IUBITO... (II)

Frunzele mele-au căzut amintiri,    
Şi s-au aşternut toamnă     
Peste rădăcinile moarte...    
    
Durerile mele-au devenit în van, sonore,    
Tânjind spre cerul sfâşiat,     
De căderi de paseri călătoare...    
    
Înaltul trupului meu s-a stins,    
În ploile trecătoare şi reci,    
Şi mie teamă de noapte, mie frică de zori,    
De câmpii pustiite, de umbre şi flori...

Scăldat în umbra salciei bătrâne,
Visam la trupul tău - o vrajă de cadâne,
Încă simțind penumbra ta de-aseară,
Arzându-mi pielea, ca o pecete amară...

Cu ochi mijiți, priveam spre lacul verde,
Știind că șoapta ta o să mă mai dezmierde...
Curând, în pragul unei nopți de toamnă,
Te voi simți din nou pe piele, doamnă...

Și chiar dacă la noapte va fi frig sau cald,
În ochii tăi, din nou, voi vrea ca să mă scald,
Și-n somnul lacului, adânc, să te mai simt,
Ca pe o băutură-albastră de absint...

Și dacă zorii s-or ivi curmând a nostru vis,
Mă voi trezi cu trupul, iar de tine scris,
C-a tale mângâieri îmi vor fi iar cuvinte,
Pe care le voi prețui și le voi ține minte...

    Zâmbind, am mai facut un pas către neant,
    Pierdut, îmi regăsesc iarăși, ritmul constant,
    În ecou nesfârșit de lacrimi și bocete mute,
    Am să îndrept ale cenotafului tăioase cute…
    
    Căci propria-mi efigie, calm, mă așteaptă,
    În carusel de lumină îmi văd viața în șoaptă,
    Prin mine, alte timpuri, oameni și fapte,
    Se trec culese cu grijă ca fructele coapte…
    
    Elogioase cuvinte săpate în piatră umbrită,
    Povestesc grav despre lumea mea infinită,
    Epitaful meu e demult erodat și expus,
    În tăceri măiestrit zdrențuite-n apus...
    
    Pe loc nu pot să stau, să zăbovesc o clipă,
    Căci viața curge înspre-a timpului risipă,
    Străluminat, șovăitor, dar foarte important,
    Zâmbind, am mai facut un pas către neant...

În mine, stau singur, cu sufletul frânt...   
În şoapte zidite din ciob de cuvânt,   
Oamenii-păsări zburat-au spre cer,   
Şi-n soarele roşu, aripile-şi pier...   
  
Şi preţ de o clipă, mă uit cum afară,   
La geam ploaia-îmi cade a mia oară,   
Cum oamenii-arbori, mâinile-şi frâng -   
Spre zei îndurare - către cerul păgân...   
  
Sunt singur, ascuns de sufletul meu.   
Un fluviu de gânduri se trece cu greu   
De oamenii-stânci ce în cale-i răsar   
Zăgaz peste vorbe şi al minţii hotar...   
  
Căci nu pot să zbor, alături de cei   
Care trăiesc în umbră de zei.   
În ochii mei, miraţi şi senini,   
Înoată spre stele oameni-delfini…

Cât de departe îmi par uneori acele ninsori pe care le-am îndurat și le-am petrecut împreună, unii mai ușor decât alții, acele ierni din copilărie cu aer curat, cu nămeți grei care îngropau literalmente sate și cătune întregi, ierni în care toate culorile pământului păreau că se topesc într-una singură albă, așezată ca o pătură pufoasă peste toată suflarea...

Abia așteptam vacanța de iarnă. O doream nu numai pentru cadourile așezate cu grijă sub bradul de Crăciun, cât mai ales pentru căldura pe care o regăseam de fiecare dată în căsuța bunicilor, fiindcă aveam obiceiul ca în fiecare an, să mergem la țară pentru tăiatul porcului. 

