Sufletul și iubirea
Știm că există Dumnezeu, și-atunci există suflet
Ni-l dă o viață să-l purtăm, păzind să nu-l răpunem
Dar ce te faci de-ai să iubești și-a răsărit din suflet
Nu poți din tine să-l gonești, cu reguli nu-l supunem
Nu cred să fie adevăr mai pur decât iubirea
Un sentiment fără cusur, o rază de lumină
Uni-o privesc nedumeriți, se-ascund de ea, se-nchină
Dezechilibru o numesc, se-nchid într-o rutină
Nu-l va primi oricine-n gând, doar suflete-ncercate
Vor ști cum să-l aline blând topind tristețea-n brațe
Gândiți la cei de lângă voi, nu mai priviți departe
Iubirea crește-n suflet sfânt, țineți-o strâns aproape
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Silvian Costin
Дата публикации: 4 августа 2022
Просмотры: 1119
Стихи из этой категории
Uneori
Uneori iti mai ascult vocea...din mesajele vocale
Te sun în zile importante, dar suna ocupat
Nu ti-a păsat că mi-ai tăiat aripile
Ai frânt sufletul meu...și ai plecat.
Nu ti-am fost vreo mare iubire
Și nici primul tău cald sărut
Dar tot ce sunt azi, a vrut de la tine
O îmbrățișare nevinovată de sfârșit...
Caci mi-ai fost cel mai frumos zâmbet
Cu emoții, fiori și fluturi în stomac
Un sentiment atât de pur, de sincer
Știai atat de bine...și totuși... ai uitat!
Ti-am amintit în poeme de iubire
Mărturisind tot ce-am simțit
M-ai diagnosticat cu nebunie...
Posibil.... Trădarea ta... m-a zguduit!
Muza care nu știa
Dacă nu era ea, pierdută-ntr-un abis,
Nici eu n-aș fi știut că-n mine stă un vis.
Tristețea pentru ea, ca un foc ascuns,
A pus pe hârtie un dor neajuns.
Ea, muza care n-a știut vreodată
Că-i port în suflet o flacără curată,
Mi-a arătat, fără să vrea, o cale,
Un drum pe care cuvintele sunt tale.
Nu era chipul, nici glasul, nici fapta,
Ci tăcerea ei ce-n mine aștepta
Să fie rostită, să fie cântată,
Durerea ei mi-a fost însemnată.
Din umbra ei s-a născut o lumină,
Cuvinte ce curg dintr-o rană divină.
Fără să știe, ea m-a aprins,
Pasiunea mea din lacrimi s-a întins.
O fi fost reală, un vis sau un fum?
O iluzie pierdută-n al vieții drum?
Nici nu contează, căci eu am simțit,
Și-n scrisul meu, ea n-a murit.
Muza mea tăcută, stinsă sau pierdută,
O parte din tine în mine e cusută.
Tu m-ai făcut să scriu, fără să știi,
O viață-n cuvinte, o lume-n poezii.
Iarta-ma
Iarta-ma
Am indraznit sa-nfrunt
asperitatile
sufletului tau
fara sa stiu
cum sa iubesc un om
facut din frunze si din flori
si-n fiecare pasare ce lacrima din zbor
am gasit crampeie din tine
doar eu stiam cum asteptai
fiecare picatura de ploaie
asezat pe umerii norilor
gonind fiecare durere
ce o aveam in spatele inimii...
Ce este?
Ce este viața fără dor?
Sau fără tine draga mea,
Este ca pomul fără roadă
Pe care nimeni nu îl vrea
Ce este lumea în război?
Ce pacea caută făr'a găsi,
E boală grea ce n-are leac
Speranță de-a trăi încă o zi
Ce este luna fără soare?
Un astru fără strălucire,
Pierdută undeva în galaxie
Și gravitând în rătăcire
Ce este grâul fără pâine?
Semănătură într-un lan,
Dar când din el obții făină
E meritul celui numit..țaran
Ce este omul fără fapte?
Un călător străin fără bilet,
Ce s-a urcat în trenul vieții
Uitând de suflet..și de preț!
Spre trecut
Mi-am luat bilet spre trecut,
Într-un tren ce gonește înapoi,
În prezent nu-i nimic de făcut,
În prezent, viețuiesc în nevoi.
