Steaua mea

De s-ar întoarce anii neîncetat,

Din adâncul uitatei vremi.

Să-mi fie iar pragul călcat,

Tu, copilărie să mă chemi.

Să aud păsări cântând la geam,

Iar casa plină de vorbe dese,

Să vină al meu neam,

Cu povețe multe-neînțelese.

Să vină cei plecați devreme,

Să uit că zboară acel ceas.

Care mă izbăvește de probleme.

Doamne, puțin timp a mai rămas..

Noaptea toată se așterne,

Peste suferinți, demult eterne.

Parcă nu mai e nimeni să vină,

În ziua cu veșnică lumină.

Stelele dansează-n cer,

Afară e frig și ger.

Ai aruncat un om cu tristeți,

Dându‑i o nouă șansă

Să te revadă în alte vieți,

Când viața părea a fi mai frumoasă.

Acum, orice drum e pustiu, fără a ta prezență.

Liniștea din sufletul meu va fi mereu absentă.

Pe nicio stradă, pe niciun drum nu voi mai ști nimic de tine.

Ai fost doar un vis frumos,

Ce nu am știut cât va ține.

Ți-aș fi dat întregul Soare,

Ca să zâmbești, mereu în zare.

Ți-aș fi dat frumoasa lună,

Ca o aură-cunună.

Aș fi făcut din noapte zi,

Și ți-aș fi recitat mii de poezii..

Chiar dacă tu nu știi,

Cândva, poate ne vom regăsi..

Clipele toate le adun, nu-mi pot scoate din minte ultima eternă zi. Ziua în care totul s-a dus, de parcă nimic nu a fost vreodată, nimic nu a contat vreodată cu adevărat, toate plimbările și, toate amintirile frumoase.. Iar eu, a cui rămân? Am rămas exact acolo, în ziua frumoasă de iunie, unde nu aveam puterea de a mulțumi pentru cea mai frumoasă ultimă zi.. Era un bărbat atât de senin, care te capta cu a lui deasă vorbă, uitam că trece timpul inevitabil.. era întregul meu univers, întreaga mare albastră pe care n-am văzut-o niciodată, dar în sfârșit, o găsisem, o aveam. Era acea stea din milioanele de stele, care avea puterea de a străluci doar pentru mine. Nu avea defecte, sau poate nu mă deranjau, mă regăseam, era oglinda sufletului meu.. Orice gest, orice ezitare, îmi erau familiare, mă simțeam ca acasă..

Dulci și reci amintiri

Le trăiesc în al meu pustiu,

De când mă știu,

Precum strigătul unei vechi iubiri.

Iar când noaptea se așterne,

Gândurile toate-mi vin,

Suferinți demult eterne,

Ce mereu revin.

Străin ai fost, străin ai rămas,

Al meu domn atât de drag.

O să treci frumosul prag,

Singur și fără nimeni la al tău pas

Îmi este dor, o poartă să deschid,

          Ce stă în rugină,

                Pustie lîngă zid,

    Să scârție, cu glaș  șoptit:

             Tu, nu ești străin,

      Bine ai venit.

          Să stăbat aleea 

                Cândva cu multe flori,

Să ascult în tăcerea nopții

       Povești uitate, până-n zori.

         Să mângâi tâmpla mamei,

                 De ani încărunțită,

Să scârție podeaua

         Cu țoale noi gătită.

            În colțul casei mari 

O umbră se desface, este amintirea

       mamei dragi 

                   a unui suflet dus, vreau 

să cred că-i steaua ce strălucește în noapte 

         acolo sus. Aleele îmi șoptesc, de pașii

mamei grei, sub ștreșinile casei

               arse de vânt și de ploi. Nici fumul 

   nu mai geme,în hornul prăvălit,

                     parcă a murit. Străină îmi pare 

viața ,o poveste, din freamătul ce-a fost,

      nimica nu mai este...O lume întreagă

              unde s-a ascuns?

E  o taină....fără de răspuns !!!!!

Zadarnic prin canale

Un urlet ... negru ... tace,

Petrecerea-i deasupra,

Iar mormantu' nu-i departe.