Muream să fiu parte din toată vânzoleala pricinuită de acest obicei, conștient fiind că mai mult încurcam decât ajutam, fiindcă noi copii, aveam liber la hârjoană, ieșiți din atenția părinților și intrați în cea a bunicilor, care nu mai pridideau să ne facă toate poftele, sub toate privirile dezaprobatoare ale babacilor (las' că vorbim noi când ajungem acasă, să nu-ți sară fundu'-n obraz!)

Da' nouă ne cam sărea, că de..., eram obraznici, nepăsători la privirile ascuțite, sau mă rog așa lăsam impresia, și ne potoleam vremelnic doar la amenințarea că vom fi ocoliți de Moș Crăciun, dar pentru scurtă vreme, fiindcă incurii ne munceau din greu de neobrăzați ce eram, Doamne!, câte drăcării mai făceam, de la sfârle date sau încasate pe neașteptate, până la sperieturi surori bune cu moartea...

Și mai mult, le vine ideea bunicilor să scoatem porcul din poiată înainte de sfârșitul obștesc și să-l lasăm să se zbenguiască în voie prin grădină, să mai râme o țâră cu râtul cel roz prin brazdă, ca să-și facă șunca fragedă, carnea moale și șoriciul crocant și bun! 

Ca mai apoi, după ce bunicul luă amenințător cuțitoaiele de pe tocilă, ne pune pe toată lumea în cerc, adulți și copii deopotrivă, să prindem porcu', care, simțindu-și ignatul, îl apucase brusc strechea amușinând și guițând ascuțit în toate părțile. 

Porcu', mare și greoi, înghesuit de toți, se îndreptă brusc înspre mine intuind veriga slabă din strânsoare, mă împunse puternic cu botul zvârlindu-mă-n aer și dându-mă pe spate cu picioarele-n sus, spre hazul general al celorlalți de ziceai că le crăpau burțile!

Rușinat, m-am ridicat scuturându-mă de zăpadă și prefăcându-mă că totul era așa cum trebuia să fie. N-am pățit nimica, sunt bine, nu, nu mă doare piciorul — doar am alunecat într-o parte.

M-am bucurat, chipurile, de urletele porcului care-și dădu într-un sfârșit duhul, sub cuțitul bunicului prăbușindu-se cu zgomot înfundat. Zăpada pură se înroșea sub el, de un roșu cleios, tulburător... Iar mai apoi, au urmat toate câte le știți: porcul a fost pârlit la flacără vie în paie, răsturnat pe-o parte și pe alta, spălat cu apă fierbinte și frecat cu mălai să se curețe și să se frăgezească șoriciul, iară noi, copii, l-am încălecat pe rând, în ordinea mărimii de la ăl mic pân' la ăl' mai mare, fiind îndemnați de adulți, - c-așa-i obiceiul pe la noi, din moși strămoși...

Apoi, cu obrajii roșii de ger și smârcâindu-mi nasul de mâneca hainei, l-am urmat pe bunicul, care, înainte de lăsarea întunericului, mă luase într-o misiune importantă: trebuia să verificăm stupii cu albine puși la iernat în magazia din spatele casei. Zilele și nopțile erau geroase, iar bunicul știa că albinele pot pieri de foame și frig în mijlocul iernii...

Se lăsase deja întunericul. Bunicul aprinse felinarul, și am intrat amândoi în tăcerea albă a serii. Albinele erau bine, doar că le mai lăsase un strop de mâncare — niște turte de ceară amestecate cu miere, până la primăvară era cale lungă, iar anul trebuia mai întâi să se înnoiască...

A două zi, porcul tranșat de-cu-sară, luă calea afumătoarei, sub forma cârnaților nesfârșiți, a hălcilor de șuncă și a buturilor de carne care-și sfârâiau grăsimea pe jarul încins, aruncând în aerul geros un potpuriu de arome, greu de descris în cuvinte... Într-o parte pe cărbuni încinși, ceaunul își bolborosește în neștire mămăliga, în timp ce bunica tot amesteca cu un linguroi uriaș de lemn magia galbenă și pufoasă...

