Între două tăceri

Mi-e o sete sălbatică dar apă nu vreau,

Am buza uscată și gâtul aprins, 

Plouă în jur într-un ritm infernal, 

Mi-e o sete sălbatică de sânge vernal.

Strigătul lumii se frânge în mine,

Un clopot de fier răsună a sodom,

Iar umbre răsar din mii de ruine,

Împingându-mă-n carnea unui alt om.

Mă-nchin la furtuni, la focul din ele,

Mă mistuie dorul de-un loc nevăzut,

Din buza de jar îmi cresc mii de stele,

Ce scapără-ntruna în trupu-mi de lut.

Mi-e sete de viață, dar nu de izvoare,

Mi-e sete de moarte, dar nu de sfârșit,

Căci sângele-mi curge din veșnicul soare,

Iar ochiul îmi plânge cu aur topit.

Aud cum pământul trosnește din oase,

Cum iarba înghite păcatul cel greu,

Iar cerul își plânge icoanele arse,

Ținute în palmă de chiar Dumnezeu.

Setea din mine se urcă pe cruci,

Mă sapă prin vene, mă sfâșie-n rug,

Și simt cum din mine se naște atunci,

Un imn pentru îngerii căzuți în amurg.

În dinți de arhangheli se sfarmă văzduhul,

Se frânge pământul sub ploi de blestem,

Iar setea-mi străpunge și trupul, și duhul,

Stropind cu-al meu sânge întregul Eden.

Din cranii de piatră curg râuri de jale,

Se scriu evanghelii pe ziduri de fum,

Iar trupul mi-e templul suitei regale,

Cu porțile lipsă și poteci fără drum.

Se scutură cerul ca o piele de șarpe,

Se sting constelații în ochiul de foc,

Iar setea din mine se schimbă în ape,

Ce rup începutul din vechiul soroc.

Se clatină tronuri și regii se tem,

Căci jugul de sânge se rupe-n genuni,

Iar crucea cea mare rămâne un semn,

Ce învie din lutul uscat alte lumi.

Mi-e o sete sălbatică dar apă nu vreau,

Fiindcă apa e moartă c-un miros neplăcut,

Mi-e o sete sălbatică de sânge vernal,

Să spăl tot pământul pentr-un nou început.

Merg fără urme prin mine și lume,

Ca apa ce trece prin piatră-n răstimp,

Nu port nici un chip, nu mai port nici un nume,

Iar pașii se împiedică de timpuri prin timp. 

Trupul mă ține mai mult decât chinul,

Mai strâns decât frica, mai greu decât dorul,

Sunt golul din gol și prea-plinul din plinul, 

În care seacă și-apoi reizbucnește izvorul.

Și poate că asta e singura formă,

De-a fi fără margini, de-a fi fără loc,

Să ard fără flacără, să curg fără normă,

Să fiu doar o clipă ce trece prin foc.

Sunt foamea de cer într-un trup fără aripi,

Un clopot de sticlă ce sună în gol,

Port mări în privire și sete de maluri,

Și-o noapte adâncă cu toate stelele-n stol. 

Mă strâng din risipă, mă înalț din cădere,

Mă frâng ca lumina prin geamuri de fum,

Sunt rana din timp care secole cere,

Și pasul ce merge pe unde nu-i drum.

Și merg mai departe cu golul lumii în mine,

Ca un mesaj dintr-o sticlă pierdută-n ocean,

Nu caut ieșire, nici reclădiri din ruine, 

Ci doar pământ pentru umbra ce-o am. 

Un orb, pe vechea alee, cântă

Un cântec trist, și afară plouă,

Iar ploaia macină, frământă,

O lume tristă, ruptă pe din două.

Și picuri curg duios pe-arcuș,

Iar toamna pare că dansează,

În ochii săi își fac umil culcuș,

Întunecimi ce veșnic îl veghează.

Nu știi de-i el sau cântul geme,

De e prezent, trecut ori infinit,

Iar ploaia macină încet poeme,

Și cântul său de ceruri e sfințit.

