Pește preistoric în norvegiană

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Építési projekt plusz egy kis hülyeség

Cecilia és férje azt tervezik, hogy új házba költöznek. Folyamatosan keresték az interneten ingatlanügynökségek hirdetéseit. Elvileg nem bonyolult, amit akarnak, három szobás, két fürdőszobás, nappalis, két erkélyes lakást a felfedezettek közül, amiknek nincs fala, ablaka (mert Cecilia szeret a napon ülni, barnulni) , egy konyha, de egy tárolóhely is a cipősdobozoknak. A legtöbb vita ebből a tárhelyből indul ki, Cecilia férje nem ért egyet. Szerinte ezeknek a dobozoknak a helye az erkélyen lehet. Ráadásul a tárolóhely nem engedte, hogy függőággyal bővítse ki a fürdőszobáját. Gyakorlatilag az ember egy nyitott fürdőszobát szeretne.

Körülnéznek, ajánlatokat keresve, észrevesznek egy meglehetősen előnyös, háromszobás lakást, ahogy akarták, de nem a város központi részén, hanem valahol a szélén, a város északnyugati részén. A helyszín nem igazán fogja kielégíteni Cecilia nap- és melegigényét, de mit tegyünk, nem kaphatjuk meg mindet, még mindig le kell mondanunk néhány kiválasztási szempontról, amelyet leendő Házukhoz szerettek volna.

Szerdán reggel 9 körül mennek beszélni az építtetőkkel. De a bejárattól kezdve Ceciliának furcsa érzése támad. A férfi megkérdezi tőle, miért nem lenne jó ott maradni. Egy sor indokkal kezdi: hogy messze van a fiú óvodájától, a zongoraóráitól, a városházától, a szépségszalontól, ahol gyakran jár, minden olyan bolttól, ahol bevásárolhat.

Minderre a férj nagyon "intelligens" választ ad:,, van tömegközlekedés". Cecilia ideges:,, Szóval nem fogsz segíteni nekem egyik helyről a másikra költözni?".

Cecilia férjének ismét van egy vonala, amitől csodálkozunk, mennyire hűséges és elhivatott férje: "Minden kategóriában van engedélyed, tényleg nem is akarsz robogni, vannak taxik, amiket bármikor hívhatsz. a napszakból és az éjszakából." Cecilia még hevesebb:,, Tudsz valamit, magamnak szereztem a jogosítványokat, hogy megmutassam, hogy tudok, mi a hibám, hogy a forgalomban mindenféle furcsaságom volt, mint te, ki akar igazán belém csapódni? Félek a sok közlekedési résztvevőtől." A férj félénk hangon azt mondja neki: "Rendben, segítek az utazásokban."

A dolgok pillanatnyilag lecsillapodnak, ketten elmennek beszélni az építőkkel. Adnak nekik egy tervet a lakásról, így minden építészeti részletet részletesebben láthatnak. A férj meglátja a kisebb fürdőszobát, amit szeretne nyitott teret csinálni. Cecilia kritikus és moralizáló hangon kezdi: "Nem értem, miért kell egy nyitott fürdőszoba?" Hol láttad korábban ezt a fürdőszobai modellt? A kocsmában?!"

A férfi azt mondja, azért akarja őt, mert innovatív, nem konzervatív ötletei vannak, hogy egyoldalúan láthassa a dolgokat, mint Ceciliának, hogy minden fal legyen szépen elrendezve, ne jöjjön 95 fokban megdöntve, és hogy Ceciliát a tökéletesség iránti igénye elnyomja, blokkolja. , úgy érzi, minden stagnál a tipikus preferenciái miatt.

Cecilia elpirul, hallgat, de észrevesz dolgokat. Cecilia azt mondja:,, És nekem úgy tűnik, hogy annyi minden hiányzik, nem maradnék itt, ez egy üres hely.

Az építők azt mondják neki: "Most üres, mert nincsenek tárgyak, alig sikerült megépíteni a falakat, ha ideköltözöl látni fogod, hogy kezd formát ölteni a ház, feldíszíted tetszés szerint, testre szab , és minden."

Cecilia beszél a férjével, meg akarja győzni, hogy halassza el a költözést, amíg fia befejezi az óvodát, mert nagyon érzelmes fiú, és bármilyen jelentős változás kellemetlen hatással lehet a tanulmányi teljesítményére.

A férj nem ért egyet, elutasítja Cecilia javaslatát, és megígéri az építtetőknek, hogy amint megépül, be van bútorozva, bevakolva, beköltözik. Azt viszont elfogadja, hogy a cipősdobozok tárolóhelye a nyitott fürdőben van.

Cecilia megadja magát, látja, hogy úgysem van kivel beszélnie, van még egy utolsó kérése, mielőtt kiköltözik a nagyszülei lakásból, mégpedig: vigyázzon mind a 20 nagyszülei festményével, ne veszítse el, ne forgácsolja fel a keretüket, amikor kiveszi őket a kocsiból és viszi a lakásba. Megígéri, hogy vigyázni fog, nem fogja leejteni, megkarcolni, hozzáérni a korláthoz és így tovább.

Eljön a költözés napja, pénteken, még az óvodából sem vette fel a fiút, nincs iránytű a táskájában, nincs térkép, sem a telefonjára telepített "Maps" alkalmazás, ki kell találnia, hol az új otthon az.Ha otthon jól sikerül,ha nem,akkor az utcán alszik.

Cecilia festményei, szegények, ott ülnek a csomagtartóban két Aqua Carpatica kulacs mellett, egy zacskó tele doboz Cremșnittel, egy másik zacskó nyolc csomag liszttel, egy akvárium, nem tudom hány doboz szalvéta, rongy és mindezt.

