Perpetuum mobile

Când aproape că muri speranța
Ne apropie distanța.
Și în șoapte reci, dezacordate
Ne-auzirăm glasurile înghețate.

Apropierea ne-a îndepărtat
Fiindcă timpul ne-a uitat.
Fixați am fost în plan trecut
Când am uitat și cine sunt..

Ne surprinde viitorul
Cum infinit se derulează
Precum ața pe mosorul
Unei vieți încă-ncâlcite
Între lacrimi și cuvinte..

Mediocritatea-i pretutindeni
A ajuns înscăunată la rang de virtute.
Nicio metaforă n-o mai înțelege nimeni
Sunt ridicate-n slăvi cuvinte absurde.

Prostia tinde pân-la paroxism
Și ești tot mai obosit să i te opui.
Într-o zi te vei preschimba și tu în prost,
Și vei aștepta să ți se ridice statui.

Pe când te țineam de mână-n vis
Un fir de vânt pe un val de păr te-atins.
Atunci timpul a căzut în stază
Vrea să ne dea drumul, dar destinul nu îl lasă.

Ecouri de tăceri surpate
S-au spart în timpanele unei dorințe înghețate
S-au blocat în gâtul podidit de șoapte
Te strig zadarnic, tu nu-mi mai ești aproape...

Clipa aceea fu fatidică
Oprindu-ne-nghețați în mijloc de bulevard
Întrebând... oare iubirea noastră e-un hazard?

Cu privirea-ți trădând îndurerare,
Prevestind o inevitabilă cutremurare;
Mi-ai spus stins, cu glacială privire:
Caută răspuns în tine.

Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.

Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.

Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.

Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.

Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.

Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.

Culcă-ți somnul,
Înăbușă-ți memoria.
Ți-a pierit steaua,
Și cu ea s-a dus și gloria.

Frânge-ți aripile duhului tău neînsemnat
Taie-ți respirația
Ce-n sus l-a tot purtat...
Pleacă-ți capu-ngândurat.

Lasă ploaia să prelingă
În negura de catifea a nopții
Lacrimile tale-amare,
În crevasele orbitei oculare.

Simți cum luna vine mai aproape
O aduce, poate, visul
Și-o așează pe sub pleoape
Să privești mai clar abisul.

Ne risipim in univers,
Ca lacrimile-n ploaie.
Suntem tot ce nu putem vedea,
Stând cu ochii rătăciți în soare.

Am urcat în tren înspre niciunde,
Priveam pe geam
O lume-ntreagă ce se-ascunde.
Câmpii, păduri, podișuri, lunci —
Vieți se derulau în clipe adânci.

Însă-n suflet gol,
Simțeam un vid
Inexplicabil de descris,
De parcă mă trăgea un fir întins
Ce stătea să rupă al meu vis.

Iar trenul tot accelera,
Prin stații nu se mai oprea.
Iar nici imaginea pe geam
Nu-mi mai e clară;
Din viteză totul pare șters.
Nu puteam să storc o lacrimă amară,
Amintiri încercam să prind din mers.

Dar a trenului goană infernală
E mai rapidă ca regretul.
Forma însă pierde sens
În absurdul neînțeles.

Rămân cu ochii pironiți spre cer,
Ca să pot să-mi odihnesc mâhnirea,
Când toate se derulează virulent
Și simt că o să-mi pierd menirea...

De-ar fi existat măcar odată,
În trecut sau în prezent,
Un moment de inerție,
De veritabilă trăire...

Trenul însă a plecat
Și tot merge spre înserat,
Prin deșertul înghețat,
Unde omăt s-a așezat
Peste pleoape pironite-n stele
Ce acum nu mai strălucesc...

A pierit și timpul lor,
Cel de tot delăsător.

În cușetă, lumea îngheață
De frigul propriului ei suflet.
Pare că și timpul a-nghețat,
Iar pasagerii s-au împuținat.

Trenu-abia pășește prin omăt,
Pufăie încet spre lună,
Din aburi făcându-i o cunună.

