MESAJ PENTRU CITITORI

Plouă mărunt pe pămînt,
Frunzele aurii de pe crengi se desprind.
Afara se-aude un vuiet de vînt, 
Trist, pe fereastră privesc, copleșit de un gînd...

Soarele nu mai lucește acum,
Iarba verde se transformă în scrum.
Norii negri se adună pe cer,
Natura e nudă, animalele pier.

Copilașii nu mai aleargă pe drum,
Aerul pur se îmbibă cu fum.
Totul e mort, adormit, amorțit,
De veșmintele sale pămîntul s-a despărțit...

ne-am  lăsat cuprinși de fiorul acesta primăvăratic

al renașterii

alunecâd pe nebăgate de seamă

într-o văgăună neumblată de timp

unde ne îngropasem nu de mult 

cadavrele gândului

amintirile vii

ai zice că am nimerit din greșeală într-un cimitir fără cruci

în care morții își scot capetele din mormintele ninse

privește în jur

iubito

ultimile țopăieli ale iernii fac ravgii în flori

ne îngheață oasele

dar noi nu simțim frigul

ronțăim Croco Sticks

la pungă

ne prostim

și nu înțelegem de ce ne părăsesc sufletele

alergând fără nicio noimă înaintea timpului…

Sunt clipe când crezi că viața ta nu are nicio valoare,

dacă ai scoate-o la vânzare pe internet

sau la o casă de licitații,

n-ar licita nimeni.

- Eu aș zice să încerci, mai degrabă, la pocher

sau la ruletă, își dă cu părerea un mucalit,

care asistase absent la monologul meu  de pe margini,

dar nici acolo nu-i sigur!

Crupierul cu jachetă neagră din piele dă vânt roții ruletei ,

apoi lansează bila de fildeș în sensul invers rotirii acesteia,

mai toți pariaseră cu dolari și lire sterline pe 36, roșu,

doar eu pariasem, cu viața,

fiindcă nu mai aveam altceva, pe 13, negru.

Simt timpul în spate ca pe o placă  uriașă de plumb

în timp ce roata se-nvârte-ntr-un descrescendo cleios,

aud huruitul sacadat și continuu al rulmenților

dinăuntru ruletei,

fosnetul cartilor de blackjack,

zgomotul bilei care se invarte 

și care se-oprește deodată pe zero,

fâșâitul lopățelei crupierului, trăgând înspre dânsul

toate jetoanele,

mormanele de bani,

viața mea convertită într-o bucată albastră de plastic.

- Următorul joc are miză o viață de om! anunță crupierul,

împingând jetonul meu înainte.

- Pas!  refuzară jucătorii de la masă în cor!

- Foarte bine, merg eu! spuse o roșcată în vârstă

 care se așease alături de mine. Plus tot ce-au pierdut proștii ăștia!

Printre miile de ganduri

Ma regasesc pierdut

Incerc sa le-așez in randuri

Si- o iau de la inceput:

Sunt prea putine acorduri

Pritre-atatea dezacorduri

Repetitive in tetracorduri

Criptându-ne in recorduri

Sperantele-s putine

Diavolii se-nmultesc in multime

Distrugandu ne gandurile

Dar cine sa ne mai apere?

Cand vezi in jur numai invidie

Complotand numai fratricide

Scuipand numai vorbe acide

Acesti perfizi.... care in jurul lor arde...

Mai am un singur gand...

Unde e minte multă 

E și nebunie multă,

In timp ce visele dezvolta

O simtire exulta.

Am şi eu o speranţă: 

Speranţa uitării absolute. 

Dar aceasta mai e speranţă,

Nu e disperare?

de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele
să rămânem singuri și înspăimântați
în trupuri
să ne-nvârtim în juru-ne
perplecși
ca niște sfredele
să nu mai vedem limpede
să nu ni se mai deschidă propriile uși
fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete
în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete
trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete
paradoxal
într-o lume incoerentă a trupurilor
există riscul ca toate femeile însărcinate
să nască copii fără capete
cu mutații cromozomiale profunde
precum nevoia de fotosinteză
de asimilare a clorofilei în creier
de prorogare a legilor
de altă Constituție
de mai mult acid dezoxiribonucleic…

nu mai am dureri să-mi dor nefericirea

m-am tot durut de când mă știu

acum ascult cum mă învăluie nemărginirea

și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu

stăpân pe ochiul bolnav de întuneric

eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul

lăsându-mă în centru altui cerc concentric

care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul

fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,

nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,

rămân mereu un punct neînsemnat pe margini

pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă

cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,

( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),

când ești atât de mic, un punct de referință,

sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui

Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,

cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos

cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine

care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os

de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,

care există-n tot ce ne-nconjoară

un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,

un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...