Ciupește coarda virtuos,

Iar scripca voluptuos repede

Spre cer un sunet impetuos,

Pe care orbul nu-l aude, ci îl vede...

Un zâmbet fățarnic arunci,

Ochiul trandafiriu naște spini,

Ura îți dă încontinuu porunci,

Și mă cauți printre străini.

Un sărut viermănos mi-a rămas,

Și-mi roade inima întruna,

Nu mai am remușcări de te las,

În priviri îți sclipește minciuna.

Cuvântu-ți ca o lamă subțire,

Retează orice vorbă șoptesc,

Demonic ochii îți râd în privire,

Și totul mi se pare grotesc.

În trupul tău, o catedrală arsă,

Își clatină vitraliile de scrum,

Respiri un aer de iarnă întoarsă,

Și-mprăștii mirosu-ți de fum.

În naosul gol bat clopote oarbe,

Tăcerea lor e un sunet învins,

Pe altarul rece zac umbrele albe,

A unui suflet de ură cuprins.

Nu mai dărâm și nimic nu ridic,

Vei sta în praful aceleiași ruine,

O umbră fără nume, fără nimic,

Cu sufletul plin de iubirea de sine.

Veniţi şi alungaţi-mi teama,

Voi, mângâieri de mamă ,

Se întinde peste mine drama,

Şi-mi simt privirea ca pe-o rană .

Veniţi şi alungaţi-mi grija,

Voi, sfaturi părinteşti

Mă hăcuieşte-n suflet schija,

Şi toate în jur par nefireşti.

Veniţi şi-mi alinaţi durerea,

Voi, leacuri din străbuni,

Mi-e inima amară  precum fierea,

Iar ochii-mi ard în cap ca doi tăciuni.

Veniţi şi sufletul mi-l curăţaţi,

Voi, preoţi din altarele creştine,

O singură  meteahnă  nu-mi iertaţi,

Şi anume, c-am iubit pe orişicine.

Veniţi şi-mi puneţi o aripă ,

Voi, îngeri păzitori,

Să-mi pot sălta pentru o clipă,

Privirea peste muritori.

Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,

Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,

Am râs cu el o viață întreagă,

Și-am tras din greu la același jug.

Și-mi amintesc când am săpat fântâna,

Și viață am dat la totul dimprejur,

Plângând îmi strânse strașnic mâna,

Și îmi părea că-n el e totul pur.

Pe blânda mamă o iubea nespus,

Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,

Iar ea cu sufletul adânc străpuns,

Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.

Și viața curse ca un râu cu miere,

Cu toate rânduite de-același ritual,

Și le spuneam plângând, la revedere,

Când mă duceam la horă sau la bal.

Acum în leagănul micuț îmi șade fata,

La fel, ne-om înhăma la același jug,

Și din același tei tăiat demult de tata,

Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.

Octombrie.

Si visele tare erau pictate cu ceară din suflet.

Eu stiu ca sufletul ți-a ars cand te-am privit

Pentru ultima oară.

Dar tu, ai continuat să pășești pe faleza 

Primelor atingeri de buze.

Tu ai continuat să te aşezi pe banca unde-am stat.

Şi ți-ai lasat parfumul si amprentele 

Crezând naiv ca voi trece pe acolo

Si le voi recunoaşte.

Dar eu nu mai pot sa recunosc- 

Parfumul tāu a lăsat si altora urme

Iar amprentele tale au devenit invizibile 

De când au incetat să-mi se impregneze 

În piele.

Te-am cunoscut de fapt, atunci când am plecat

Şi ți-am contemplat pentru ultima oară

Ridul pe care il faci cand zâmbești doar cu o parte.

Și gestul acela cu mâna prin păr...

Rămanem doar umbre, rāmânem uitări

Rāmânem "am fost"

Dar am fost noi!

Cu ochii tăi senini,albaștri 

Sub clar de lună mă privești 

Și când te văd, te rătăcești, 

Cu ochii tăi senini,albaștri. 

