Iluzii parfumate

RĂGAZUL REGĂSIRII

De ceva timp, de zile bune incerc sa lupt cu mine

Să mă adun din bucăți de dor și vis

Sa-mi strâng puterea din lacrimi și suspine

Și pașii rătăciți sa-i plimb pe-un drum deschis.

Încerc sa-nvăț să las în urmă ce-a durut 

Să-mi fiu alinare și sprijin în orice zi

Să regăsesc în mine curajul ce l-am pierdut

Și să mă inalț tot mai sus, până durerea va muri.

Încerc sa uit cum plângeam și asteptam sa revii

Cum nopți întregi la rând am prefăcut în zi

Cum nu știam de mine, de unde să pornesc

...uram pana și răsăritul pe care atât de mult îl iubesc!

Sa uit cum incercam pentru orice sa caut justificare 

Numai să nu cred ca pur și simplu ai plecat

....atât de mult eram pierdută în zare 

Încât paharul gol imi ajunsese prieten devotat.

Încerc sa uit timpul când nu stiam de mine

Când tot ce imi doream era sa te aud

Dar ție îți era indiferent ... stiu bine!

Tot ce conta era să pot degrabă să te uit...

Încerc din frigul ce-l port sa renasc cu foc

Din tăcerea ce mă-nconjoară sa-mi croiesc un nou drum

Să adun cât mai pot toate bucățile sparte, de jos.

Să le lipesc, sa merg mai departe, lăsând povestea in fum.

De te-aș zări?... ce s-ar întâmpla?... la ce folos?...

Privirea ta de azi, ar fi ca o săgeată până-n os

Si m-ai rănit destul....destul mi-ai arătat ce nu trebuie să fiu

M-am pierdut... tot așteptând să treacă al tău fum.

Într-un final...aș scrie, că e doar păcatul tău... 

Că ochii ce îți prețuiau privirea, azi doar varsă lacrimi,

Ce curg doar să imi croiască destinul

Și mă inundă de vise, dorințe.... de patimi... 

Păcatul meu - că-n fiecare zi mă chinui să te uit

Și în același timp sufletul ar vrea să te întorci 

...Te strigă mereu... fără să stie unde ești,

Și-n gând imi strecoară o șoaptă... "îmi lipsești..."

Poate-ntr-o zi vei ști... c-ai fost cel mai frumos capitol din viața mea

Dar și cel care m-a durut cel mai mult să-l închid 

Poate-ntr-o zi, cât ar fi contat îmbrățișarea ta... vei realiza!...

Azi, nu m-aș mai agăța de ce mă doare... doar să-mi mai fii... un pic.

Îți miroseau brațele a-mbrățișare 

A viața... a eternitate...

Și totul-n jur prindea culoare

Cu vinul ce-adia miros de libertate.

Azi visele imi curg ca râul 

Printre tăceri și gânduri line 

Și doar îmbrățișez cuvântul,

Ce rădăcini și-a-nfipt în mine.

Se ridică un pod de ceață 

Peste gându-mi viitor

Pași cuminți, dar plini de viață 

Îl urmează.. plini de dor.

Să găsească acea rază 

Ce arde doar pentru noi...

Prin deșertul tăcerii o oază, 

De speranță....că vii înapoi...

In freamatul liniștii mele

Imi ascund sufletul rătăcitor 

Aici răul imi e bine,

Si binele-i nimicitor. 

Mi-s ochii de aramă 

Privirea, senină ca un cer

Mi-e inima în ramă

Nutrind simțiri de înger. 

Timpu-mi tremură-n secunde,

Tot cuprinsul arde ca un gând 

Ce-n adâncuri i se tot ascunde

Un infinit plin de cuvânt.

Si-aici ma pierd cel mai frumos

Caci din durerea-mi nesfârșită 

Se strânge tot Universul

Între vis si-naltul cerul.

Și de mă voi pierde in cuvinte

Lasă-mă să te găsesc 

Aievea să-ți aduci aminte

Ca tot te-am scris...din ce iubesc.

În umbra tăcerii tale mi-am pus gândul in rânduri 

Și visele în zeci de rânduri mi le-am pus

Când doar simțeam cum mă sufoc de neputință 

Tot ce sufletu-mi dicta pe zeci de foi am scris...

Și tot în umbra ei cu foc am scris de dor

De tine... de-un vin ce îl ador...

Am scris strigând cu disperare printre rime

După o-mbrățisare ce poartă al tău nume.. 

Și-am pus în rânduri sute, fantezia toată 

Cu gând curat, frumos de viitor

Doar să te mai simt o ultimă dată 

Cum mi te joci în păr, așa... ușor...

Am încercat în rânduri să îmi pun destinul

Să mă redau cu toate ce le simt

Tot ce-ai lăsat în sufletul din mine

Am scris de toate, rând pe rând...

