La și ‘59

sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții

și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului

degeaba îmi mai aud inima în piept

bătând ca un fluture

sub mine este o baltă de sânge

Eli, eli, lama sabactani
strig

și simt cum mi se prelinge sufletul din carne

dar nu mă aude nimeni

Doamne

n-am fost niciodată atât de singur

ca acum

pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor

cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale

altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă

poate chiar Diavolul

împotrivitorul

îngerul răzvrătit

cel care îmi deschide insidios porțile întunericului

și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine

nu știu cum voi mai privi mâine dimineață

prin ferestrele zilei

Maria doarme cu pruncul în brațe

și zâmbește tainic

ca toate femeile:

„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”

Nu stiu de al tău gând,

Pe undeva îl întâlnește pe-al meu

Pe-o linie invizibilă între două tăceri 

Pe-un colț de curcubeu...

Poate se-ntâmplă... 

Și se-nteleg fără să se audă 

Ceva se simte...

În toată această gălăgie mută.

Ca o căldură

Care apare fără motiv

O prezență care lipsește 

Și apasă pe sulfet, naiv...

Nu stiu de-al meu gând 

Se-ntâlnește cu-al tău...? 

Pe-o umbră rătăcită de vis

O clipă... pe furiș...

Murmură aceleaşi şoapte din mulțime
În momentele aceluiași minut
În ce vis, pe ce țărm ai rămas?
Sub ce nor ai ajuns?
Se îneacă și curge în mine cărările toate
Pe acea lume care ai hoinărit.

cand cerul a picat si de maine'mi crestea frica
tu ai inghitit durerea nestiind ce va implica
printre lacrimini ne'am zambit, in mine urlam
bucuros ca'mi esti alaturi, constient ce iti rapeam
a fost iad si transformare
am crescut mare din ce doare
am pierdut multe, m'au pierdut multi
insa tu ai fost acolo, urechea sa mi'o imprumuti
frustrare si neputinta sub acel zambet fortat
din greseli si suferinta multe tare am invatat
prin tine am cunoscut iubirea, ceva deosebit
e minunat sa iubesti dar mai ales sa fii iubit
cica in viata sunt lectii, e un intreg process
si confundam puterea cu cand n'ai de ales

Mă doare ziua fără tine,

Mi-e greu când suntem amândoi,

Și nu știu cum este mai bine,

Și unde-i limita-ntre noi.

Mă înalț și prăbușesc deopotrivă,

Te admir și te urăsc cu remușcări,

Plutim pe-o luntre aflată în derivă,

Într-un ocean de nervi și amenințări.

Ce trist e-n jur și ce anost,

Ce liniște în acest tumult,

Și muți, eu cred, de am fi fost,

Am fi vorbit un pic mai mult.

Îmi cântă zilnic lacrimi pe obraz,

Un cântec trist de îndepărtare,

Şi mușc agonic din extaz,

Pierzându-mă într-o uitare.

Mă întorc întotdeauna în prima zi,

Te iert și te așez pe-un piedestal,

Iar restul zilelor de n-ar mai fi,

M-aș izola cu tine într-un spital.

Și leac, și medic permanent să-ți fiu,

Să-ți injectez un sânge dat în clocot,

Să fierb în tine și apoi să știu,

De ce ți-e plânsul numai hohot.

Privind în urmă, mi-amintesc când am căzut

Cum s-a topit noaptea în vis și ziua-n gând

Ce-am devenit, ce s-a-ntâmplat, ce mi-ai făcut

Nu mai sunt eu, m-ai transformat în om pierdut

Privește-acum în ochii mei și dă-mi un sfat

Cum să te uit, cum să mă-ntorc, cum să mai scap

M-ai ridicat și-apoi fugind m-ai aruncat

Nu te-ai gândit că lași în urmă dor uitat

Nu-i vina ta, nu-i vina mea, doar s-a-ntâmplat

Ce va urma știam cumva și m-a-ntristat

Gândul pribeag la tine stă și-acum plecat

Nu înțeleg cum te iubesc, sunt blestemat

Am vrut să fug sperând greșit că voi uita

N-am reușit, ascunsă-n nopți mă arde stea

Inima mea s-o ștergi cumva de urma ta

Ridică-mi sufletul de jos eu te-aș ruga

De m-ai uitat sper să mă nasc cu-o altă stea

Cea de acum s-a stins încet în marea ta

Doar tu mai poți s-aduci lumină-n viața mea

Suflet căzut din întuneric ai salva

Mă plimbam pe drumul lung. 

A cărui farmec a murit! 

Sub luna mare...plină de mister.

Misterul singurei iubiri.

Trecuseră sub această lună

Un fior ce nu-l știam

Era fiorul iubiri!