Am bilet clasa întâi, loc la geam,
Şi aștept pe peron c-o valiză,
Unde-n ea mai nimica nu am,
Decât dor și din inimă-o schijă.
Am plecat spre trecut, spre acasă,
Peste valea cu pomi și grădini,
Amintiri peste suflet mă-apasă,
Şi zăresc peste tot doar străini.
O neliniște îmi bântuite-n trup,
Căci la poartă ruginită-i lăcata,
Temător bat în geam și ascult,
Dar nici urmă de mama și tata.
Mă așez lăcrimând lângă ușă,
Şi gonesc peste ani gânditor,
Lângă copilul cu chip de păpușă,
Ce cânta zi de zi în pridvor.
Mă vedeam cățărat în copaci,
Jucând mingea cu ceilalți copii,
Cu mama, când făcea cozonaci,
Cu tata alergând pe câmpii.
Parcă ieri am fost și la școală,
Prins în horă apoi ca fecior,
Stând la mama cu capul în poală,
Ori cu tata cosind pe răzor.
Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,
Mai așteaptă, m-am răzgândit...
Moarte, drept poruncă îți dau,
Să fiu în peretele casei zidit!
Iubire de stea
Curând, iubitule, am să te uit
Imaginea ta, sufletul..
Clipele mi-au fost mărgele..
Iar luna o martoră pentru ele..
Stelele ne-au vegheat mereu,
Tu zâmbeai cu zâmbet "greu"
Speranța mi-e pusă în tine
Soarele mi-a șoptit de bine..
Nu uita de steaua ta,
Care cândva te plângea
Trăiește și spune-i lunii,
Că totul a fost din cauza minciunii..
Uneori
Uneori iti mai ascult vocea...din mesajele vocale
Te sun în zile importante, dar suna ocupat
Nu ti-a păsat că mi-ai tăiat aripile
Ai frânt sufletul meu...și ai plecat.
Nu ti-am fost vreo mare iubire
Și nici primul tău cald sărut
Dar tot ce sunt azi, a vrut de la tine
O îmbrățișare nevinovată de sfârșit...
Caci mi-ai fost cel mai frumos zâmbet
Cu emoții, fiori și fluturi în stomac
Un sentiment atât de pur, de sincer
Știai atat de bine...și totuși... ai uitat!
Ti-am amintit în poeme de iubire
Mărturisind tot ce-am simțit
M-ai diagnosticat cu nebunie...
Posibil.... Trădarea ta... m-a zguduit!
Muza care nu știa
Dacă nu era ea, pierdută-ntr-un abis,
Nici eu n-aș fi știut că-n mine stă un vis.
Tristețea pentru ea, ca un foc ascuns,
A pus pe hârtie un dor neajuns.
Ea, muza care n-a știut vreodată
Că-i port în suflet o flacără curată,
Mi-a arătat, fără să vrea, o cale,
Un drum pe care cuvintele sunt tale.
Nu era chipul, nici glasul, nici fapta,
Ci tăcerea ei ce-n mine aștepta
Să fie rostită, să fie cântată,
Durerea ei mi-a fost însemnată.
Din umbra ei s-a născut o lumină,
Cuvinte ce curg dintr-o rană divină.
Fără să știe, ea m-a aprins,
Pasiunea mea din lacrimi s-a întins.
O fi fost reală, un vis sau un fum?
O iluzie pierdută-n al vieții drum?
Nici nu contează, căci eu am simțit,
Și-n scrisul meu, ea n-a murit.
Muza mea tăcută, stinsă sau pierdută,
O parte din tine în mine e cusută.
Tu m-ai făcut să scriu, fără să știi,
O viață-n cuvinte, o lume-n poezii.
Iarta-ma
Iarta-ma
Am indraznit sa-nfrunt
asperitatile
sufletului tau
fara sa stiu
cum sa iubesc un om
facut din frunze si din flori
si-n fiecare pasare ce lacrima din zbor
am gasit crampeie din tine
doar eu stiam cum asteptai
fiecare picatura de ploaie
asezat pe umerii norilor
gonind fiecare durere
ce o aveam in spatele inimii...
Ce este?
Ce este viața fără dor?
