Mereu am zburat cu aripa frântă,

Mereu am umblat şchiopătând,

Ascult pe mama cum cântă,

Privesc pe tata plângând…

Mereu mi-a fost teamă de mine,

Mereu am ales un alt drum,

Clocot mi-a fost sângele-n vine,

Trăirea… scânteie şi scrum.

Mereu am avut o grijă în plus,

N-am ascultat de sfat ori dojană,

La mulţi vorbe acide le-am spus,

Pe toţi, îi port acum ca pe-o rană.

Oh bun găsit singurătate,

Bun găsit noapte... 

Ce aș visa

Printre stele să ne dam întălnire 

Împreună să fiim,

Alaturi să zâmbim,

Să zburăm,

Să visăm,

Să ne alintăm,

Precum niste copii mici 

Și inocenți 

Noi iar de am fii...

Frica și oboseala să înlocuim 

Cu bucurie și armonie 

În liniște să ne ragăsim 

Pe malul mari să zăbovim 

Și numai nisipul fin 

Secretele să ni le știe 

Căci precum bine vezi

Numai valurile 

Gentil ating nisipul 

Și în larg amintirile fug

Precum rasul gingas 

Pierdut în vânt 

Când ne am văzut 

Și iar ne am spus 

Rămas bun 

Pe mulţi români din România,

Ia apucat, acuma iarăş nostalgia .

De două ori, pe an acolo ei se duc,

La Ceauşescu şi la Leana la mormânt.

Cu flori şi cu coroane acolo ei se duc,

Şi candela, le –o aprind la al lor mormânt.

Dar au uitat cât el şi Leana au fost în viaţă,

Cu toţii îi înjurau şi le rugau de moarte.

Noi nu putem ,ca să uităm ce a fost odată,

Cu toţii am avut de mult, o viaţă prea frumoasă.

Aveam servici, aveam şi case şi mâncare,

Aveam şi şcoli şi teatre şi spitale.

Aveam serviciu în industrie şi acolo pe ogoare,

Mergeam cu toţii, la munte şi la mare.

Că în România, a fost o perioadă în care,

Românii ,nu au dus ei lipsă de mâncare.

Dar începând, cu anul optzeci şi doi se ştie,

Atunci românul, a ajuns parcă era stafie.

Pentru că în România, a venit o criză mare,

Şi în magazine, românul nu mai găsea mâncare.

Încet, încet, românul tot a fost înfometat,

Se lua căldura, curentul şi asta ia înspăimântat.

Lucrau cu toţii, de dimineaţă până în seară,

Să dea producţie ,mare pentru ţară.

Şi atunci românii ,au înţeles cu toţii de afară,

El Ceauşescu, trebuie în grabă să dispară.

Şi Comunismul ,să dispară din a noastră ţară,

La noi democraţia, trebuie să apară.

Şi în anul optzeci şi nouă să întâmplat,

Pe Ceauşescu ,românii toţi s-au răzbunat.

Şi în Decembrie, atunci la Timişoara,

Ea revoluţia, a început şi apoi în toată ţara.

În disperarea lui ,de a scăpa atunci de moarte,

El Ceauşescu şi cu Leana, au crezut că fug departe.

Dar ei atunci, au fost trădaţi de propria lor gardă,

Care nici ei ,nu mai doreau atunci să îi vadă.

Şi la Târgovişte ,la marea unitatea militară,

Pe Ceauşescu şi pe Leana, soldaţii o predară.

Să fie judecaţi urgent şi condamnaţi la moarte,

De un complet de judecată ,ce au hotărât a lor pedeapsă.

Şi în ziua aceia călduroasă şi sfântă de Crăciun,

Atunci când el, tot omul nostru e ceva mai bun.

Cu toţii au hotărât, în unanimitate să îl omoare.

Pe Ceauşescu şi pe Leana, să scape ţara de teroare.

El dictatorul ,Nicolae Ceauşescu şi cu Leana lui soţie,

Prin împuşcare ,în curte ei aveau atunci să fie.

Executaţi de un pluton, la zid în ziua aceia mare,

Când de Crăciun ,în toată lumea este mare sărbătoare.

La el acum în fiecare an ,se adună lumea la mormânt,

Sunt acei nostalgici, care vin acolo şi îl plâng.

Uitând că au stat în frig, fără lumină şi chiar fără mâncare,

Cu toţii vin acolo la mormânt ,să aprindă o sfântă lumânare !

La patruzecişidoi de ani şi-o zi,

Din perspectiva anilor de viaţã,

Eşti undeva la jumãtate...ştii?

Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,

Te va trãda a pãrului albeaţã.

Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,

Ai cheltuit aproape jumãtate.

Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,

Fapta cea bunã, cea de fariseu,

Vor fi, odatã, toate judecate!

Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai

Discernãmânt sau spirit de-observare.

Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,

Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,

Va fi catalogatã, ca atare!

Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,

Tu porţi cu tine-o mare datorie.

Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!

Anii se duc în zbor şi nu mai vin,

Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:

Trãieşte, dar, ca om de omenie!...

Scrisă la 28.09.2021.

Ne-am adunat astăzi în sala XVII din motive constructive,

După ce am asistat la mai multe sesiuni instructive

De interpretariat simultan de conferințe,

În care ascultăm mai toate acele dorințe,

Teme de dezbateri, unele scurte, altele de lungimi colosale,

Teme complexe, cazuri în care se ajunge la fapte penale;

Teme simple, peiorativ spus banale.

Acum că ne-am familiarizat cu tema, ne așezăm la birou,

Pe lângă microfon, se vede un stilou,

În nuanțe de auriu interesante,

Modele florale de galben, apetisante.

Așadar, se va vorbi despre prevenirea poluării apelor teritoriale

Și nu numai, chiar și din regiuni ecuatoriale.

Ascultăm ce ascultăm, privim ce privim, dar pe la jumătatea discursului

Se întâmplă ceva de-a râsul-plânsului,

Trebuie să ascultăm doar vorbitorul să înțelegem ce se întâmplă,

Suntem oarecum mirați, ne scărpinăm la tâmplă,

O frază de la mijlocul discursului a fost trunchiată,

Iar mai apoi repede urmată

De ce a mai rămas din discurs,

Frază cu frază, cum l-a parcurs,

Până la capăt, terminând înaintea vorbitorului ce avea de zis,

Fiecare om a rămas interzis.

Lumea credea că a avut discursul dinainte și traducerea o știa pe de rost,

Mai multe întrebări au făcut-o să se simtă prost,

Pur și simplu, știa din priviri ce-ar mai fi avut de tradus

Din discursul adus,

Cu atâta măiestrie la bun sfârșit, nu precum alți interpreți, care au nevoie de propoziții pentru a traduce

Ceea ce ea deja deduce.

Acesta este doar jumătate de adevăr,

Partea a doua ar fi că trebuia să plece la piață, să cumpere fructe pentru smoothie de portocale făcut la storcător.

Și dacă ai fi demon,tu crezi că-mi pasa mie?

Privirea ta de înger eu o visez în noapte,

Și de ți-e aripa neagra,purpurie,

Mă bântuie ale tale albe șoapte...