Poem

de ce mereu când zâmbește

cerul devine atât de senin

iar sunetele din jur parca dispar,

doar vocea ei se face auzita

vreau sa scap din a ei vraja

din al sau mister, care nu e chiar mister

ceva ma atrage, poate felul in care își

menține privirea înainte..sau cum mersul ei e atât de echilibrat, iar parul ii cade atât de natural pe spate

vreau sa scap din jurul existentei sale

căci doar de o privire a fost nevoie

ca sa ma sufoc, de ea, atât de mult timp

și sa ma las purtată doar de speranțe deșarte..

dar doamne, e atât de frumos sa visezi– sa o visezi.

atât de specială, oare?

alergandu mi prin gânduri, sapandu mi mormântul,

căci dacă nu o sa o am– nu o sa o am

și gata, ce e atât de grav in asta?

nu mi aparține, e un mister,

și as vrea sa rămână tot unul,

o straina, care mi spune buna

dar nu la revedere,

de parca niciodată nu vom avea șansa

sa dansam un menuet

si poate, sa ne îmbrățișăm

ca doua suflete atât de pure… pline de iubire

iubire? pentru viața, pentru arta! doamne! când pășește toate florile ii zâmbesc, iar vântul și ar dori sa bată doar ca al sau par de foc sa l tragă..sa l tot tragă..

tu, un nume, doar o față?

doar un nume?…

o speranța?

nu cred. nimic! ma îndoiesc!

nu vreau sa ma ranesc,

așa ca am sa ma opresc

pana la un ultim vals.. sau menuet

Plânge inima în mine,

Că-mi stă gandul doar la tine.

Sufăr în tăcere...

Suferința-i pacoste,nu plăcere.

Dar mă mint pe mine însumi,

Nu te pot avea nici în visuri.

Nu știu când o să mă fac bine,

Căci nu mă pot vindeca de tine.

Nu mai am cuvinte să îți scriu,

Mă simt uitată in sicriu.

Atât de mare e durerea,

Am crezut pentru o secundă că îți sunt puterea.

Stau și aștept ca un câine,sper că nu în zadar...

Să-mi dai un semn,să pot să trăiesc iar.

(B.L.B)

Azi plec.

Am insistat și m-am luptat

Cu mori de vânt,

Dar ce păcat...m-ai ignorat...

Așa că, plec...

M-am hotărât, nu are rost

să mai încerc. 

Mai fac un pas, iar mă opresc.

Aș vrea să plec...

Dar ochii tăi mă țintuiesc.

Tu îmi zâmbești,

Eu mă topesc .

Jocul acesta nebunesc

Ma tine-n loc, mă-nvârt în cerc

Și uite-așa, mai stau și azi,

Încă nu plec...

Visez la ea de cand am întâlnit-o,

Și cred că m-am îndrăgostit, nu neg,

Imaginea ei pe retină mi-am lipit-o,

Și-mi este tare greu acum s-o sterg

Țin minte că era o zi de toamnă,

Și te plimbai pe-aleea cea cu tei,

Semn am făcut spre tine doamnă,

Tu ai zâmbit, dar ai plecat cu ei

Zâmbetul tău, nu pot să-l uit,

M-agăț de el, speranță trag,

Refuz să cred, că-mi vei fi mit,

Și să nu pot să te aștept în prag

.....................................................

Și într-o zi minunea sa-ntâmplat,

Pe ea să o cunosc cu-adevărat,

Pereche pe pământ am închegat,

Pe calea vieții fericiți, noi am plecat

Nu e ușor speranța să devină,

Realitate și visul împlinit,

Dar când iubirea poartă ,,vina",

Nimic nu-i stă în cale..celui îndrăgostit!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Cu un piaptăn te-aș putea vraji,

Ti-aș face cărări in gânduri

Și eu m-aș plimba printre ele,

Te-aș duce aproape de stele

Si te-aș lăsa singur pe lună,

Să nu te aibe nimeni, că-i nebună.

Te-aș lăsa cu marea,

Să mi te spele cu sarea,

Să mi te dea curat,

De altele uitat.

Să te inmoi ca lutul,

Să-ti calc doar eu pământul.

Apoi te las,că sunt grăbită,

Să vad cum arzi de dor, într-o clipită.

Și aș fugi in noaptea adâncă,

Să nu ma vezi ,dupa o stâncă.

Și m-aș ascunde dupa stele,

Până vei plânge lacrimile mele.

Și de-aș mai vrea o dată

Să fiu a ta fată,

Mă voi lasa curtată.

Hai vino îndată!