Sau fără tine draga mea,
Este ca pomul fără roadă
Pe care nimeni nu îl vrea
Ce este lumea în război?
Ce pacea caută făr'a găsi,
E boală grea ce n-are leac
Speranță de-a trăi încă o zi
Ce este luna fără soare?
Un astru fără strălucire,
Pierdută undeva în galaxie
Și gravitând în rătăcire
Ce este grâul fără pâine?
Semănătură într-un lan,
Dar când din el obții făină
E meritul celui numit..țaran
Ce este omul fără fapte?
Un călător străin fără bilet,
Ce s-a urcat în trenul vieții
Uitând de suflet..și de preț!
Spre trecut
Mi-am luat bilet spre trecut,
Într-un tren ce gonește înapoi,
În prezent nu-i nimic de făcut,
În prezent, viețuiesc în nevoi.
Am bilet clasa întâi, loc la geam,
Şi aștept pe peron c-o valiză,
Unde-n ea mai nimica nu am,
Decât dor și din inimă-o schijă.
Am plecat spre trecut, spre acasă,
Peste valea cu pomi și grădini,
Amintiri peste suflet mă-apasă,
Şi zăresc peste tot doar străini.
O neliniște îmi bântuite-n trup,
Căci la poartă ruginită-i lăcata,
Temător bat în geam și ascult,
Dar nici urmă de mama și tata.
Mă așez lăcrimând lângă ușă,
Şi gonesc peste ani gânditor,
Lângă copilul cu chip de păpușă,
Ce cânta zi de zi în pridvor.
Mă vedeam cățărat în copaci,
Jucând mingea cu ceilalți copii,
Cu mama, când făcea cozonaci,
Cu tata alergând pe câmpii.
Parcă ieri am fost și la școală,
Prins în horă apoi ca fecior,
Stând la mama cu capul în poală,
Ori cu tata cosind pe răzor.
Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,
Mai așteaptă, m-am răzgândit...
Moarte, drept poruncă îți dau,
Să fiu în peretele casei zidit!
Iubire de stea
Curând, iubitule, am să te uit
Imaginea ta, sufletul..
Clipele mi-au fost mărgele..
Iar luna o martoră pentru ele..
Stelele ne-au vegheat mereu,
Tu zâmbeai cu zâmbet "greu"
Speranța mi-e pusă în tine
Soarele mi-a șoptit de bine..
Nu uita de steaua ta,
Care cândva te plângea
Trăiește și spune-i lunii,
Că totul a fost din cauza minciunii..
Другие стихотворения автора
Fluturi
Pe-un colț de univers numit acasă
Răsar din praf și apă flori de câmp
Ieșind în lumea mică și curioasă
Doi fluturi colorați plutesc râzând
Închiși între betoane stau în casă
Doi fluturi de oraș muncesc pământ
Plantează tristă floare la freastră
Privind spre orizontul gri și strâmt
Alți fluturi merg grăbindu-se la coasă
Se-adună-n lăzi de sticlă murmurând
Schimbându-și mima tristă în voioasă
Și-ascund aripa frântă suspinând
Ursita-mparte șansele serioasă
Toți fluturii ar vrea să prindă vânt
Câțiva or să plutească-n iarbă deasă
Din floare tot nectarul culegând
Așa petrecem scurta noastră viață
Zburăm printre iluzii dispărând
Rămâne amintirea cea frumoasă
Doi fluturi colorați plutind râzând
Nu mă stinge
Te rog nu stinge lumina
E prea întuneric s-adorm
O stea n-a adus strălucirea
În beznă prezentu-i diform
Nu-mi stinge în lacrimă ochii
Lipsindu-mi privirea mă dor
Se-aprinde în vis amintirea
Uitarea mă pierde-n decor
Nu-mi stinge cuvântul pe buze
Storcându-l de miere sonor
Tăcerile strigă confuze
Surzindu-mă liniștea-n cor
Nu-mi stinge din suflet căldura
De gheață s-ajung fără om
Îmi piere strivită măsura
Incert bântuind incolor
În palmă se stinge-așteptarea
Arzând prinde aerul gol
Cu mâna pornind căutarea
Găsesc doar amnezicul dor
Mă caută stinsă iertarea
Să-mi măture gănd cerșetor
Nu poate să-mi șteargă eroarea
Rămân să mă sting visător
Rugăminte
De-au să pornească ploi
Oprește-le să curgă
Cu soare să le stingi
Un curcubeu s-ajungă
Și de-au s-apară nori
Împraștiei, să fugă
S-aduci lumină-n zori
Turnând-o peste umbră
Iar de-ai s-auzi viori
E sufletul ce cântă
Cu zâmbet în culori
Tristețile alungă
De-au să se-ntindă mâini
Lasă-le să te-ajungă
Primește-mbrățișări
Inimi s-auzi cum zburdă
Poate-ai să simți fiori
Amețitor cum urcă
Adună-i că-s comori
Armurile aruncă
Pornit-au rugăminți
Spre cerul ce ascultă
Cu rugă către sfinți
Iubirea să te-ajungă
Nu știi
Nu vrei să știi, ce simplu
Nu vrei s-auzi, ce trist
Nu vrei să vezi ce lacrimi
Nu simți cât om ai stins
Știi oare cât mă doare?