E prânz și ne strângem cu toții la... pomana porcului. Pe masă sunt așezate cu grijă toate bucatele, iar mămăliga, răsturnată din ceaun pe fundul de lemn, e tăiată cu sfoara în patru – sub semnul crucii.

Se înalță păhăruțele cu țuică: „Doamne-ajută nouă și la toată lumea!”, „Hai noroc!”, „Să hie într-un ceas bun!”, „Bun porcu’ di anu' aista, o avut șuncă fragedă, cât palma de groasă!”, „Cârnații o ieșit buni, ia cu murătură!”, „Adu, bre, și niște vinișor roș' di la beci!”

Am sorbit și noi, copiii, câte-o gură de vin și, cu fețele pline de grăsime, ne hlizeam strâmbându-ne unii la alții, ușor amețiți de căldură, de vin și de atmosfera din casă…

Dar curând... rumoarea se topește în tăcerile lemnoase ale sobei, ceasul de pe părete parcă se sbate mai tare, în depărtare s-aude glas de zurgălăi și colinde, hăi! hăi!, iară noi copii, ne repezim la geamuri îngrămădindu-ne unii în alții ca să vedem mai bine urătorii...

Și astăzi îmi aduc aminte de toate acestea de parcă a fost ieri: aroma cetinei din casa bunicilor, a vinului fiert cu scorțișoară în cană, mirosul proaspăt al cozonacilor ce abureau sub ștergar, ecoul colindelor, toate acestea, se topesc în aceeași zăpadă albă și pufoasă ca o pătură moale ce s-așterne ușor peste gânduri... dar parcă nici o iarnă, și s-au trecut multe, n-a fost ca aceea...

    Să plâng, să-mi pară rău de-această cale,
    Pe care am urmat-o cu atâta patimă și jale?
    Că drumul meu mi-a fost și lin, ușor sau greu,
    Și l-am păstrat ferit, să germineze-n pumnul meu...
    
    Căci oare dacă-aș fi știut că la răscruce,
    S-apuc la stânga, drumul greu va duce,
    Iară de-ntorc la dreapta, n-am să urc: cobor,
    Către lumina lunii ce strălucește în izvor...
    
    Că-n drumul meu, eu le-am trăit pe toate:
    M-am ridicat sau m-am târât pe coate,
    Doi pași 'nainte și apoi unul îndărăt,
    Prin soare, ploaie aspră și răcoros omăt...
    
    Și-n multe gări am poposit cu-atâta trudă,
    Mereu cu fruntea încununată-n lauri, crudă,
    Știind că trenul meu va merge numai înainte,
    Pe șinele de fier, pavate în cuvinte...
    
    Căci drumul meu se scrie de la sine, lin,
    Străluminându-mi umbra în propriul meu destin,
    O ușă pe care am păstrat-o etern deschisă,
    Fiind ea însăși acoperită de cuvinte, scrisă...

Mă sui pe-o bicicletă veche

Și pedalez pe drum de țară,

Prin satul unde m-am născut

Și-l vizitez pe timp de seară

Salut în stânga și în dreapta

Pe toți pe care-i întâlnesc,

Se uită tare lung la mine

Și doar aud cum șoșotesc

Desigur ei mirați se-ntreabă

Cine pot fi și cum mă cheamă,

Sunt un străin singur pe drum

Și nimeni nu mă bagă-n seamă

Îi las în urmă să vorbească

Și mă îndrept către izvor,

Să-mi amintesc de copilărie

De care îmi este atât de dor

Mă uit la apa-i cristalină

Ce se ivește de sub deal,

Și care este binecuvântare

Pentru sătucul meu natal

Beau două căni de apă rece

În timp ce valea o privesc,

Cândva era plină cu animale

Acum doar gâște mai zăresc

Nu mă opresc și merg la râu

Unde constat că-i fură piatra,

Iar pe Siretul meu cel mare

Draglina l-a distrus cu ghiara

Renunț să mai privesc dezastrul

Și trist revin la casa părintească,

Am întrebări făra niciun răspuns

Doar spun..e lăcomia omenească!