Miközben viszi őket, óvatosan lép minden lépésre, de mivel az egyik kezében öt, a másikban öt van, megkarcolja egy festmény keretét, amelyet a jobb kezében tart. Cecilia nem sejti, mi történt, amíg férje a falhoz nem szorítja. Cecilia agilis látásával, sasszemével, amely a legkisebb hibát is észreveszi +1,75 dioptriánál, látja a karcolást. Azt mondja a férfinak:, Holnap azt akarom, hogy menj el a kínai boltba a kis piacon, és vegyél egy új, de még mindig arany keretet, mint ez. Nem bírom nézni ezt a festményt, tönkretetted a figyelmetlenségeddel!" És tényleg, milyen vagyon volt ez? Csak egy szőrös macskák festménye volt.

Kérdi tőle a férj:,, De nem lehet ragasztóval megjavítani?" Ceciliát idegesíti az ilyen alkalmatlanság,, Nem, ragasztóval nem lehet megjavítani. Karcos, a keretből egy darab sem hiányzik... "

A férj kint elmélkedik Cecilia szavain:,, Egy nő, aki nem tudja, mit akar, nem akar ragasztót, adok neki okot, hogy ragasztót akarjon." És még bátrabb tettekre megy tovább, összetöri az akváriumot. Cecilia mindent lát az erkélyről, üzenetet küld neki a telefonon, hogy vegyen egy új akváriumot a kínai boltból és esetleg új halat az állatkereskedésből, miközben küzd mindenki újraélesztésével, aki az akváriumban volt, helyezze el őket csapban, vízsugár alatt és virágvázában.

Mit kell tenni? Cecilia férjének tudnia kellett, hogy "a sietség elrontja a munkát".

E dimineață, toată frumusețea ei aruncă vălul peste noaptea ce a trecut. Traversez  parcul care se află în proximitatea locuinței,  pentru a ajunge în desfășurarea urbei. De câteva zile remarc în parc,  prezența unei doamne pe aceeași bancă la o oră mult prea matinală, alături de ea o sacoșă. Și azi era acolo ,iar un domn cu o vârstă onorabilă, pas sprijinit într-un baston, se îndreaptă spre bancă, ridică pălăria de vară și cu un glas răsunător salută: Bună dimineața doamnă învățătoare!Tot aici?!Tot aici?! Răspunsul nu l-am auzit. Tumultul problemelor de rezolvat au înlocuit imaginea din parc . Mă întorc pe aceeași alee în timp ce  la intrarea în parc este mașina de salvare, observ numai mânerele unei tărgi, ușa s-a închis, mașina a demarat fără semnalul de urgență. Un gând fugar mă îndreaptă spre banca pe care stătea ,, doamna învățătoare,,. Un grup de doamne, câțiva copii,  voci agitate, diferite păreri și cineva spune ,, Dumnezeu să o ierte!,,. Mă opresc, rămân lângă grupul ,, vecinele știu tot,,, văd pe bancă cum stă înlăcrimat, cu privirea spre nicăieri, domnul care o salutase pe doamna învățătoare. Nu pun nici o întrebare,  zgomotoase și încrucișate curgeau informațiile una câte una:-

Sărmana, era singură/avea un cățel dar nu își plătea datoriile la asociație, la apă, cred că și lumina era tăiată/ cățelușul este la mine,  l-a dat copilului meu  înainte de a fi evacuată, tare blândă și înțeleaptă era doamna învățătoare/ avea datorii și la o bancă/ frumos povestea copiilor in parc, le împrumuta cărți, era mereu înconjurată de ei și copiii o iubeau/ce zici tu vecină oare baba asta nu juca la Păcănele  de avea atâtea datorii?/taci tu , nu vorbi cu păcat, doamna a avut  multe necazuri, a fost și operată la inimă, o mai ajuta pe vecina de la parter …/ eu,  merg acasă, Dumnezeu să o ierte!/ Cățelul de când doamna a fost evacuată stă pe preșul de la ușă apartamentului,nu vrea nici să mănânce/ sărmanul/ oare ce avea în sacoșa  cu care a plecat din apartament când a venit executorul  judecătoresc?/ cărți tu, cărți avea și o păturică , bastonul și atât/ oare ce se va face cu biblioteca, lucrurile din casă…/i-a spus executorul, un fost elev, așa s-a recomandat, că atunci când își va găsi o locuință o va ajuta să recupereze din bunuri/ ce locuință să își mai găsească?/ haideți vecinelor  să plecăm. Au plecat vorbind între ele.

Trocul de informații s-a terminat și grupul vecinilor s-a risipit. Bătrânul a rămas pe bancă, se chinuia să tragă cu bastonul o carte care căzuse din sacoșă și cineva o împinse cu piciorul. Mă ofer să-l ajut,ridic  cartea ,, Viața pe un peron,, Octavian Paler;mă așez lângă bătrân  pe bancă, convinsă că tăcerea lui deține adevăruri… Cu vocea tremurândă îl aud :

Eleonora, ,,doamna învățătoare,, a fost o renumită profesoară la liceu, eram vecini în copilărie, apoi colegi de școală , de serviciu. Ea considera  cadrele didactice ca fiind ,,învățători,, de aceea vroia să i se spună învățătoare și considera ziua ei de naștere prima zi de școală a fiecărui an.   Adică, zic eu, 15 septembrie cum era înainte, acum nu mai știu cum este…Mâine, mâine ar fi fost ziua ei. Bătrânul continuă: era singură,fiul i-a murit împușcat la revoluție, împușcat în cap. La puțin timp soțul doborât de supărare s-a îmbolnăvit și a murit. Sunt doi, trei ani de când un anunț umanitar în ziar solicita un ajutor material pentru salvarea vieții unui tânăr grav bolnav.  Doamna Eleonora , ,, învățătoarea,, constată cu mare tristețe că tânărul grav bolnav îi fusese elev .Neavând altă posibilitate face împrumut la bancă și donează banii pentru însănătoșirea acelui tânăr. Dobânzile la bancă costisitoare, boala ei care necesita o medicație permanentă o solicită financiar...Era foarte altruistă, empatiza cu durerea celorlalți sacrificându-și starea fizică, materială și psihică..Și așa s-au acumulat datoriile. Am auzit abia ieri că a fost evacuată, că stă de câteva zile pe o bancă în parc. Am dat telefoane să obțin o rezolvare pentru a avea un acoperiș. După multe telefoane am avut o vagă promisiune că va veni o echipă în parc(?) să facă ancheta socială și de aceea am venit la prima oră să-i spun speranța și să-i fiu alături. Dar ,,trop tard,, cum ar spune francezul, cum a spus ultimele cuvinte doamna învățătoare . Îi plăcea să recite din Ch. Baudelaire,  Esenin. Am găsit-o abia vorbind, in noapte a avut probleme cu inima, medicamente nu mai avea, am sunat la 112 , au venit în grabă  dar deja inima încetase…      