SI ATUNCI CAND NE IUBIM

INCERCAM SA NE AMINTIM

CA EXISTA TRANDAFIRI

CU PETALE ARGINTI 

AM INCERCAT SA TE UIT 

DAR MEREU DAM NAS IN NAS

CU IUBIRE SAU MELANCOLIE

CA PE UN TIPAR CU FOAIE AURIE

Ce mai e viu când omul umblă-n haină moartă

Contează toți dar nu le pasă de-altă soartă

Din aparențe se hrănesc cu mare artă

Salvează lumea comentând-o pe la poartă

Ați mai văzut oameni uciși mergând pe stradă?

N-o să ghiciți căci au doar inima bolnavă

Zâmbetul curs, mersul desculț, privirea oarbă

Să-i deranjați, poate vorbind mai pierd otravă

Pare că-s vii oamenii toți ce vă-nconjoară

Dar nu veți ști de poartă-n inimă povară

Au fost lăsați cărând o dragoste amară

Din nepăsare-ori din orgoliu dați afară

Veți întâlni ființe vii fără de viață

Trăiesc pierduți, în loc de suflet poartă gheață

Nu-i întrebați ce s-a-ntâmplat, poate vă-nvață

Doar o iubire-adevărată-i mai dezgheță

De nu v-atinge ajutați omul ce-o poartă

De nu vă trebuie să nu-l lăsați să ardă

De-ar fi la voi și ați simți că vă dobară

Să vă gândiți ce-ar ajuta să nu vă doară

Sper să aflați cât e de vie o iubire

N-o alungați căci poate alta nu mai vine

De-o aruncați, veți omorâ ființă vie

În astă lume doar iubirea mai e vie

Se lasă seara peste perne grele,
Și-n candelă mai licăre-un cuvânt,
Te scriu, iubito, printre mii de stele,
Și-n gânduri te sărut încet și sfânt.

Nu dorm, că-n mine ard ca o făclie
Toți pașii tăi, zâmbetul și cuvântul,
Tu, care-mi ești și leac, și poezie,
Și foc, și mângâiere, și pământul.

Mi-e patul larg, dar inima prea strâmtă,
Când nu-ți aud respirația-n tăcere,
Când n-ai lăsat nici zâmbet, nici cuvântă,
Și totu-i dor, și teamă, și durere.

Pe pernă stângă-ți simt umbra-ntr-o parte,
Pe dreapta, doar o lacrimă coboară.
O noapte fără tine-i prea departe,
O zi fără iubire-i o povară.

Draga mea, cu nume de lumină,
Cu ochii de catifea și vis întins,
Aș vrea să dorm, dar somnul nu mă ține,
Când tu în piept, ca harfă, mi-ai rămas aprins.

Și dacă mâine-ar fi sfârșit de lume,
Te-aș căuta în stele, printre zări,
Ți-aș pune numele-n tăceri, pe dune,
Să-l ducă vântul peste veacuri mari.

Iar până dimineața să ne vină,
Te scriu aici, în vers și rugă blândă,
Ca Rege ce-și așteaptă-a sa Regină,
Într-un regat de flori și noapte-adâncă.

Nu ştiu ca tine doamnă să fi avut iubită,

Să fie misterioasă ca bolta infinită,

Să fie fascinantă precum o galaxie

Şi ca o constelaţie mirabilă să fie.

Nu ştiu ca tine doamnă să fi avut vreodată,

Iubită mai frumoasă ca bolta înstelată,

Senină ca să fie ca cerul plin de stele

Şi caldă ca văpaia ce freamătă în ele.

Nu ştiu ca tine încă să fi avut vreo doamnă,

Să fie delicată ca bolta diafană,

Să aibă exuberanţa cometelor sprinţare

Şi faţa luminoasă ca razele de soare.

Surâsul să îi fie o stea ce nu apune,

Îmbrăţişarea tandră, a spaţiului genune,

Să aibă strălucire ca de Cassiopeie

Şi alb să-i fie sânul precum Calea Lactee.

Nu ştiu ca tine doamnă să fi avut femeie!