Fantome - 9 - Ruptură

Fără gust, fără savoare,

mă satur doar din pornire,

umbra-mi umilește chipul șters

prin ștrasuri trase pe dos, invers.

Vinde-mi jena și reținerea,

pe perna de ace-mi pierd simțirea,

spune-mi tic, să-ți spun că tac,

înverșunat spre-același atac.

Dus spre ciobul calm și roșu,

lașul prin lăcaș, prin duș,

dușmănos zâmbind la găuri,

între seri urmând aceleași săruri,

Orientat, relative, de busola șanselor,

ale văilor prin valuri, sub voal,

spre mal, la mâna parolelor,

lovind singular destinul dual.

Suferința ta îmi oferă putere,
Dar, în realitate, eu simt mai multă durere.
Nu fac asta din plăcere,
Doar că nimeni n-a vrut să se ofere.

Te-ai sacrificat onorabil —
E admirabil și hilar
Că ești tratat atât de oribil,
Iar pentru cei pentru care-ai făcut-o, totul e-n zadar.

În timp ce zaci în întuneric,
Mutilat de-un isteric,
Ei au dat totul uitării,
Tu te lupți cu frustrarea pătimirii.

Dar se pare că-i plăcerea firii,
Precum pretenția la carnea servită
Când animalul nu alege moartea primită.
Suntem primitivi în acțiuni —
Doar că sunt alte presiuni:
Se numesc promisiuni.

Azi sunt mâncați cei buni,
Înghițiți de cei cu-adevărat nebuni,
Mâine devenind imuni,
Rupând burta și uitând de minuni.

Mă surprinde că nu vrei să te răzbuni.
Merită cu adevărat să te arzi
Pentru oamenii în care crezi?
Pe cei pentru care te pierzi?
Și, când o faci și cazi —
Nici că-i mai vezi.

Dar în focul meu arzi liniștit.
Nu încerc să te mai agit —
Te descurci perfect singur.
N-ar fi prezis-o niciun augur.

Finalul devastator al unui basm:
De la relaxare la spasm,
De la vorbe și râsete lucide
La oase rupte și plânsete fluide.

Minunea prostiei e că îți place.
Suferința inutilă pare că-ți dă pace...
Asta până când reîncepe
Zgomotul tăcerii pereților ce-ți vorbesc.

Știu că ai vrea să te amorțesc.
Aș vrea să-ți mai ofer din ser,
Dar trebuie să te trezesc.

Din păcate, ăsta nu-i rai —
Și tu nu ești liber.
Ești cobai.

În lumina reflectoarelor proprii
știu că, în fiecare zi, mă apropii.
Zâmbesc dezamăgirii —
uneori, prin actorie, ajung la iertare.

Apropiindu-mă de acea separare,
prin sertare se ascunde în scenariu:
viu, pur și senin, pe care încă-l scriu,
despre iubire și căldură printre ghețari.

Mii de țipari mă prind în cugetări,
întărit de fiecare tresărit electric.
Sărit, sărut cu sete veșnic,
sceptic față de momentul empiric.

Bine sau rău — e al nostru.
Zâmbetul terestru,
între lumină și un monstru.
Spectatori în propriul număr,
împreună mușcând din același măr.

Închis

Nu te poți controla, acceptă...

Lasă pereții să-ți spună povestea,

Aruncă ceasul, nu există soartă,

Cer păcatelor iertarea,

Mă cert cu fețele din cioburi,

Și tot nu știu cine sunt,

Îmi aranjez patul de torturi,

Amintirile își iau avânt,

Urlu în șoaptă sa nu fiu auzit,

De statuile ce rânjesc privind,

Euforic încep sa mă prind,

Din altar, niciodată n-am ieșit.

Ecou

Sub forma de cenușă,

Umbrele se-adună,

În cor șoptesc, tu ești doar o păpușă,

Prin vifor răsună,

Respiră... e o oglindă,

Fugi, vrea sa te prindă,

Cu busola pe încheietură,

Pierzi direcția, o ruptură,

Cunoști sfatul dar pierzi înțelepciunea,

Cred în tine, te afunzi,

E marea de îndoială, nu e minunea,

Înoată prin ce ascunzi,

Cu seriozitate ai spus ca nu-i corect,

Dar știu ca aveai un secret,

Repeta mesajul ce curge prin vene,

Omoară vocea care urla în mine.

Râde și roade…

cu mâna pe carne prinde,

printre oase ferme surprinde

dâra de gol — și mă crede.

Vina e a vinovatului,

vânând vina nevinovatului,

a cărui vorbe vagi

varul le pictează cu negre dungi.

Crezut, pe deplin neauzit,

zidind zarea zguduit

de întrebarea fără liniște,

pășește pe pajiștea de muște.

Mușcă din răspunsuri,

din răsputeri caută sensuri;

cu destinații senine văzând,

sătulul mâncând totul — flămând.

Când totul cade…

roade și râde.

Mă uit în oglinda spartă de aseară,

Tremur și privesc în gol,

Greșelile din trecut mă omoară,

În teatrul vieții am cel mai inutil rol.....

