A fost o dată..

Și când o să pici,

am să-ți fiu alături și te voi ajuta să te ridici.

Pentru că îmi ești drag,

atât de drag încât aș muta munții din loc pentru tine.

Poate că este ceva mai mult decât îndrăgire,

poate că este ceva acolo în inima mea care vrea de fapt mai mult.

Însă așa cum și tu știi,

mai mult nu putem fi din cauza noastră, a fricilor, a poftelor de dinafară.

Nu suntem îndeajuns de maturi să ne putem jura iubire eternă,

Suntem doar niște copii care vor iubire, afecțiune și multă dragoste.

Dar ce să ne facem, dragul meu hoinar,

că tu alegi nopțile albe și pline de aventură, iar eu,

Eu vreau liniște și siguranța că acasă mă așteaptă același băiat pe care îl iubesc.

Tu ai spus că te vei schimba,

și vei renunța la a mai vâna fete pentru o noapte de amor.

Însă cel mai probabil,

toate astea le-ai spus pentru a-mi crea filme de viitor alături de tine,

Și să te aleg pe tine,

tu să fi singurul băiat pe care să îl iubesc câte zile voi avea.

Dar nu sunt așa de fraieră,

și nu mă încred în tot ceea ce spui, tocmai din pricina minciunilor tale,

Pe care mi le-ai spus fără ca tu să-ți dai seama.

Încercând să-mi explici

toate balivernele înșirate de nenumărate ori,

Eu mă pierd în ochii tăi,

ca o visătoare care privește către luceafărul ce strălucește pe cer.

Și m-am pierdut de atâtea ori în ei,

încât nu mai știu cum să mă adun și să-mi revin din vraja pe care mi-o provoci.

De atâtea ori am încercat să mă regăsesc,

să nu-ți mai privesc cu atâta admirație ochii tăi căprui strălucitori.

Însă nu reușesc, și simt cum

vreau din ce în ce mai mult să îi privesc, să îi admir cu blândețe.

Te-am analizat, cum și tu

îmi cauți privirea pe oriunde mergi, pentru a crea o legătură.

Însă și tu, ca și mine

te pierzi în ochii mei albăstrui precum cerul înseninat și rămâi fără cuvinte.

Deși îmi mărturisești,

faptul că te cuprind emoțiile când mă privești, eu știu de dinainte asta,

Sau poate mă înșel și sunt doar pierdută-n spațiu,

Și doar îmi doresc să-mi fi bărbatul lângă care vreau să trăiesc.

Dar cu toate astea, dulcele meu hoinar, 

Te voi alege în altă viață,

să-mi fi tu bărbatul alături de care să-mi petrec anii pe care îi mai am.

Și dacă aș plânge ce aș rezolva?

Să-mi înec amarul în băutură?

Când știu exact că nu-ți mai pot avea inima...

Te vreau... te vreau iar lângă mine..

Însă îmi e frică... îmi e frică de a ta respingere

Tot ce știu este că iubirea ta a existat,

Iar eu în fiecare secundă de ea am profitat

Și împreună de probleme noi doi am scăpat.

Hai să fim iar împreună...

Hai să ne iubim din nou

Ne vom duce înapoi pe lună 

Și-ți voi picta un tablou

Băiatul meu brunet,

Așa aș vrea să-ți spun de acum în colo,

"Al meu" așa aș vrea să fie.

Să ne petrecem nopțile și zilele sub cerul înstelat,

să uităm de timp și să facem tot ce ne trece prin cap.

Să călătorim peste tot în lume, să nu ne pară rău,

Și apoi să aud din gura ta "Tu ești viitorul meu".

Asta aș vrea, frumosul meu brunet.

Să pot să te numesc al meu și să mă mândresc cu acest fapt.

Ești îmbrăcat cu o frumusețe pe care nu o pot descrie,

Iar gelozia mă cuprinde când știu că nu sunt singura care te vede,

Dar mă gândesc la altceva și-mi trece destul de repede.

Oh... brunetul meu meu cu ochii ciocolatii..

Ce mi-ai făcut de numai la tine mă mai pot gândi?

Ce ai reușit să-mi faci de mi pot simți ritmurile alerte ale inimii?

Și ce ai de gând să faci cu sentimentele tale?

Te vei ascunde și vei fugi de iubire cum o faci în continuare?

Vei renunța la un viitor alături de cineva care te iubește,

care renunță la tot și toate pentru că doar pe tine te dorește?

Hai te rog spune, renunți? Vorbește!

Exprimă-ți inima in câteva cuvinte simple, nu multe.

Știu că propozițiile ar fi dificile și nu ești genul care să dezvolte.

Alege de fapt viitorul, pe care și tu ți-l dorești de mult,

Pentru că am să aștept aici, mereu, ca sa te ascult.

Mă întrebi curios și cald, ceva de necrezut.

Cum că eu m-aș fi răcit de tine

și iubirea mea pentru tine,

crezi că așa de repede a căzut.

Deși a fost o pauză între noi,

și nu te-am simțit lângă mine,

așteptam să mă săruți cu buzele tale moi,

să mă strângi în brațe tare, să mă lipești de tine.

Nu, băiatul meu brunet, nu m-am răcit de tine.

Simțeam că te sufoc și că prezența mea nu-ți face bine.

Dar mi-ai dovedit contrar și mi-ai explicat cuminte,

cum că de mine îți e dor, și că te-ai învățat minte.

Cu sentimentele confuze și ochii nevinovați,

eu te ascultam pe tine, cât de înflăcărați erați.

Povesteai așa de simplu "A fost o noapte, nu mai mult".

Dar știu că v-ați iubit, de aia tu m-ai pierdut.

M-am retras în bula mea, fără să îmi dau seama,

Și m-am îndepărtat de oameni ca să-mi rezolv inima.