Îi mulțumesc că mi-a vorbit, îmi mulțumește că l-am ascultat .A doua zi  traversez parcul, e 15 septembrie,o persoană de la urban-serv mătura pe lângă bancă . O filă de carte rătăcită se ridică cerând parcă, îndurare să nu ajungă la coș .O iau.. Persoana ce mătura se uită uimită la mine..De pe o alee un copil alergă spre bancă cu o carte și un trandafir în mână strigând: ,, Doamna învățătoare,,! Doamna învățătoare,,! Mi se adresează rugându-mă  să-i spun  unde este doamna învățătore. Cuvintele îmi sunt tremurate spunându-i că doamna a plecat să predea altor copii undeva departe, departe de această bancă. Păstrează cartea ca amintire și trandafirul lasă-l pe bancă, îi zic eu. Cartea era ,, Poezii,, Mihai Eminescu. .Copilul întristat mai strigă o dată :DOAMNA ÎNVATATOARE UNDE EȘTI !!  Apoi așează trandafirul pe bancă, lipește cartea de cămășuța nouă și pleacă printre alei. Citesc paginile filei ridicată de jos, nu a fost greu să  constat că aparține din cartea ,,CEL MAI IUBIT DINTRE PAMNATENI ,, Marin Preda. Iau  din    bibliotecă aceeași carte și pun în ea fila rătăcită,  cândva era într-o carte pe un raft de bibliotecă ,apoi a căzut dintr-o sacoșă lângă o bancă…Mă aud spunând: Doamna învățătoare unde ești?Unde am fost noi?...Totu-i tăcere.

 Zâmbește femeie! Ești atât de frumoasă! Lasă ca primăvara să intre în sufletul tău. Lasă ca soarele să îți lumineze și încălzească orice colțișor al sufletului. Nu strivi mugurii... permite-i sufletului să înflorească.

     Ești atât de frumoasă când zâmbești. Zâmbești chiar și atunci când nu ți-a reușit ceva. Va fi un zâmbet urmat de o replică: Data viitoare am să înving. Sunt cu un pas mai aproape de victorie. Zâmbetu-ți e atât de frumos, încât reușești atât de ușor să le dai o culoare vieții celor din jur.

     Ești atât de frumoasă când savurezi din plin momentele însorite din viața ta. Când ochii strălucesc de fericire. Ești atât de frumoasă când asculți muzică. Preferi sa fie liniște. Iar fiecare silabă din refrenul ce te-a cucerit pe loc, îți tremură pe buzele-ți atât de moi ce te face și mai feminină.

     Ești atât de frumoasă când privirea îți e țintită spre cer. În special seara. Când poți admira frumusețea naturii. Ești atât de frumoasă când... numeri cu atâta bucurie, stelele. Te oprești la numărul tău preferat. Închizi ochii. Iar printre  pleoapele îndrăgostite se ivesc 2 perechi de lacrimi ( de fericire). Se prelig pe obrajii de un roz palid. Le ștergi cu dosul mâinii. Si iarăși zâmbești.

     Ești atât de frumoasă când visezi cu ochii deschiși. Ești atât de frumoasă când visezi cu ochii deschiși cu atâta intensitate.

     Ești atât de frumoasă femeie când iubești. Când iubești nebunește. Când iubești cu toată ființa ta. Când depui suflet. Când vreai să îl vezi cel mai fericit om de pe Pământ.

    Si ești atât de frumoasă cu toate bucuriile din sufletul tău. Când aduci zâmbetul pe sute de buze... pe sute de fețe. Ești frumoasă când te ridici în vârful degetelor, dansând... Ești frumoasă când îi transmiți lui câte o bezea. Ești atât de frumoasă prin felul tău. Pentru că ești unică.

Fii fericită, femeie scumpă!!!!

Aproape zilnic pașii mă duc în parc ca într-un reflex pavlovian . Iau cu mine o carte sau o revistă. Fascinatul spectacol al naturii și cel al lumii, vârstnici, maturi , copii pe aleile cu flori, arbori maiestoși, toate determină să nu citesc măcar o filă din carte sau din revistă. . Parcul este perenul meu lăcaș al amintirilor din copilărie până acum, când:

Mă învăluie timpul de ieri

Cuibărit în a mea copilărie,

Încă zglobiu, nu m-a părăsit

Vrea răsplătit în clipe de-amintire…

De pe o alee un băiețel drăgălaș, tare drăgălaș, vine în spațiul mai larg din apropierea băncii și grăbit scoate din buzunar câteva bucățele de cretă colorată. Secondat de un cățel venit de undeva, trasează crochiul unui joc de șotron frumos colorat. De pe treptele arcuitului pod din parc, arhicunoscut de citadinii, coboară o fetiță blondă, ce - și adapă gurița dint-o înghețată. Băiatul o strigă și în graba ei, fetița scapă înghețata jos. Pornită sa plângă, el o întâmpină, o ia de mână si când ea vede șotronul colorat, uită de înghețată și fericită țopăie printre contururile șotronului. Copilul și cățelul o privesc bucuroși…O privesc și eu…Privirea - mi se duce ca-ntr-o visare și firul amintirilor mele ajunge în labirintul copilăriei.