Ce rost are oare
Să trăim noi în pustiu,
Când toată lumea moare
Și ei nici măcar nu știu.

Noi în toată lumea asta
Doar câteva persoane iubim,
De va fi prea plină lista
Tot de familie ne lovim.

În vârsta bătrâneții om ajunge
Căci nimeni nu e pe lume veșnic,
Un lucru de-om grăi pe moarte
Ar fi că nu avem un motiv de fel prea strașnic.

Moartea pe mulți câteodată sperie
Deși într-un final de ea ne vom lovi,
Căci astfel lumea din veci se descrie
Viața fiind doar bariera dintre morți si vii.

Și plânge iar amarul meu,

Îmi plânge iarăși soarele.

Și plâng și eu mereu, mereu,

Îmi plâng din nou mormintele.

Și plânge iar amorul meu,

Prizonierat în suflet.

Și plâng și eu din nou cu el,

Jelesc, dar fără sunet.

Veșmântul de singurătate,

Cel cu lacrimi decorat,

Îl port ca pe o jumătate,

Deși s-a deteriorat.

Speranța mi-o aud cum plânge,

Plânge dorul meu pierdut.

Lacrimile îmi sunt sânge,

Căci tu îmi ești necunoscut.

Sub cadavru meu,

Nu este loc de altu’

Sub cadavru meu,

Vreau sa-mi fie pacea pe meleaguri..

Să-mi repet rugăciune-n piept,

Să cânte aromat, mireasma dintre tei cei nedrepți.

Să urce scările, să coboare munți..

Să fie pace peste tot, și peste muchii.

Să fierb de nerăbdare.. să te-ntâlnesc o dată,

Să-ți pot să cânt, poezia recitată.

Plimb în gol, plimb pe stradă,

Plimb fără pic de sens,

Dar tu.. tot o dată, să vii să îți spun cât te iubesc.

Să te plimb la piept, la trup și gând,

La ceru cel alb, pe care nu pot să ți-l arăt..

Să-ți curgă lacrimi din piele de sânge,

Pe petalele ce le numești tu buze,

Să fiu păzitor ție,

Iar tu.. să îmi dăruiești mie.. doar iubire.

Stele pictate-n culori,

Luminează ceru, iar tu.. mă vezi printre nori,

Sunt acolo dar voi veni aici.. în curând tot paradisul nostru va fii închis.

Răni rătăcite am eu,

Tu le vindeci mereu cu inima,

Cu trupu’.

Sunt la pământ la final,

Tu mă ridici în speranță,

Te-aștept să vii cu mine,

Să te-ngropi în iubire,

Să-ți dau viața pe a ta, să te strâng la piept strâns de un dar.

Crudă-mi viața, departe de ea,

Cavaler frânt pe frontu’ inamic.

Cavou îmi recitește.. ușor în gol,

“Vei veni spre mine, iar eu te voi primi, cu brațele deschise, oricând vei dori”.

Rătăcesc de ceva timp păduri,

Căutând ceas, și adevăr,

Dar răsună încet în gol cavoul

“Timpu’ mi-a rămas doar mie, te-a părăsit și ma ridicat din tine, vino spre mine”

Da mă-ntorc spre iubirea mea de stea, să îi spun amăgit despre cavou.

Înțeleaptă fii tu soarta mea,

Cavou m-a călăuzit în iad, în speranța fără sfârșit.

“Ruginiră buchete, și străbate munți în ghete, voi fii aici, voi fii acolo, voi ști tot, ca un cronos”

Valurii nemuritoare,

Iubirii uitătoare 

Dar eu, tot aici...

În trecut, 

Eu și tu...

Spuma mării,

Mă înghite ,încet.

Așa,cum ai înghițit tu,

Rodul iubirii noastre

Mă scufund în amintirii

Și dansuri nocturne

Îmi ajung până-n plămâni, 

Nu pot să respir,

Dar, renunțând în a mă mai zbate, 

Și lăsându-mi sufletul de muritor, 

Să fie înghițit de frumos.

Și să mor...