsome,
Assumed oak, accepting the fate lonesome,
Does not expect the force not to be troublesome,
The judgement of the wind, often gruesome.

But gentle gale the menacing breeze shows,
Admiration for his new green lips sweet brows,
Surprised, the old oak present promise, vows,
The emerald breeze would not fear, and bows.

From "Volumul Pot sa-ți spun ceva?/Can I tell you something?"

Cold tears travel through my cheek
Sorrows and regrets they carry
Slowly moving the memories as I peek
Between my soul's curtains blue as berry
The only emotion truly learnt
Maybe if the rain stops
Would be the jar of abandonment
As long as time, the first tear drops
I'm cold, but I'm not freezing.
Curtains tighten around me,
It's like the emptiness is never leaving,
Giving me a new birth name.
A while I shuffle,
As the air becomes thin,
I become a prisoner of my own exile
And I shed another tear.

"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""

Pierdut printre stele,
Odată dorind ale tale doar gene,
Trecerea nopții, de neexprimat in litere

Să te caut prin razele lunii am încercat,
A mea repetată dorința am mizat,
Tot ce cerul ofertă am considerat,
Emblematice vise de neratat.

Viitoare stele în dar, am vrut să fac felinar,
Râvnitoarea doar de al cerului har,
Etern una prinsă, în gratii de stejar
Alte stele naive, n-au avut habar.
Uimite, împachetate într-un unic dar,

Acum stau și aștept dornic,
Pentru a ta prezență, ca a nopții crainic,
Răsărită dintre stele, să nu dispari
O întinsă mâna de compliment, să apari
A lunii petale să le îmbujorezi
Pentru a mea temniță să îndepărtezi
Exilare de dor, de-mi scăpa ai mei solzi?

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Nu s-a înstrăinat față de tot,

Și-a vindecat ce i-ai stins în ea

Această versiune a îmbrățisat-o

I-a zis de multe ori  „Nu mai pot” 

--------------------------------------

nu mai recunoaște locul de la geam,

a tras de ea să nu renunțe la voi

S-a întrebat ea ce are și eu nu am?

a sufocat toți fluturii în oceanul plin de ploi. 

---------------------------------

Cândva o vei revedea total schimbată,

Umplând fericită cu coșul plin și flori,

Inima versiunii vechi era atât de curată,

Singură, dar bucurându-se de răsărituri noi.    

------------------------------

De iubit n-ai putut să o iubești, 

Ai crezut că o să fie mereu acolo

Dar femeia nu așteaptă să realizezi,

Tot până când ea pleacă fără sa se uite înapoi.

---------------------------------------------

Povestea voastră are un ecou vechi ici-colo,

Nu mai e atât de disponibilă ca înainte,

S-a pus pe primul loc trecând prin țări dincolo,

deși dorul după ce n-a fost doare în fiecare fibră-n parte

------------------------------------

 a plecat versiunea ei veche bucată cu bucată,

Iar el a rămas cu întrebarea  „ce-ar fi fost dacă”?

Neștiind cât de mult o mai apasă

Mergând înainte spre soare cu capul sus, împăcată.

Știind că dragostea nu se cerșește, e cuviincioasă, simțindu-se  „acasă”

Caut ceva adânc în subconștient,

Tu apari ca ghioceii în martie...

Sortez amintiri, mă mișc foarte lent,

Tu apari ca stelele-n noapte.

Găsesc în final o falsă trăire,

Te bucuri de fericirea mea...

Cad într-un abis orbit de iubire,

Te vezi, eu nu ma văd în ea.

Rămân zăpăcit în cătunul uitat,

Știu cum te uitai la mine...

Trec prin orașul acum pictat,

Și mi se scurg lacrimi de melancolie.

Mă regăsesc, mă ridic și merg,

Nu mai contezi pentru mine.

Cad în oglinda pe care o sparg,

Am loc pentru beatitudine.

Și astfel am devenit mai atent

Mai mult ca niciodată,

Să nu mai caut în subconștient

Clipele de altă dată.

Nici nu mai pot, când tu exiști!