Din nopți cu amintiri nestinse

Am adunat multe vise

Din ele să modelez aș vrea

O LUNĂ,

LUNA mea

Unde praful de stele

Să cadă peste sufletul selenar

Plin de tăcere

Plin de mistere …

Pe raza ochilor

Aș vrea să te trimit

Pe tine prietene,

LUNA

Să mi-o copilărești

Străbătând visul învălurit

Până la stele

Iar mâna încolăcită

Pe mana ta, să mă ridice

Până la tine

Prietene din copilărie

Redevenind copii

S-alergăm după jucării din stele

Și LUNA să ne fie

Protectoarea viselor rebele

Pe-al ei altar

De vise neîmplinite

S-aduc ofrandă

Păpușa de pluș

Și-o fărâmă din șotronul

Frumos desenat

Pe asfaltul dintr-un parc,

De te tine prietene

Desena cândva

Pentru mine...

Pleacă LUNA de pe cer și ecranul nopții se luminează, mă trezesc, visu-i o dorință a nopților de LUNĂ luminate, vise binecuvântate.

Într-un mâine îmi va fi toamna cu zilele reci și din același reflex pavlovian, cu o carte în mână, sau o revistă, pașii mă vor duce în același parc…

Pe aleea părăsită

De flori, de oameni și de bănci

Mă strecor într-un decor

Cu frunze care cad

Triste, galbene și mor…
Pasul și visarea s-au oprit. Quo vadis amintirilor, quo vadis? Întrebarea este un ecou ce nu se mai întoarce...

Uneori  mă las în voia gândului, lipit de vreo imagine diafană, de propria imagine, care nu este a mea sau este, nu mai știu, datată atemporal, din dorința perversă de a păcăli timpul, nu din alte motive, cum mai cred unii, sau fac o escală în inima Londrei, aflată mai jos decât orice inimă, în căutarea bătrânului Shakespeare, despre care englezii, din clasa de mijloc ( care sunt cei mai mulți! ), n-au auzit încă, să-mi beau ceaiul de la ora cinci  cu două ore mai târziu decât la București, și să mă-ntorc dezamăgit pe plaiurile Mioriței, recunoscute de istoricii antici dinaintea celor ale vikingilor, dați-vă naibii cu civilizația voastră de ev mediu târziu, cu porridge-ul și butter-ul vostru  grețos, cu supele voastre întinse până la Canalul Mânecii, asezonate cu cașcaval, brrr!, cu Cambridge-urile și  cu Oxford-urile vostre, suntem cu cel puțin cin`șpe secole înainte ( în tot ce vreți! ), nu-ți mai spun că mă bucur să te știu acolo, că te speli o dată la trei luni ca regina Elisabeta a-I-a („fie că e nevoie sau nu”!), întodeauna după stăpânul inelelor ( fiindcă întodeauna există un stăpân al inelelor! ), fiilor, fiicelor și soțiilor acestuia, în ordinea asta, apoi a copiilor mai mici, în aceeași apă murdară, devenită proverbială („ nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”!) și-ți înțeleg supările, frustările...

.Da, între timp s-au schimbat multe lucruri, mă spăl aproape zilnic, fiindcă veni vorba, Elisabeta era o șmecheră, nu aștepta ea trei luni, cum zici sau o citezi de prin vreo carte, nu mai există stăpânii de sclavi de odinioară, e chiar simpatic să stai aici, sunt și oameni deștepți, puțini, dar sunt, nu-i dracu` așa de negru! Lipsesc, e adevărat, munții, căldura umană, piețele colorate, popii, lucruri pe care, oricum, nu le-am agreat niciodată.

O ascult și îmi revin în minte imagini apocaliptice din aeroporturile prin care-am trecut ( Heathrow e de neuitat! ), viesparul amețitor de chipuri, trase la indigo, revărsându-se, amestecându-se, multiplicându-se ca cioburile de sticlă dintr-un caleidoscop, mașinile cu volanul pe drepta, mâncătorii de hot-dogs, buritto, pub-urile unde se bea whisky scoțian sau alte mizerii, căsoaiele din piatră, neschimbate de sute de ani, ploaia sâcâitoare și mirosul dulceag de putreziciune, insectele dezagreabile, întinderile nesfârșite, deprimante și-n mijlocul acestui tablou grotesc îmi apari tu, undeva în West End, la o masă în aer liber, în fața unei cești de cafea. Îmi vine în minte, nu știu cum, poșeta neagră de pe masă, pachetul de țigări Chesterfield, privirile tale pierdute, sfredelind cerul, zâmbetul imprecis și stălucirea neobișnuită a Soarelui.

Bună dimineața, iubito ( dă-mi voie să-ți spun iubito ) de aici de pe plajele cu nisipuri albe ale gândului, de unde-ți trimit toți pescărușii treziți la ora aceasta și sideful năucitor al apelor, ca să-ți decorezi unghiile…

.

Bună dimineața, străinule misterios, azi îmi beau cafeaua Jacobs Kronung, care are gust sălciu, de pește oceanic, de arome și condimente exotice, prezente, de altfel, peste tot, tânjesc după o „alint aroma”adevărată și după o sticlă de Borsec efervescent, după cei dragi, plecați sau lăsați în urmă, după ritualul acela sacru, când ne schimbam între noi inimile și îmblânzeam lupii, după acele devastatoare explozii de sinceritate, unice, mă întristează, în schimb, existența acestor ziduri invizibile, la fel de opace ca și celelalte, strigătul jalnic al cocorului, cântecul de adio a lebedei, aceasta sunt eu, despre tine știu doar că zbori,  că descalți nopțile și tremuri umbrele, că îmi acoperi urmele cu flori de cireș și că te ascunzi într-un fluture.