Încep privirea să mi-o cobor din stele,
Căci acum din nou puteam vedea
Întreg nimicul în splendoarea sa:
Întinsuri lungi de alb și negru,
Sub un cer de stele arse.

Atunci totul s-a oprit din mers.
Oare trenul, deja, în gară mă lăsase?

VIAȚĂ! Nu-mi șterge irisul ochilor
Mai lasă - mă învăluită-n culorile zării
Să culeg albastrul din valurile mării,
Și roșul din parfumul trandafirilor

VIAȚĂ !Recunosc, mereu te-am rugat
Darnică ,din ce-am cerut m-ai bucurat
Lasă și verdele în zori înrourat
S- ajungă până la orizontul amintirilor
Cuibărit în țesutul din căușul anilor…

VIAȚĂ! Lasă-mi suspinul în amintiri și trecutul nu mi-l șterge …Indu speranța în timpul ce
încă mai are viitor și irisul ochilor nu mi-l stinge…
Nu-mi stinge
Albastrul mării,
Verdele ierbii
Și roșul din trandafirul iubirii…

La răscruce de întrebări,
Într-un x de încercări,
Încrucișat într-o stea căzătoare,
Asterisc cu speranțe de urcare,

Treaptă peste treaptă — aleargă,
Nu mai fugi... așteaptă,
Rămâne în spate, fă-o să meargă,
E bună, sigur te iartă,

Până îți vine nota de plată...
Nu știe să uite,
Ești mințit când crezi că-ți promite,
Început și decurs fără lacrimi și râs,

Doar un orb o descrie în cuvinte,
Când un mut o privește, râcnește din glas,
Precum ologul în timp ce o ia la vals,
Și ciungul ce o ridică spre cer,

Surdul ascultând-o, simte un impuls,
Mai mult și puțin, de la tine sper,
Rănește și vindecă fără oprire,
Nu contează că-mi ies din fire,

Chit că mint și-mi arăți adevărul,
Sau contextul încă nu e viitorul,
Continuăm fără idee, de același fir legați,
Bogați prin tine, dar de confuzie secați.

    La marginea Universului,
    Constelaţiile se rotesc,
    Ameninţând nemărginirea,
    Cu şi mai multe stele...
    
    În creuzetul Universului,
    Stau să se nască din neant,
    Alţi sori şi alte planete,
    Precum şi alte stele călătoare...
    
    Dintr-un singur fir de nisip,
    Nori şi spirale făr’ de sfârşit,
    Se topesc şi curg colorate,
    În colţul ochilor tăi...
    
    Acest vad de lumină,
    Va arde într-un final,
    Brăzdând întunericul,
    Miliardelor de fire de nisip...

    Câtă durere în spate poţi duce 
    Cu mâinile pironite de cruce 
    Cât amar şi lacrimi, ascunse, 
    Mai curg pe obrajii tăi?

Of,tu suflet palid

Înmărmurit pe scaun,

Ciuguleai din blid

În fumăraia de tutun...

Radioul gălbejit 

Pălpăie dintr-un ungher ,

Murmurănd răgușit 

O melodie,stingher. 

Umbra din odaie 

De ici colo se perindă

În formă de strigoaie 

Pe a ta grimasă Suferindă.

Ticăie n surdină 

Din holul cenușiu 

Pendula bătrână 

A timpului pustiu. 

Din brazdă mai plouă 

Pe a ta făptură ștearsă 

Pan se miji de ziuă 

Pe fața ta ștearsă...

    Valuri comune şi banale m-au înfrânt... 
    scuipat de scoici în frânturi de cuvânt, 
    vasal, în sfârşit, pe ţărmul fierbinte 
    mi-am lăsat trupul pustiit de dorinţe,
    şi-mbrătişat de-un cer albastru şi ostil
     - ca polenul de pistil -, 
    mă-nalţ către genunile adânci 
    spre curcubeiele-ncrustate-n stânci, 
    ce cad din înălţimi solare
    ca nişte lacrimi de cristale.