Am pus în rânduri dor, vis, speranță si durere

Așa sufletului am reușit să îi dau glas

Când s-a lăsat căzut sub umbre de tăcere

Tot așteptând, înapoi, să faci un pas...

În umbra tăcerii tale am scris de anotimpuri 

Ce-mbrățișați ne-au prins în alte timpuri

Scriu și azi, însă c-un zâmbet nostalgic

Uitată voind să fiu de-acel timp magic, sfârșit... hemoragic.

Poate viața nu e așa cum ne-o dorim,

Mici mäcar așa cum ne-o plănuim.

Nu decidem noi pe cine iubim

Și nici momentul în care ne îndrăgostim.

Dăm vina pe soartă sau pe destin

În momentele în care suferim,

Dar, fără să vrem, și noi rănim,

Un ciclu al iubirii, cu urcuș și declin,

Ne promitem mereu că o să fim

Mai reci, mai calmi, să nu mai greșim 

Dar când iubirea arde-n noi din plin,

Uităm ce-am jurat și iar ne dăruim.

Și poate sensul nu e să fugim

De tot ce doare și ne face să simtim,

Ci să acceptăm că, oricât suferim

Prin iubire cădem... și la fel, prin ea trăim.

Dragul meu fulg de nea,

Coboară-mi din gând,

Pe-un colind sau pe-o stea,

Să te prind în mâini.

Să te port în palmele mele,

Să-ți cânt colinde cu dor,

Fulg de nea, visător.

Fulg de flori.

Să-ți urez Crăciun senin,

Dulce alb, luminos,

Îmi lipsești atât de mult,

Fulg de gând frumos.

Să stăm împreună un ceas,

Printre colindători,

Să-ți mângâi obrajii roșii de la ger,

Fulgul meu zâmbitor.

Să stăm numai noi,

Printre oameni de zăpadă,

Să ne strângem în brațe tremurând de frig,

Fulg de nea, să nu te topești niciodată.

Dulce alb pe pământ,

Fulg de nea, fulg de gând.

Fulg de nea, fulg de dor,

Fulg de nea, fulg de gând, fulg de flori.

Și oare ce ar mai fi de spus?

În seara cu vânt liniștit,

Același soare, alt apus,

Pălește-n cuvânt nerostit.

Și oare ce ar mai fi de spus?

Cuvântul meu stă pironit,

De pereții minții este dus,

În haosul tăcerii-i izgonit.

Pare că n-ar mai fi nimic de spus,

Doar sufletul speră smerit,

Ca o să răsufle un răspuns,

Glasul iubirii- căci el n-a pierit!

O prea tânără floare,

Bate la ușa inimii mele.

Vreau să-i deschid că știu c-o doare,

Dar ușile-mi sunt de piatră și-s tare grele.

Privește spre a mea inimă și se ofilește,

Îngenunchează de frig și dragoste îmi cere.

Iar cu foste amintiri oare se învelește,

Vreau s-o primesc,dar sufletu-mi e plin de durere.

Urlă și mă roagă să-i deschid calea spre inima mea,

S-o primesc acolo unde i-a fost cald și bine.

Însă nu !!! Când a avut ocazia să stea în ea,

A plecat și doar și-a șters picioarele de mine.

    Lasă-mă să dorm o sută de ani,
    pe ţărmul inimii tale... 
    şi nu mă trezi. Lasă-mă acolo, 
    închis în mine ca-ntr-o scoică,
    fericit, ca un râs de copil,
    strălucind ca o perlă albastră.
    
    Şi dacă marea mă va smulge,
    cu valul ei trufaş de lângă tine, 
    nu mă lăsa. Ci leagă-mă la piept,
    cu lanţuri verzi de alge şi gratii de coral, 
    şi azvârle-mă-n adâncul mării tale, 
    în pace, întuneric plin şi calm.

    Lipsit de substanţă,
    gol, tânjesc după tine,
    să mi te cuibăreşti,
    în sufletul meu absent, 
    albastru, hoinărind,
    în petice de viţă de vie...
    
    Şi-am să mă-ntorc, 
    vin vechi înnobilat,
    pe buzele tale însetate oricum, 
    de parfumul trupului meu, 
    obosit în praful uitării, 
    obosit de-atâta drum...

Te caut în amurgul care se frânge,

În umbrele ce dansează peste gând,

Iar inima-mi, ca vântul, se avânge

Spre tine, fără prag, fără rând.

Ești stânca ce se-aprinde în mare,

Valurile-mi se sparg de tine-n zori,

Și fiecare sărut e o dare

De stele ce se nasc printre fiori.

Mâinile tale-s crengile unei vieți

Ce tremură sub cerul meu prea plin,

Și dacă pleci, se frâng și nu se-ntorc pașii

Ca ploaia ce se stinge în destin.

Dar dragostea, nebună și fierbinte,

Nu știe să moară, nu știe să tacă,

Ea arde și-n tăcere, ca o simfonie

Ce strigă prin vene, ce nu seacă.