Nu pot să-mi dau sens vieții,

Nu pot s-o fac fără tine,

Mi-am umplut de sânge pereții,

Blocat pe aceiași amintire......

Mi-am amintit cât de mult ți-am greșit,

Câte lacrimi ai vărsat din cauza mea,

Te rog să nu regreți că m-ai iubit,

Chiar dacă toate-s doar din vina mea........

Mă uit în oglinda spartă de aseară,

Privesc în ochi un monstru,

Care plânge și regretă seară de seară,

Greșelile din trecutul nostru........

Mă uit în oglinda spartă de aseară,

Toată cioburi, plină de sânge,

Viața-i dulce dar mai mult amară,

Copilul din mine veșnic plânge.....

Iau un ciob din oglinda spartă de aseară,

Fără să clipesc mi-l înfig în piept,

Lumânări vor plânge cu lacrimi de ceară,

Că te las în urmă e singurul regret.........

De te-aș zări?... ce s-ar întâmpla?... la ce folos?...

Privirea ta de azi, ar fi ca o săgeată până-n os

Si m-ai rănit destul....destul mi-ai arătat ce nu trebuie să fiu

M-am pierdut... tot așteptând să treacă al tău fum.

Într-un final...aș scrie, că e doar păcatul tău... 

Că ochii ce îți prețuiau privirea, azi doar varsă lacrimi,

Ce curg doar să imi croiască destinul

Și mă inundă de vise, dorințe.... de patimi... 

Păcatul meu - că-n fiecare zi mă chinui să te uit

Și în același timp sufletul ar vrea să te întorci 

...Te strigă mereu... fără să stie unde ești,

Și-n gând imi strecoară o șoaptă... "îmi lipsești..."

Poate-ntr-o zi vei ști... c-ai fost cel mai frumos capitol din viața mea

Dar și cel care m-a durut cel mai mult să-l închid 

Poate-ntr-o zi, cât ar fi contat îmbrățișarea ta... vei realiza!...

Azi, nu m-aș mai agăța de ce mă doare... doar să-mi mai fii... un pic.

În ritmul prăfuit 

Al ceasului târziu 

Durerea de odinioară 

Din senin a amorțit.

Ochii, fără de reacții 

Mai reflectă agonii

Si prin umbre de senzații 

Mă întreb... Oare-ai să vii?

Si-n tăcerea din mine

Fără vinul tău de ieri

Vreau doar să se apropie

Pașii mei de pașii tăi.

Dar ziua a trecut

Apusul iarăși vine

Ah, voi simțiri de lut!

Cum ardeți azi în mine...

Dar nu ca alte dăți 

Cu flăcări peste gânduri 

Ci cu singurătăți 

Vărsate printre rânduri.

Căci dorul nu mai doare

Deși-n suflet e chin

Că tu n-ai vrut să stai

Si eu... azi nu mai vin...

Privirea-mi îndreptată-n nori,

Răsare soarele în zori,

Luni în șir am pătimit,

Singurătate în suflet tipărit.

Singurătate plină de regret

Cănd concep al tău portret,

Doar el cu mine a rămas

Din viața mea cînd te-ai retras.

Lacrimă pe obraz îmi sprinteni

Și așteptarea conteni,

Inima-mi pierde în instanță,

În ochi nu mai port speranță.

Speranța trecea în disperare,

Vise în urne funerare,

Ultima zi răsare

În a șaptea așteptare.

(În a șaptea așteptare/ part 4...Final)

Mi-am promis că voi avea grijă de tine,
că te voi îngriji și că te voi ghida.
Nu am vrut să te abandonez,
dar voiam să-ți dăruiesc totul:
luna și soarele și stelele
ți le-aș fi oferit.

Ce a fost demult între noi
s-a topit în timp.
A apărut ea în viața ta,
și de mine ai uitat,
m-ai abandonat...

M-ai lăsat să mă pierd prin raiul devenit iad,
m-ai rănit și m-ai ucis,
m-ai trădat și m-ai închis
în amintirile noastre de demult.

Mi-am jurat că nu te voi răni
și că voi fi alături de tine, indiferent,
și credeam că ești de partea mea,
dar te-am pierdut în raiul devenit iad.
Ai călcat în picioare tot ce am clădit
în decursul a trei ani.

Iar dacă te gândești vreodată la mine,
să-ți aduci aminte de tot ce am făcut pentru tine.
Să nu uiți niciodată că ea nu are ce am eu,
să nu uiți niciodată timpul nostru,
să nu uiți niciodată că la mine ai o aripă
sub care te poți ascunde
oricând lumea și timpul te sperie.

Dacă vreodată m-aș fi gândit că o să iubesc

și că durerea e patima iubirii,

poate că, în altă viață, va trece,

doar să nu dai de altcineva cu inima rece.

Să nu întâlnești o astfel de tipă

care să-ți lase inima friptă,

să nu iubești ca prima oară,

căci dragostea te omoară.

Nu iubi cu ochii-nchiși, dar…

atinge-te de suflet

și vezi cum să fii iubit,

dar nu-n această lume.