Pe care încă nu-l cunoșteam.

Peste veacurile vieții 

Peste umbra tinereții 

Peste sufletele stinse

Cu ale sale zgârieturi

Îmi intrai suptil în viață

Cu o vorbă, două, trei. 

Până când, din neștiute

Te iubeam! chiar de nu crezi. 

Și acuma îmi doresc

Ca de-a cuma ca să fim

Două frunze pe o creangă. 

Dar o creangă fără spini... 

         Cozac Ionela.

Ploua peste noi cu tunete si fulgere

Dintre noi, doar tu ai umbrela

Pe mine nu m-acoperi desi inima iti cere

Si te faci ca n-o auzi cand urla

Tu mergi in fata mea, eu te urmez

Ca alt drum decat asta nu stiu

Si ma doare tare dar nu pot sa cedez

Ca de nu-s a ta nu stiu ce sa fiu

M-am imbolnavit de la ploaia rece

Ca nu vrei sa m-acoperi nici sa ma astepti

Nu spui nimic, macar sa-mi spui de ce

Ai dat cu tot ce ti-am dat de pereti

Si stiu ca nu raspunzi, imi dai doar tacere

Eu raman in spate, te urmez fidela

Ploua peste noi cu tunete si fulgere

Dintre noi, doar tu ai umbrela.

Deseori ma întreb,

Cum ar fi sa evadez?

Sa plec, sa uit de toate,

Fără a ma uita în spate.

Apoi îmi vine iarăși gândul,

Gândul care ma apasă,

Sa rămân aici de parca, 

nici nu ma interesează.

Am încercat sa fug de mine,

De umbra mea care m-apasa,

Dar degeaba as uita de toate, 

Prefacandu ma ca nu i nimic în spate. 

Ce sa fac? E întrebarea,

Care ma apasă noaptea,

Vreau sa scap de-a mea ființă,

Vreau sa mi găsesc evadarea. 

Categoric,nu apare, 

Viata merge înainte,

Iar sufletu mi fără putință,

Sta-n tăcere, pana iarăși la durere. 

Dă-mi Doamne putere

Să rabd orice -ncercare,

Ce este-n calea mea...

Să dobândesc iertare.

Necazul ce m-apasă

Să pot să-l biruiesc,

Întruna eu pe Tine,

Să pot să Te iubesc.

Aici aș vrea mereu

Să fii scăparea mea;

Să fii mereu alături

Când crucea este grea.

Să pot să-mi duc povara

Oricât ar fi de grea,

Necazul ce îmi stă

Mereu în calea mea.

Mă întreb cu ce am greșit eu oare 

Când fericirea doar o amintire pare.

Zâmbetele tale dulci s-au dus departe, 

Iar acum o mare de regrete ne desparte.

Drumul meu după pașii tăi se ghida, 

Ritmul inimii mele doar tu îl puteai schimba, 

Dar nu mai e nimic cert în lumea de astăzi, 

Și doar cu tine acum aș găsi ale realității oglinzi.

Cu gândul dus departe, dar mereu la tine,

Știu că doar vina mai e-n suflet la mine

Si aștept și doar la greșelile veșnice mă gândesc, 

Până când, tristă, singură și îngândurată ațipesc.

O vreme, m-ai făcut să mă simt liberă și curajoasă, 

Însă acum orice hotărâre a mea mi se pare copilăroasă.

Cu tine puteam fi oricând, oricine, 

Dar am rămas să fiu eu doar cu mine.

Poate că povestea noastră se încheie aici, 

Poate că am să aștept de furie să te vindeci, 

Sau poate că voi accepta și acum vina ca fiind a mea,

O crimă obișnuită în lumea pașnică din iluzia ta.

De când lumea și pământu'

Există un fel de om

Cu care-n viață vreau să dorm

Și-n moarte să-mpart mormântu'. 

Există mai mulți de fapt, 

Da' numa' unu-i pentru mine 

Când totu-i rău și nu știu bine

Ce mi se-ntâmplă exact. 

Ceva îmi spune că-ntr-o zi

Când soarele n-o să apună 

Și n-o să fie-n noapte lună 

Ea lângă mine tot va fi... 

Dar dacă acel ceva mă minte 

C-o îndârjire amăgitoare

Fără motiv, din intamplare

Doar ca să aflu cum se simte? 

Atunci aș ști că-n disperare

Cu forța nu se face zi

Și-oricât aș vrea tot nu va fi 

Cum mi-am dorit așa de tare. 

Ziua-ntr-un vis, noaptea-n coșmar 

Îmi transformă* absența-i gândul... 

Mi-aștept cu nerăbdare rândul

S-o mai privesc din mers măcar... 

(*transformă - perfect simplu, adică accent pe "ă" )