Azi ne-am intersectat prima oară. M-ai privit drept în ochi. Mi-ai zis una tare, în românește, crezând că sunt vreun „ albinos” libidinos sau vreun indian străveziu. Apoi ai regretat, iar eu am trecut mai departe, năucit. Nu ți-am reținut nici măcar culoarea ochilor, expresia feței, nimic, dar m-am simțit fericit. Nu lipsise mult să-mi iau zborul.

II

Tot azi te-am văzut la braț cu Charlie Chaplin, fără baston, undeva în Londra. Mi-e greu să spun unde, fiindcă Londra e plină de Chaplini. Apoi te-am descoperit pe Facebook și am aflat cum te cheamă. Acum știu că nu mai ești o fantasmă, exiști cu adevărat. Ești măritată, ai doi copii, n-am reușit să aflu nimic despre soț și ce faci în in***cenzure*** asta împuțită. Stiu că nu-ți displac relațiile întâmplătoare, uneori ți-ar place să cunoști și pe altcineva. Din mesajele tale deduc că ai avut asemenea experiențe. Deci pot să sper. Ca femeie, dacă te analizez mai bine, nu reprezinți idealul meu în viață. Semeni cu o Antigonă tragică, ștearsă, încremenită într-un zâmbet ambiguu. Descopăr, în plus, că te definești ca ”o cititoare de oameni” („cititorul” tău însă pare defect din fabricație!”), îți place să fii adulată, să te exhibezi la propriu ( probabil că instențele mele îți provoacă orgasme, fiindcă dai impresia că duci lipsă!). Uneori chiar mă întreb ce mă atrage la tine?

.

Am primit mesajul tău misterios. Dacă ai urmărit să mă dai pe spate, cum presupun, n-ai reușit! N-o fac prea des, însă n-aș zice că-mi displace! Aștept fapte, de vorbe nu duc nici eu lipsă. Recunosc că observațiile tale sunt corecte, nu băgasem de seamă, dar mi-am propus să mă schimb. Poate am să renunț și la zâmbet, ca să-ți iau ultimul motiv de interes, nu știu ce naiba ai găsit la mine! Sunt o femeie comună, ca multe altele, „ștearsă”, cum zici, și minionă, pe deasupra. Nu știu de ce îmi imaginez că tu ești la extrema cealaltă, ceea ce mă sperie un pic, fiindcă nu-mi plac lucrurile mari, înțelegi ce vreau să spun. Sper să fie doar o părere de-a mea, fiindcă altfel aș rupe-o la fugă. Ultima experiență de acest fel mi-a demonstrat că și reciproca este valabilă, în caz că ai avea procese de conștiință în privința asta. Vezi că nu mă eschivez, spune-mi doar de unde să te iau!

Dimineața servești cafeaua pe terasa de la The Castle Bar. O faci în mod regulat de când te-am cunoscut. Restaurantul are și camere de hotel, așa că am închiriat una cu pat dublu și baie, pe-o lună (cine știe!), de unde te privesc în fiecare zi. La șapte fix ești acolo cu nelipsita-ți poșetă neagră, cu același pachet de țigări Kent, în aceeași bluză albă, transparentă, cu trandafiri și în blugi. Uneori adaugi rochia roz, cu nasturi în față, ochelari de soare, bluza neagră sau pardisiul crem. Te însoțește o brunetă grasă, cu fața rotundă, buhăită, cu care vorbești românește. Îmi dau seama după configurația buzelor. Tu ai un limbaj foarte colorat, care nu-ți este specific, o faci gratuit, crezând că nu te înțelege sau nu te aude nimeni. Degeaba privești spre geamuri, n-ai cum să mă zărești, te monitorizez prin camera restaurantului.

.Cycle path, misteriosule, psihopatule, cum vrei, spectacolul e gratis! Dacă nu ai altceva mai bun de făcut, salivează…că n-ai să obții mai mult. Scriam undeva că fiecare are de urcat un munte, drum bun! Eu l-am urcat pe-al meu. Poate uneori am întos capul, nu neg, dar acum nu pot privi decât înainte, cum vezi. N-ai nicio șansă să mă abați din mers, nu mai am optsprezece ani, călugărița din mine nu se mai sperie de nimic, nici chiar dacă ai fi vreun maestru în arta fu… , pardon, seducției, tot rece-ar rămâne în credința ei, care, oricum, e mai sigură! Nu-ți mai zic că nu-i tocmai o.k să-mi încalci intimitatea și să-ți faci un titlu de glorie din aceasta. Nașpa glorie, vreau să zic, fiindcă nu-i nimic glorios în a urmări o femeie pe care nici n-o cunoști! E, mai degrabă, o sclinteală! Primul gând a fost să anunț Metropolitan guard, dar am renunțat ca să nu mă fac de râs.

Las-o mai moale cu insinuările! Cred că subconștientul te dă de gol! Pari să-mi sugerezi exact contrariul, bați șeaua ca să priceapă iapa, am înțeles. Acum îți știu și numărul de telefon. Ai fost un pic neglijentă. Sau ai vrut tu să-l aflu! Nu știu cum l-ai făcut să apară în dreapta ecranului, sus! Si eu cred că am luat-o razna! N-am niciun interes în ceea ce te privește, poate doar puțină curiozitate. Îți citesc consemnările de pe pagina ta și mă crucesc. Te prostești cu invariabilele  „bine v-am găsit, dragilor”, „o seară frumoasă”, „bună dimineața”, le mai servești câte vreo maximă, poezie, fotografie, știre, etc., dovadă că nu prea ai ce face, că modelezi lumea după ce faci sau nu faci, cum mărturisești într-o postare destul de lungă, ca să nu țipi! M-a amuzat teribil butada cu nebunul calul și tura („ sunt nebună după tine. Te-aș sări o tură!”). Într-o altă imagine, foarte reușită, apari șezând gânditoare pe-o bârnă, ca și când ai fi urmărit să-mi atragi atenția.

