Departe de tine

Suflet curcubeu ce te înalți acum

Din mlaștina durerii ca un fum,

Fum colorat dispersat in eter

Lăsând în urmă trupul efemer

Te diluezi în sferele înalte 

Uimit de-a ta imponderabilitate 

Eliberat din chingile de lut

Te integrezi total în Absolut.

Nu mai privi- napoi, nu are rost

Să vezi din nou pe unde ai mai fost?

În sus, și tot mai sus e drumul tău 

Ce ai lăsat în urmă e tot ce-a fost mai rău.

Și ne-am întâlnit în astral, pe un colț de stea

Și inima ta s- a contopit cu inima mea.

Îmbrățișare atemporală a spiritului cândva scindat

În două corpuri diferite încătușat.

Cum să - ți dau drumul, să mă desprind din nou de tine?

Să intru iar într-un perpetuum mobile cautandu- mă pe mine?!

Mi- e sete de tine, mi- e sete de noi 

Mi- e dor de întregul ce- l formăm amândoi.

Profesor și discipol pe veci înlănțuiți

În astă interdependență de îndrăgostiți .

Astfel am învățat iubirea la cel mai înalt nivel

Alchimizată toată, eu nu mai sunt la fel.

Molecular parcursam combustia iubirii

Și - am metamorfozat esența nemuririi

Căci dincolo de timp, și dincolo de noi

Rămâne contopită energia din doi.

Om drag, eu nu te iubesc pe tine,

Prin fiecare por emani deșertăciune.

Îți iubesc a sufletului delicată floare,

Lumina- ți ce-mi este farul de orientare.

Magnetic sunt atrasă către tine,

Dar mintea țipă: Nu! Nu este bine!

Această energie îmi dă vitalitate 

Și mă mai ține, încă, departe de moarte.

Captivi, condiționați de legi ce nu ne aparțin,

Sacrificăm miracolul planului divin 

Inconștienți intrând pe-al karmei destin.

Autocondamnați la perpetua căutare 

De sine, de noi, de absolută conectare.

Clipa aceasta este prezentul nostru 

Acum, eu te învăț pe tine

Sufletul tău îl colorez cu albastru 

Și - l contopesc cu galbenul din mine 

Rezultă verde crud de iarbă 

Ce- așterne liniște în noi 

Inspir parfumul intrigant de nalbă 

Și înțeleg ce- nseamna " a fi doi"

Doi este de fapt întregul 

Perfect, rotund și absolut 

Prin tine eu descopăr infinitul 

Și mă dezbrac de haina mea de lut.

Și iar e azi, și iar mi-e dor de tine 

Și dincolo de timp, și dincolo de cer

Flăcările noastre - s unite- n curcubeu.

Indestructibilă conexiune 

Ce ne va lega de-a pururi în eter,

Plăpânda muritoare iubita de un Zeu.

M- ai învățat să simt, m- ai învățat să fiu

Altarul manifestării iubirii tale.

Pe-al omenescului pământ pustiu 

Apare un roz și fascinant bujor,

O floare magică cu mii de petale

Care emană parfumul de dor.

Mai este timp pentru iubire?

Mai este timp pentru a fi ?

Dezintegrându- te in timp

Și contopindu- te cu visul 

Unde mai ești?

Cine mai ești?

Când Neprezentul este in tine

Mult mai puternic și prezent

Decât esența ființei tale diluate.

Te scufunzi în tine ca să - l atingi,

Îmbrățișezi Neprezentul și - l strângi

În brațele tale firave și stângi.

E și nu e,

Ești și nu ești!

Un gând...

ai devenit un gând

ce uneori trece neobservat,

iar alteori creează multe întrebări...

un gând, neînceput, un gând, primul gând.

Te-am purtat ca pe-o haină subțire,

Pe care o credeam pielea mea,

Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,

Dar vântul te-a luat undeva.

Erai glasul uitat al pădurii

Ce-n noapte părea doar al meu,

Dar zorii ți-au stins murmurele,

Și-n liniște mi-am fost zeu.

Te-am iubit ca pe apa din palme,

Crezând că mi-e sete mereu,

Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –

Nici râul nu-și plânge ecoul.

Și-acum, când privesc în oglindă,

Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.

Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,

Iar umbra… n-a fost niciodată.

Plouă în mine

fără avertisment,

o ploaie interioară,

disciplinată,

care nu cere adăpost.

Port zâmbete funcționale,

ca niște semne de punctuație

în fraze bine aranjate

între ele.

Tăcerea își face loc

și învață să respire.

Lacrimile tăcute

nu cad.

Ele rămân suspendate

între gând și inimă,

ca o frază neterminată.

Durerea nu are voce,

dar are memorie.

Știe fiecare moment

în care am ales

să nu spun.

Poate că într-o zi

cineva va citi

dincolo de cuvinte

și va înțelege

că și tăcerea

plânge.

Vin negru pentru nopțile albe,

Flori roz pentru zilele negre,

Lumina stelelor pentru tenebre,

Să-mi fie mereu toate salbe.

Natura toată să-mi inspire

Un gând născut în conștiință,

Oferit de suflet ca dorință

De multe drumuri fără oprire.

Să dăruiești mereu cu prietenie,

O picătură din iubirea magică,

Cu care să înalți în viața pașnică

O fântână a bucuriei și de armonie.

Toate gândurile mele

Stau și în șoaptă îmi vorbesc

Cum să fac să infliresc,

Clipele să le trăiesc.

Una-i viața, scurtă -i firea 

Zile, ani se duc în vânt

Eu rămân fără menirea

De-a trăi cu rost în gând.

Mă întreb în zori și -n noapte 

Cui îi pasă că mă pierd?

Timpul curge mai departe,

Iar eu nu știu să -l petrec.

Cea mai frumoasă floare din suflete răsare

Pictează-n nopți culoare, prin vise alergând

Lumină sclipitoare, în ochi aprinde soare

De ce-i strivită oare nu știu să mai răspund

O tristă încântare această rară  floare

Tratată cu uitare degeaba-i pe pământ

Crescând fără hotare Nu-mă-uita e-o floare

Se-nchide fără soare lipsită de-un cuvânt

Ce lume-ntortochiată de dragoste speriată

Preferă om de piatră iubirea măsurând

De teamă că-i de plată bătăi de inimi rată

O smulge și-o îngroapă, pe suflete călcând

Tu floare-abandonată de lacrimă udată

Primind apă sărată te-apleci către pământ

Respinsă și-aruncată în gând te-ascunzi uitată

Plângând ajungi uscată, o floare așteptând

Răsari de poți vre-o dată pe-o inimă de piatră

Sfidând natura toată, cutumele-nfruntând

Iubire-adevărată născută fără pată

O floare minunată desculță-n om umblând