Я долго шёл к себе пустому, 
Я долго думал о судьбе.
Я знал не будет по простому,
и путь свой продолжал во тьме.

Я танцевал в кругу равнин,
Под мне противный звук гитары. 
и мне не быть в кругу своим, 
и мне не выйти из Сансары.

Я слишком сильно быть хотел, 
Освобождённым от проклятья, 
Но ведь проклятие – мой удел
и я уйду в круга обьятие

Ce dacă-n ceasul umbrelor pictate în tăceri, 
M-am destăinuit târziu și l-am pierdut pe "ieri", 
M-am așternut cinstit, în pagini, fără teamă,
Să mă destram cuvinte, precum o mare calmă...

Așa că pentr-o clipă m-am străduit să iau aminte,
M-am răsucit tăcut, în sute de cuvinte,
Și-am tors din mine-un dor, o lacrimă, o stare, 
N-a fost nimic grăbit, nimic supus sub soare... 

Căci m-am pierdut și regăsit de-atâtea ori,
Eu, prin cuvinte am ars și înălțat la nori,
Și-am coborât în mine, în propria-mi genune,
Să luminez cuvinte, pe-a frunții leziune...

Cuvinte fluide care nasc, trăiesc și apoi mor,
Cuvinte, care ard alte cuvinte în calea lor,
Cuvinte, care mă ridică sau care mă coboară,
La început îs grele și-apoi, ușoare, zboară...

Îmi pare că-i un vis
Și nu mai vreau sa ies  din el
Acolo tiam ajuns privirea și zâmbetul și ochii și iubirea
Acolo-n vis eram doar noi
Noi doi și nimenea mai mult nu mai conta
Acolo vis tu mi-ai furat și primul meu sărut
Și prima mea rasuflare .
Acum as orice din nou sa fii aici
Sa fii din nou la mine vis
La mine suflet și în gând

Adie-un vànt călduț de vară

E dimineață, trist sorb o cafea,

Sunt singur pentru-ntâia oară

Mă uit la știri, întins pe canapea

Nu știu pe ce canal mă uit

Și nici ziarul ce-l răsfoiesc,

Apăs făra să vreau pe mut

Și-mi piere cheful să citesc

Privirea-mi fuge la o poză

Unde te văd iubirea mea,

Mă întristez, deschid o doză

Și beau lichidul tot din ea

Am lângă mine telefonul

Și vreau pe tine să te sun,

Fac numărul, apăs butonul

Închid, nimic nu pot să spun

Sar în picioare lângă geam

Mă uit prelung în depărtare,

Văd banca unde ne iubeam

Si am simțit întâia sărutare

Mă-ntorc și pun ceva pe mine

Cobor, vreau să mă plimb puțin,

Fac pași pe-alei și mi-e rușine

Că te-am rănit și-ți sunt străin

Pe banca goală, singur mă așez

Scot telefonul, vreau să-i vorbesc,

Curaj îmi fac, la ea telefonez

Număr blocat, răspuns primesc

Abia acum simt c-am pierdut-o

Și nu știu cum să-mi recâștig iubirea,

Am amânat, mâna nu i-am cerut-o

M-a părăsit și mi-a luat și fericirea

.....................................

Departe de iubirea mea nu am rămas

Am căutat-o, iertarea ei am căpatat,

Spre dragoste am mers noi pas cu pas

Și mai apoi la preot...ne-am cununat!

Iar mă opresc la chipul tău, 

Mărind icoana ta senină, 

Să simt fiorul, visul greu, 

Din vremea umbrei de lumină.

Pe buze dulci, în vechiul zbor, 

Sărutul piere-n amintire, 

Pierzându-și gustul de amor 

În marea fără mărginire.

Sunt firul ierbii ce-ai udat, 

De nu mă vrei, mă ard tăcut, 

Cenușa-n cer s-o-nalț curat, 

Spre raiul clipei de sărut.

Iar lacrima, prin vis curgând, 

Spre gura ta se-ndreaptă iară, 

Să-nvie tot ce-am fost, sperând 

Într-o pierdută primăvară.