Nici nu mai vreau, când nu mă vrei!

Tu, limpede între intruși 

Eu, putregai între atei.

Deschid o poză din trecut,

bocesc, ca un copil boem

și  mor, strădaniei avut

sub pâcla, unui alt poem.

Amorf, trudesc ca orșicare…

Eu, care ieri mă bizuiam celest,

mă simt, mai putregai din fire

și mai trecut,

                          rămân, un rest...

Te rog, iubește-mă, chiar de-ar fi doar o secundă,  

Cu pasiune arzândă, sufletul iarăși să mi-l smulgi.  

Te rog să ții la mine, chiar de-o fi o clipă sau două,  

Iar atunci când afară plouă, lacrima să mi-o ștergi.  

Te rog să mi te dăruiești, chiar de-ar fi să mă urăști.  

Fă asta și sufletu-mi ți-l dau, aducându-mi alinare.  

Și te mai rog a fi a mea, să-mi fii tu acum puterea,  

Căci lumea-i rea și mă distruge, și doar tu o poți înfrânge.  

Iar de nu va fi pentru o viață, te rog, mai stai puțin.  

Iubește-mă cum nu o vei mai face, după să dispari.  

Să-mi aparții măcar o zi, lăsându-mi al tău venin,  

Iar inima să mi-o strângi, cu cruzime să o smulgi.  

Dar în mine încă va arde iubirea ta distrugătoare,  

Dorind să te ating, să mă înfrupt din trupul tău,  

Sărutându-te, dându-ți tot ce-i mai bun din mine,  

Aprinzându-ne sufletele cu o flacără sufocantă.  

Și să mă ardă până la capăt, devenind un omagiu,  

Să-mi fii clipa finală, plină de o pasiune animalică,  

Înainte ca sufletul să-mi taie, aruncându-l în cavou,  

Aruncând bucată cu bucată, iubindu-l o ultimă dată.  

După să-i dai foc o ultimă dată, făcându-l cenușă,  

Distrugându-l, făcând să nu mai simtă durerea,  

Atunci când nu vei mai fi acolo, alinându-mă,  

Amintirea rămânând blestemul, dar și speranța.  

Apoi dispărând în noapte, lăsându-mă să zac,  

Sângerând, dar nu sânge să curgă din mine,  

Ci o iubire ce mi-a ucis sufletul în mod tragic,  

Făcând din el un ultim sacrificiu, o crudă iluzie.  

Un ultim sacrificiu, dar nu unul al vieții mele,  

Ci al iubirii frânte ce ți-o mai port și-acum,  

Al zâmbetului tău, să-mi rămână amintire,  

Să o port cu mine—flacără ce-n mine a lăsat scrum.  

De ce îmi este așa de dureros pe suflet?

Că plâng cu lacrimi de sânge,

Am săpat cuiva groapa,

și singură în ea am căzut,

Sunt prea rea și am meritat 

Durerea să o simt,

Lacrimile să-mi curgă un râu,

Mă cert, mă sfădesc,

Și caut eu veșnic ceva,

Și din cauza caracterului meu, 

Sufăr și eu și ceilanți

Mă doare-n suflet, 

Din cauza cuvintelor spuse 

Nu la timpul lor.

Mă blestem singură pe mine,

Că trăiesc, și respir

Mai bine e poate să mor,

Să fiu în rai,

Să-mi văd ziua înmormântării,

Și sicriul meu ,unde

mâinele îmi stau una peste alta,

Buzele rosii,și reci,

Iar eu într-o rochie îmbrăcată.

Și în liniște să mor,

Nimeni să nu mai  știe.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 30.10.2024

Trec anotimpuri

Dar durerea tot nu trece,

Îmbibat cu ale iubiri reziduri

Sufletul e precum iarna de rece,

A înghețat iubirea,

O conservă-n timp,

Și-a înghețat privirea,

În al său ultim anotimp

Și-a înghețat sufletul,

Așteaptă ca tu să-l dezgheți,

Îți va căuta zâmbetul,

Și-n următoarele vieți.......