Undeva scriam că prezentul mă trăiește pe mine, nu invers. Tu ești dovada vie! Încerci să-mi controlezi viața de la distanță și cred că și reușești. Eu mă aflu în situația femeii visătoare, descrisă de o prietenă. Astăzi îmi propun să fiu indiferentă și-mi zic:  „… du-te repede si fă-ți treburile că pleacă viata…”, și asta fac. Într-o anumită ordine. Numai că mă împiedic de tine, deși n-ar trebui, cine ești tu și cu ce drept dai buzna în viața mea? Te-ntreb retoric, desigur, fiindcă nici tu nu știi. Iar lucru acesta mă sperie. Simt răsuflarea destinului în spate, jocurile lui perfide, neverosimile, cu final neașteptat. Trebui, așadar, să admit că faci parte din ecuația aceasta, cu atâtea necunoscute, și să încerc cumva s-o rezolv!

.

De acolo, de la etajul cinci, o văd cum se apropie, cum se așează la aceeași masă și comandă cafeaua. Departe, la o stradă distanță, sesizez ceva neobișnuit. Un camion gonește cu peste o sută de kilometri la oră, intră în mulțime și-și continuă cursa nebună, îndreptându-se glonț spre The Castle Bar. „Fugi! abia am timp să scriu un SMS. Spre nord!”. Se uită la mesaj și-o rupe din loc în direcția indicată. Un minut mai târziu, camionul spulberă terasa, inclusiv masa la care Maria (obsesia vieții mele!), și se oprește cu un zgomot infernal în zid.

Bipul care mă anunță că am primit un SMS nu mă surprinde. Apăs O.K. și citesc: Acum îți datorez și viața. Am văzut la știri! Mă învelesc de frig într-o speranță! nu-mi vine altceva în minte decât versul acesta din Nichita…

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

De fictie van Roald Dahl in het echte leven

Ook het kinderverhaal Matilda van Roald Dahl bevat een kern van waarheid. Het portret van Matilda (met kleine afwijkingen van de Matilda die in zijn geschriften wordt weerspiegeld) bestaat in het dagelijks leven. Die persoon deed permutaties, logaritmen, vergelijkingen van ik weet niet in welke mate, berekeningen tot de macht 1000 zonder de rekenmachinefunctie van de telefoon te gebruiken, las sinds zijn vierde, zag zijn eigen interesses en passies terwijl zijn oudere zus was haar nagels aan het lakken, en haar broer keek naar een voetbalwedstrijd met ik weet niet welk Argentijns team, als haar vader haar onderschatte, smeerde hij de voering van het jasje dat hij het vaakst droeg met roll-on anti-transpirant, hij wist het hoeveel tijd er zal opraken met alle ontbijtgranen in haar kom, ze wist ook wie haar zou leveren en voordat ze op waren, koos ze altijd melk van hetzelfde bedrijf (want die vond ze alleen lekker), dat kon ze ook merken aan de blikken voor hoeveel ze moest gieten om het tafelkleed niet onder water te zetten, ze wist hoe ze niet uitgelachen moest worden bij dansen door op de voet van haar partner te stappen, ze wist wanneer het ging regenen met veel betere nauwkeurigheid dan de AccuWeather-app, ze voelde wanneer ze werd afgewezen of geaccepteerd door degenen in ik zweer het, ze voelde zich vaak onbegrepen, hoewel ze iedereen altijd begreep, ze wist wat de redenen en angsten van iedereen waren, ze wist dat ze zich niet minderwaardig moest laten zijn, ze wist hoe ze voor haar rechten moest vechten , voor gerechtigheid en waarheid. Voor haar maakte het altijd uit wat eerlijk was. Hij is altijd een kalm, nuchter persoon geweest, maar even grappig. Terwijl we de inspanningen van iedereen bezongen, werd niemand onrecht aangedaan of genegeerd.

Hij zag ieders bedoelingen, wat ieder mens bezielt, wat hem kracht geeft, wat hem deprimeert of vermoeit. Ze wist wie ze kon vertrouwen en wie haar in een complexere situatie in de steek zou hebben gelaten. Cam kon zich bijna voorstellen wat hij van elk van hen kon verwachten, hoe ze zouden reageren, wat hen ertoe zou brengen te werken of het idee van samenwerking af te wijzen, hoe ze met elk afzonderlijk zouden praten. Niemand kon haar ergens mee verrassen, ze was bekend met de meeste situaties die zich onderweg konden voordoen.

Hij kon de natuurlijke schoonheid van mensen zien, en geen kunstmatige schoonheid, dat ze make-up op zouden doen, dat ze lippenstift zouden opdoen, dat ze een bouffant volume in hun haar zouden creëren, of dat ze in de sportschool zouden werken aan al hun groepen spieren. Nee, zoiets niet, ze waardeerde mensen om wie ze waren, niet om wat ze wilden lijken. Ze had geen onnodige cosmetica nodig, natuurlijkheid was het meest reëel, daarom was ze mooi. Het meest bijzondere aan haar was het feit dat ze mensen waardeerde om wie ze waren, en niet per se om wat ze te bieden of te bewijzen hadden. Dit gebeurde allemaal omdat ze mensen vanuit alle perspectieven zag, hun blikken absorbeerde en ze las alsof ze romans las. Ze wilde graag de details van ieders persoonlijkheid observeren, om het beste uit iedereen te halen, net zoals een bij stuifmeel uit bloemen verzamelt om deze te verwerken en in honing te veranderen.

Tegelijkertijd was ze bescheiden, ze besefte wat ze kon doen en wat ze niet kon. Ze had geen moment gedacht dat ze het allemaal alleen zou kunnen. Hij kende zijn grenzen. Ze begreep dat er situaties zijn waarin ze ook haar kennissen moet raadplegen om hun mening te geven en met kennis van de zaak te handelen.

Hij had een zeer fijn en zorgvuldig inzicht in de gevolgen van zijn eigen daden en hoe deze de mensen om hem heen zouden kunnen beïnvloeden.

Het personage uit het boek van Roald Dahl zou zijn hedendaagse equivalent kunnen vinden in niemand minder dan Cecilia.