Știi oare ce-ai aprins?
Știi oare ce-i iertare?
Știi tu ce-nseamnă trist?
Cât suflet lași să piară
Cât inimă să ai
Cât omul mai contează
Cât mână poți să dai
Te caută privirea
Te caută prin ploi
Te caută speranța
Te-așteaptă-n prag cu flori
Iubesc fără de margini
Iubesc cât am să fiu
Iubesc fără de șanse
Iubesc de nu mai știu
Rămân doar amintire
Lăsat pe-un fir de nor
Uitat zâmbetu-n vise
Acolo încă zbor
Tristețea mă doboară
M-arunci să cad în gol
Din ochi lacrimi coboară
Nu știi cum arde dor
Omeni de azi și de-altă dat’
M-ascund de oameni căutând doar omenie
Găsind ființele robite de mândrie
Plătesc tăcerile să-mi țină companie
Lipind cuvintele-ascuțite pe hârtie
Stă invizibilă tăcuta modestie
Se etalează convenabila prostie
Sau aroganța mănuind o șmecherie
Prezintă-n scenă opulența cu măndrie
Pierdute suflete adună bogăție
Lipsiți de scrupule ne-aruncă în robie
Clădind palate din minciună și hoție
Avar hrănindu-se din noi cu lăcomie
Ne-au condamnat să ne târâm în sărăcie
Considerându-ne doar sclavi la datorie
Elaborând fraze scrobite cu trufie
Explică gloatei cât de greu e la domnie
Toți ‚patrioții’ ce-au furat din vistierie
Sperăm s-jungă-ntemnițați la pușcărie
Aștept secundele să bată armonie
Un imposibil delirând o teorie
Arde pământul
Gonind spre cer aleargă nori
Din coșuri fumegă otravă
Transformă ploile-n stihii
Apele mătură-n ogradă
Căldura arde peste noi
Topește apele în grabă
Pământul crapă fără ploi
Flămând ne lasă fără hrană
E prea puțin ce-a mai rămas
Și totuși ardem în risipă
E prea pustiu omul de azi
Nu mai gândește nici o clipă
Razele soarelui cel bun
Privind un lacom se încruntă
Pământu-l arde cu necaz
Strigând cu flăcări ne alungă
Setea uscată arde surd
Cenușa fumegă în urmă
Pământul arde îndurând
Sunt prea puțini cei ce-l ascultă
Fluturi
Pe-un colț de univers numit acasă
Răsar din praf și apă flori de câmp
Ieșind în lumea mică și curioasă
Doi fluturi colorați plutesc râzând
Închiși între betoane stau în casă
Doi fluturi de oraș muncesc pământ
Plantează tristă floare la freastră
Privind spre orizontul gri și strâmt
Alți fluturi merg grăbindu-se la coasă
Se-adună-n lăzi de sticlă murmurând
Schimbându-și mima tristă în voioasă
Și-ascund aripa frântă suspinând
Ursita-mparte șansele serioasă
Toți fluturii ar vrea să prindă vânt
Câțiva or să plutească-n iarbă deasă
Din floare tot nectarul culegând
Așa petrecem scurta noastră viață
Zburăm printre iluzii dispărând
Rămâne amintirea cea frumoasă
Doi fluturi colorați plutind râzând
Nu mă stinge
Te rog nu stinge lumina
E prea întuneric s-adorm
O stea n-a adus strălucirea
În beznă prezentu-i diform
Nu-mi stinge în lacrimă ochii
Lipsindu-mi privirea mă dor
Se-aprinde în vis amintirea
Uitarea mă pierde-n decor
Nu-mi stinge cuvântul pe buze
Storcându-l de miere sonor
Tăcerile strigă confuze
