Sunt

Desculț,pe cărarea vieții mele, 

Sângerez de la spini,

Tremur de la ploi,

Furtuni mă clătină,

Arșița mă arde,

Atâția nori,atâția nori...

O lacrimă cade,

Dar ochii mei triști

Vad raze blânde, cer albastru și flori,

Vad zbor de cocori,

Îmi îmbrățișez sufletul, 

După noapte sunt zori,

Și-mi zambet timid rasare,

Și-n pulbere pot fi comori...

In clipa-aceea când apusul

Vieții mele va veni

As vrea ca fulgii albi sa cadă,

Si sa dansez cu ei in noapte,

Cu suflet pur și-atat de-usor,

In ochi să-mi licăre sclipiri de stele,

Si-ncet sa zbor spre-eternitate..

Și să mă mangaie-amintirea

Sufletelor dragi lasate-n urma,

Căci mai presus decât iubirea

Nimic nu e,in van sunt toate..

Tăcerea cante pentru mine,

Nu vreau elogii,nici coroane,

Mi-e de ajuns o lacrimă curata,

Mi-e de ajuns o floare alba,

Ca bun rămas...Și de va fi zenit,

O clipă cerul sa se-nchida

Și-o ploaie rece cada peste lume

Sa-exprime trista-mi despărțire

De suflete ce le-am iubit la infinit..

Ce-nseamna o iubire infinită...

Să fii urat și inima-ti să simtă,

Să fii lovit și să zâmbești: Îi e bine..,

Cuvintele săgeți să-ți fie

Și totuși, in ochi să ai lumini divine,

Să lăcrimezi de-atata pulbere

Ce glasul drag cu tunet pune

Peste onoarea ta,și inima-ti cea vie,

Și totuși, in suflet sa mai fie încă,

Înalta ca cerul, ca marea de adâncă, dragostea...

Aceasta-i o iubire infinită...

Nu vreau să mă iubești,

Doar să mă vezi in stele,

Să mă visezi in noapte,

Când arde lumânarea

Să mă ascunzi în șoapte,

In ploaia mult prea rece

In lacrima-ti sa fiu,

Să mă pictezi in gânduri

Chiar dacă-i prea târziu,

Nu vreau să mă iubești,

Doar când apusul creste

Să-ți fiu astre cerești...

Te-am pierdut,

Căci ochii mei au fost mai puternici ca inima, 

Imaginea a învins chipul spiritului tau,

Te-am pierdut,

Dar vreau să ști că în nopțile adânci și negre

Spiritul tau strălucește ca o stea,

Te-am pierdut,

Și-n inima-mi e o furtună grea,

Dar cândva imaginea se va șterge

Și vor rămâne integre

Trăirile tale ca o câmpie de nea...

Te-am pierdut,

Mintea e cruda,dar inima mea

Lupta să păstreze magia din inima ta...

Tu ca o lumânare arzi,și focul,

Sunt nedreptatea,ura,nenorocul,

Eu ca un jar m-aprind,privind o floare,

După ce-am ars văzând a lumii cale,

Te stingi încet, cuprins de umbre triste

In timp ce eu renasc..

Așa destinele ne-or fi fost scrise, tu norii grei să-i vezi,

Eu picurii de ploaie puri și calzi...

I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the

I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.

From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"

Bătrâneţea nu este o povară,

Nu este o haină grea.

Ea este o comoară pentru acei,

Care sănătatea o pot păstra.

Bătrâneţea nu este o povară

Ea este o cunună de Lauri.

Trimisă de zeii cereşti,

Dacă ştii viaţa cu adevărat s-o preţuieşti!

Bătrâneţea nu este o povară.

E un amurg frumos de vară

E un strop de rouă,

Este un început de cale nouă.

Bătrâneţea nu este o povară

Este o frumoasă melodie

Cântată la o chitară,

Este o splendidă poezie!

Scrisă de bunici pentru nepoţi şi nepoţele.

Bătrâneţea nu este o povară,

Este ca cerul presărat,

Cu mii şi mii de stele.

    Flăcări, cenuşă şi fum cad din cer. 
    Vieţile câtorva sute, atârnând efemer. 
    Nu, nu este iadul evadat din genuni 
    Şi nici rai coborât să facă minuni. 
    
    Ecoul de cântece pierdute-n neant 
    S-a stins într-un mod nefiresc, aberant. 
    Durerea-i palpabilă în jur ca o plasă 
    Din care doar câţiva se mai zbat ca să iasă. 
    
    Chipuri împietrite de spaimă ce plâng 
    După cei care zac şi sufletu-şi frâng. 
    Priviri luminoase înegrite de fum, 
    Îngeri cu aripile prefăcute în scrum.
    
    Liniştea crudă-i în curând risipită, 
    De cei cu revolta din suflet, mocnită. 
    Mulţi sunt cu pumnii ridicaţi spre Palat, 
    În numele celor a căror morţi n-au contat. 
    
    Căci vocile lor nu mai pot fi auzite 
    De semi-zeii ce dorm în palate-aurite, 
    Indiferenţi la orice fel de durere, 
    Prea ocupaţi să-şi facă avere. 
    
    În final, cerul a plâns cu lacrimi de foc. 
    În cimitir, pentru vii, nu mai e loc.

    Împovăraţi de durere, spre cerul de-acum

    Prăbuşit în flăcări, cenuşă şi fum.

In amurgul noptii ,

Sub cerul instelat ,

Ma privesc in chin si lacrimi,

De  amor ucis .

Ora ceasului batran ,

Timpul trecand nestingherit ,

Aminitirile vin cu el ,

Distrugand lumina .

Intuneric nesuferit ,

Dispari ! dispari !

Vreau lumina de cuviinta ,

Care mi a fost luata ,

Poveste fara de lacrimi,

Plina de ura si zambete ,

Zambete ale morti ,

Ingropand iubirea noastra .

    Celui care singur îşi atârnă 
    Sufletul în cui de noapte,
    Obosit în viaţa ternă 
    Tăvălită-n praf de şoapte...
    
    Îi închin pahar de vorbă 
    Spre deşartă pomenire 
    A cuvintelor cohortă 
    Înşirate-n tiv subţire...
    
    Tâmpla de ţi-o pui pe perini 
    Cu miros de măr sălbatec,
    Treaz să fii în gând cu nimeni 
    Şi-n fuior de vis văratec...
    
    Umbră dulce şi amară 
    A iluziilor moarte 
    Trist, ecoul te-nconjoară 
    Precum ruga dintr-o carte...

Ce rost are-n astă lume?

Să îți faci propriul tău munte

Tot ce-ai strâns de-alungul vieții

Au fost doar, nenumărate lecții.

Ce rost are-n astă lume?

Să trăiești un timp finit

Când cel care te așteaptă

Este unul infinit.

Ce rost are-n astă lume?

Să te bucuri de-a ta viață

Când din ea tot ce rămâne

E un nume și-un prenume.