La un magazin de haine second-hand,

Luate, adunate, răsfirate de la orice brand,

O cucoană trecută de prima tinerețe, căci avea cam în jur de 70 de ani, se uită la bustiere,

Sora mai mare a Ceciliei, proprietara magazinului, se uită la femeia cu gesturi grosiere,

O vede că tot stă și moșmondește,

Parcă nimic nu-i mai tihnește,

Trece pe lângă rafturile cu bluze,

Le alege doar pe cele ce au imprimeu cu meduze,

Pune, pune, îndeasă în plasă tot ce găsește,

Nu prea pare că se grăbește,

Mișcările sunt lente,

Nu cedează sub privirile atente

Ale șefei magazinului,

Ce tușește măgărește, admirând poza buletinului,

Bătrânica noastră hoață,

Nu are absolut nicio greață,

Pentru că pofta inimii o răsfață,

S-a produs o boroboață,

La un moment dat, șefa magazinului o întreabă,

,,Aveți sacoșe grele, ați mai fost și pe la alte magazine bănuiesc?",dar baba glumeață îi răspunde: ,,Ia vezi-ți fă de treabă!"

Imposibil să accepte ea o nesimțire ca aceasta, o ia la puricat, bluză cu bluză, 

Bătrâna chiar pare confuză,

Îi spune frumos că le-a primit cadou pe multe, foarte multe dintre ele, că a fost recent onomastica ei și de aceea este încărcată cu acele sacoșe,

Și toate cele șapte broșe,

Care din magazin erau luate,

De bătrânică erau de mult uitate,

,, Aveți vreo explicație pentru toate produsele pe care le cărați cu dumneavoastră dintr-un loc într-altul?"

,,Nu știu, nici nu știu cum îmi arată patul."

,,De ce ați mai venit la cumpărături, atunci?"

,,Am vrut să văd ceva frumos?

,, Mă mințiți frumos?"

,,Ce mai înseamnă de fapt frumos?"

,,Mai lăsați-mă cu prefăcătoria asta, că mă prind și singură"

,,Mai uit, da, dar am plătit tot ce am avut de luat, nu sunt genul care fură"

,,Dacă nu vă amintiți de șapte broșe, tot așa veți lua tot magazinul și nu veți ști că l-ați luat"

,,Cum se poate? Vă îndoiți de moralitatea mea?"

,,Ce mai e moral la lumea care a uitat să fie morală?..."

Rămânând cu această întrebare, bătrânica se apucă să scoată și din poșetă, din fustă, din mâneci, de după cercei, de sub pălărie, tot ce a luat și nu a achitat..

Bine, sperăm că nu veți fura și data viitoare,

Că este o greșeală morală destul de mare.

Den gamle tyv

I en genbrugsbutik,

Taget, samlet, gennemset fra ethvert mærke,

En gammel kvinde, der er gammel, for hun var omkring 70 år gammel, ser på bustiere,

Cecilias storesøster, butiksejeren, ser på kvinden med uforskammede bevægelser,

Han ser hende stadig sidde og surmule,

Det er som om intet kan berolige ham,

Gå forbi blusestativerne,

Han vælger kun dem med vandmandsprint,

Putte, puttede, proppede i nettet alt, hvad han finder,

Han ser ikke ud til at have travlt,

Bevægelser er langsomme,

Det giver ikke efter under de vågne øjne

Af butikschefen,

Hvad hoster æslet, beundrer billedet af bulletinen,

Vores gamle tyv,

Han har absolut ingen kvalme,

Fordi hjertets begær forkæler det,

Der var et ramaskrig,

På et tidspunkt spørger butikschefen hende:

"Du har tunge tasker, jeg formoder, at du også har været i andre butikker?", men den sjove gamle dame svarer: "Se, gør dit arbejde!"

Det er umuligt for hende at acceptere ufølsomhed som denne, hun tager det i stiv arm, bluse for bluse,

Den gamle dame ser virkelig forvirret ud,

Han fortæller hende pænt, at han fik mange, mange af dem som gaver, at det for nylig var hendes navnedag, og at det er derfor, hun er fyldt med de poser,

Og alle syv brocher,

Som blev taget fra butikken,

Som en gammel kvinde var de længe glemt,

"Har du nogen forklaring på alle de produkter, du har med dig fra sted til sted?"

"Jeg ved det ikke, jeg ved ikke engang, hvordan min seng ser ud."

"Hvorfor kom du så på indkøb?"

"Ønskede jeg at se noget smukt?

"Lyver du pænt for mig?"

"Hvad betyder smuk egentlig?"

"Forlad mig med denne forstillelse, for jeg kan fange mig selv alene"

"Jeg glemmer det, ja, men jeg betalte for alt, hvad jeg skulle tage, jeg er ikke typen, der stjæler"

"Hvis du ikke kan huske syv brocher, vil du stadig tage hele butikken og ikke vide, at du tog den"

"Hvordan er det muligt? Tvivler du på min moral?"

"Hvad er moralsk ved den verden, der har glemt at være moralsk?"

Tilbage med dette spørgsmål begynder den gamle kvinde at fjerne alt, hvad hun tog og ikke betalte fra sin pung, fra sin nederdel, fra sine ærmer, fra bag sine øreringe, fra under sin hat.

Godt, vi håber ikke du vil stjæle næste gang

At det er en ret stor moralsk fejl.

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Vinter

--- 1 ---

Fra luften sigter den frygtelige vinter skyerne af sne,

Lange omrejsende trojanske heste samlet i en bunke på himlen;

Flager flyver, svæver i luften som en sværm af hvide sommerfugle,

Spreder kuldegysninger på landets blege skuldre.

Det sner om dagen, det sner om natten, det sner igen om morgenen!

Med en sølvkæde klæder det stolte land sig;

Den runde, blege sol er varslet blandt skyerne

Som en drøm om ungdom blandt årene, der gik.