Surzindu-mă liniștea-n cor
Nu-mi stinge din suflet căldura
De gheață s-ajung fără om
Îmi piere strivită măsura
Incert bântuind incolor
În palmă se stinge-așteptarea
Arzând prinde aerul gol
Cu mâna pornind căutarea
Găsesc doar amnezicul dor
Mă caută stinsă iertarea
Să-mi măture gănd cerșetor
Nu poate să-mi șteargă eroarea
Rămân să mă sting visător
Rugăminte
De-au să pornească ploi
Oprește-le să curgă
Cu soare să le stingi
Un curcubeu s-ajungă
Și de-au s-apară nori
Împraștiei, să fugă
S-aduci lumină-n zori
Turnând-o peste umbră
Iar de-ai s-auzi viori
E sufletul ce cântă
Cu zâmbet în culori
Tristețile alungă
De-au să se-ntindă mâini
Lasă-le să te-ajungă
Primește-mbrățișări
Inimi s-auzi cum zburdă
Poate-ai să simți fiori
Amețitor cum urcă
Adună-i că-s comori
Armurile aruncă
Pornit-au rugăminți
Spre cerul ce ascultă
Cu rugă către sfinți
Iubirea să te-ajungă
Nu știi
Nu vrei să știi, ce simplu
Nu vrei s-auzi, ce trist
Nu vrei să vezi ce lacrimi
Nu simți cât om ai stins
Știi oare cât mă doare?
Știi oare ce-ai aprins?
Știi oare ce-i iertare?
Știi tu ce-nseamnă trist?
Cât suflet lași să piară
Cât inimă să ai
Cât omul mai contează
Cât mână poți să dai
Te caută privirea
Te caută prin ploi
Te caută speranța
Te-așteaptă-n prag cu flori
Iubesc fără de margini
Iubesc cât am să fiu
Iubesc fără de șanse
Iubesc de nu mai știu
Rămân doar amintire
Lăsat pe-un fir de nor
Uitat zâmbetu-n vise
Acolo încă zbor
Tristețea mă doboară
M-arunci să cad în gol
Din ochi lacrimi coboară
Nu știi cum arde dor
Omeni de azi și de-altă dat’
M-ascund de oameni căutând doar omenie
Găsind ființele robite de mândrie
Plătesc tăcerile să-mi țină companie
Lipind cuvintele-ascuțite pe hârtie
Stă invizibilă tăcuta modestie
Se etalează convenabila prostie
Sau aroganța mănuind o șmecherie
Prezintă-n scenă opulența cu măndrie
Pierdute suflete adună bogăție
Lipsiți de scrupule ne-aruncă în robie
Clădind palate din minciună și hoție
Avar hrănindu-se din noi cu lăcomie
Ne-au condamnat să ne târâm în sărăcie
Considerându-ne doar sclavi la datorie
Elaborând fraze scrobite cu trufie
Explică gloatei cât de greu e la domnie
Toți ‚patrioții’ ce-au furat din vistierie
Sperăm s-jungă-ntemnițați la pușcărie
Aștept secundele să bată armonie
Un imposibil delirând o teorie
Arde pământul
Gonind spre cer aleargă nori
Din coșuri fumegă otravă
Transformă ploile-n stihii
Apele mătură-n ogradă
Căldura arde peste noi
Topește apele în grabă
Pământul crapă fără ploi
Flămând ne lasă fără hrană
E prea puțin ce-a mai rămas
Și totuși ardem în risipă
E prea pustiu omul de azi
Nu mai gândește nici o clipă
Razele soarelui cel bun
Privind un lacom se încruntă
Pământu-l arde cu necaz
Strigând cu flăcări ne alungă
Setea uscată arde surd
Cenușa fumegă în urmă
Pământul arde îndurând
Sunt prea puțini cei ce-l ascultă