Și îi spuneam cu voce tare, plângând în pumni în noapte,

"Nu poate fi al meu, cu ea poate merge mai departe".

Și uite așa, ai venit atunci și ai întrebat "de ce?",

Eu nu știam la ce te referi, dar tu credeai că sunt rece.

Și privind spre ochii tăi simțeam că fața îmi arde,

Mi-am pus palma spre piept și simțeam inima ce tare bate.

M-ai întrebat simplu, privindu-mă în ochi atent

"Ți-am lipsit? Mă mai iubești?"

Normal ca da...băiatul meu brunet..

N-am știut să te primesc,
Nici să îți răspund firesc.
Eu am fost doar un obstacol,
Ție-ți trebe’ un miracol!

Tu erai furtună vie,
Eu, un zid făcut din frică.
Și m-ai vrut așa cum sunt,
O „floare” de ceață risipită.

Mi-ai citit pașii pe față,
Mi-ai avut grija de mamă,
Și în loc să mă apropii,
M-am ascuns în a ta palmă.

Tu, Soare și caldă.
Eu, Luna și rece.
Ai crezut că sunt iubire,
Pe când eu eram doar…

Azi, când este „ora zece”,
Poate tu deja mă uiți.
Dar să știi…ai fost lumină,
Iar eu orb printre căzuți!

Răspuns la „Utopie”

Trecătoare umbre ale nopții, unde dorul se destramă,
Ești departe, un vis ce nu se mai întoarce.
A trei degete lipsă să-ți cuprind întreaga viață.

M-aș rătăcii prin labirinturi de amintiri fără voce,
Incât vocea ta un ecou ce mă sfâșie-n tăcere.
Unde trei degete, un abis între noi, ca picături spre neant.

Buna ploaiea, unde cuvintele noastre acolo se pierd,
Iți simt absența, un gol ce nu se umple in vânt.
Trei degete au lipsit să te păstrez în absurd

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Pășesc noaptea pe cărări ascunse între stele,

Ziua rătăcesc pe drumurile ascunse la vedere,

Gândurile-mi sunt negre, bolnave pline de durere,

Va veni și ziua-n care o să-mi iau la revedere....

Voi pleca și nimeni n-o să știe,

În spate cărarea îmi va fi pustie,

În față sfârșitul inevitabil,

Să mă-ntorc puțin probabil........

Nu mai suport, 

Nu mai rezist,

Deja sunt mort, 

Doar că încă exist.......

Poate-n altă viață o să fiu mai optimist,

Poate-n altă viață o s-am tot ce mi-am dorit,

Poate-n astă viață mi-e interzis să fiu fericit,

Vreau să mor chiar dacă cu durerea m-am obișnuit.....

Acum sunt mai fericită De când am plecat de lângă tine, Mă simt mult mai iubită, Iubitul meu rămăi cu bine! Căci iubirea ta era hidoasă Fără farmec şi gingăşie, Avea prea multă umiliţă Şi fără pic de armonie. Să nu plăngi dupa mine, Căci eu nici o lacrimă nu am scăpat. Iubitul meu rămâi cu bine Şi cu sufletul împăcat. Poezie de Vladimir Potlog

De multe ori îmi zboară gândul 

Spre amintirile ce le-am trăit.

De multe ori am alergat după iubire, 

Și iată că am și obosit. 

Mi-am acceptat destinul chinuitor, 

Pe care singur l-am făcut. 

În locuri părăsite, am alintat privirea ta, 

Care demult a dispărut. 

Din ziua următoare, 

Mi-am pus pe primul plan, 

Un scop ce l-am atins în singurătate, 

Abea acum un an. 

Am ales să fiu mai bine singur, 

Să-mi acord iubire mie...

Că-ci în anii cei trăiți doar lângă tine, 

Au fost o ironie. 

Singurătatea este soartă, 

Pe care nu toți o v-or accepta. 

Singurătatea este acel prieten, 

Care nicicând nu te v-a trăda. 

De ce nu mă iubește nimeni pe acest pământ,

Eu, fir de rouă, stins în al sorții cânt?

Nici mama, nici tata, nici sora-mi de sânge,

Nimeni nu-mi șterge lacrima ce plânge.

Sunt o umbră, un ecou, un suspin uitat,

O floare ce în noapte de vânt e sfâșiat.

Privirea lor, de gheață, mă frânge-n tăcere,

Iar glasul lor, aspru, mă-ngroapă-n durere.

Cuvinte ascuțite, săgeți fără milă,

Îmi străpung inima, ca pe o cochilie fragilă.

"De ce ești tu?" – șoptesc, ca un blestem,

Și orice vis al meu devine efemer.

Mă pierd sub greutatea acestui amar,

Ca un cer pustiu, lipsit de orice far.

Ce crimă ascunsă port în ființa mea,

De mă lasă toți să cad în uitarea grea?

Nici sora nu-mi dă zâmbet, nici alinare,

Doar un zid înalt, de gheață și nepăsare.

Nici mama, cu glasul ce cândva cânta,

Nu-mi mai spune „te iubesc”... nici măcar așa.

Și tata, stânca rece, cu privirea de fier,

Mă strânge-n tăcere sub un cer auster.

Mă simt străină, pierdută, o pasăre rănită,

Zborul meu spre iubire – o cale-nțelenită.

Dar totuși, mai sper, în al nopții abis,

Că undeva, departe, există un vis:

Să fiu îmbrățișată, să fiu dorită,

Să simt că sunt iubită, că nu sunt greșită.

Căci sufletul meu, deși zdrobit și tăcut,

E flacăra care nu s-a pierdut.

Și poate, într-o zi, în lumina cea vie,

Voi găsi o iubire ce nu mă sfâșie.