--- R ---

Det er helt hvidt på markerne, på bakkerne, rundt omkring, i det fjerne,

Som hvide spøgelser forsvinder de spændte popper i smørret,

Og på den øde strækning, uden spor, uden vej,

Du kan se de tabte landsbyer under de hvide røgskyer.

--- 2 ---

Men sneen stopper, skyerne flygter, den ønskede sol

Det skinner og fjerner havet af sne.

Her er en let slæde, der går over dalene...

Ranglen lød i den muntre luft.

--- R ---

Det er helt hvidt på markerne, på bakkerne, rundt omkring, i det fjerne,

Som hvide spøgelser forsvinder de spændte popper i smørret,

Og på den øde strækning, uden spor, uden vej,

Du kan se de tabte landsbyer under de hvide røgskyer.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Bare ett ord

Sagt tilfeldig

Utilgivende

Det slår meg ned.

hjertet tror

Tanken måler det,

Stillheten er borte

For alltid.

Dessverre er det min natur,

Men alltid i tankene mine sier jeg dette:

"Ikke bli sint!"

ikke bli sint ikke bli sint

Ord kan lure.

ikke bli sint ikke bli sint

At ingen sinne er bra.

Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet

Med et ord, det er ikke passende.

ikke bli sint ikke bli sint

Kom igjen smil og hør på rådene mine.

Bare ett ord

Det gir meg tunge tanker

Og bare med dem

Det omgir meg.

Det er sjalusi

Det kommer som en byrde

Og et ubeskrivelig mareritt

Natten i drømmen senker seg.

Dessverre er det min natur,

Men alltid i tankene mine sier jeg dette:

"Ikke bli sint!"

ikke bli sint ikke bli sint

Ord kan lure.

ikke bli sint ikke bli sint

At ingen sinne er bra.

Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet

Med et ord, det er ikke passende.

ikke bli sint ikke bli sint

Kom igjen smil og lytt til rådene.

Og du vil vite

Å fortelle deg

uansett,

alle som

Ikke bli sint!

ikke bli sint ikke bli sint

Ord kan lure.

ikke bli sint ikke bli sint

At ingen sinne er bra.

Ikke bli sint!

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor

nu şi-au oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Birbirimizi gözlerden tanıyoruz

kaç tane geçici an

asla onların yoluna çıkma

durmadılar

güvenli ve hızlı yürüyüş

Birbirimizi gözlerden tanıyoruz

sadece sessiz gözler

defalarca söylediler

istedikleri her şey

ışıklarıyla karşılaştıklarında...

Kazara bile değil

tek kelime etmedim

Pek çok toplantıda,

bu dik dik bakma oyunu

ikimizi de eğlendirdi.

Birbirimizi gözlerden tanıyoruz

ama her zaman bir zevktir

saklanacak hafıza

ve gözden geçir

bir ömür boyu tanıdığın gözler

sabah buluşalım

ve kar yağdığında ve yağmur yağdığında

arabada 179.

Biz birbirimizi gözlerden tanıyoruz...

Ve bu yüzden!

Birbirimizi gözlerden tanıyoruz

kaç tane geçici an

onların yolunda hiç durmadık

güvenli ve hızlı yürüyüş

Birbirimizi gözlerden tanıyoruz

sadece sessiz gözler

defalarca söylediler

istedikleri her şey

ışıklarıyla karşılaştıklarında...

Kazara bile değil

tek kelime etmedim

Pek çok toplantıda,

bu dik dik bakma oyunu

ikimizi de eğlendirdi.

Birbirimizi gözlerden tanıyoruz

ama her zaman bir zevktir

saklanacak hafıza

ve gözden geçir

bir ömür boyu tanıdığın gözler

sabah buluşalım

ve kar yağdığında ve yağmur yağdığında

arabada 179.

Biz birbirimizi gözlerden tanıyoruz...

Ve bu yüzden!

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Perdóname este capricho infantil

Perdóname este capricho infantil,

Perdóname, vuelve a mí como antes !

Te quiero demasiado y no puedo vivir sin ti.

Perdóname este capricho infantil,

Perdoname, vuelve a mi como antes !

Te quiero demasiado y no puedo vivir sin ti.

Aquellos eran los días de "te quiero"

Los dos viviendo felices en nuestros sueños.

Esos fueron los días de "Te amo".

Y entonces quise extender mis alas.

Quería experimentar otros amores

Otros "te quiero", otros "siempre".

Pero era a ti a quien yo soñaba por las noches, mi amor.

Perdóname este capricho infantil,

Perdóname, vuelve a mí como antes !

Te quiero demasiado y no puedo vivir sin ti.

Fue querer y saber

Todo sobre la vida, quizás demasiado rápido.

Fue descubrir la vida

Con sus penas, sus alegrías, sus locuras.

Quería vivir como el tiempo,

Seguir mis horas, vivir el presente

Cuanto más vivía, más tiernamente te amaba.

Perdóname este capricho infantil,

Perdóname, vuelve a mí como antes !

Te quiero demasiado y no puedo vivir sin ti.

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Invano

In primavera, con l'anima vibrante,

Aspettiamo la felicità sognando,

E in autunno, quando muoiono le speranze,

Ci è rimasta una nuvola,

Aspettiamo tutti invano

La felicità che non tornerà mai più,

Cullando solo un sogno fugace

Di notte il cielo è sempre sereno,

Ci alziamo con una folle nostalgia del paradiso,

Ma nel ritornello vediamo che era ancora un sogno.

Aspettiamo tutti invano

Felicità che ci sfugge

E nell'anima setacciano amaramente

Pensieri che ci ingannano,

Invano imploreremo,

Aspetteremo invano

La felicità che desideriamo sempre,

Non vengo più!

Aspettiamo tutti invano

Felicità che ci sfugge

E nell'anima setacciano amaramente

Pensieri che ci ingannano,

Invano imploreremo,

Aspetteremo invano

La felicità che desideriamo così tanto

Non vengo più!