Destinul merindei

Nu știu ce e după moarte,

Multă lume zice poate

Este rai? Este iad?

Este Jannah? E Jahannam?

Poate este doar Samsara?

Învelită ea in Karma

Unii se gândesc un pic,

Și zic ca nu e nimic.

Și ca toți și eu mă gândesc,

Până când chiar realizez

Că trebuie trasă o linie

La orice opinie.

Orice-o fi, orice-o veni,

Pregătit trebuie sa fii.

Teama e de înțeles,

Dar și cu orice demers

Drumul tot acolo duce

Și finalul...poate-i dulce?

Și dacă e să fie amar,

Viața aici a fost un dar.

Fă să nu regreți nimic,

Orice lucru cât de mic.

Și cine știe la final,

Moartea îți va aduce in plan

O nouă șansă

Iar visez
Iar,iar,iar!
Cu ochii deshiși
Cu ochii închiși
Cu muzica oprită
Dar mai ales cu ea pornită
Iar nu pot să scap
Și nu pot să tac
De această agonie
De a nu trăi în lumea vie.
Iar nu mă pot opri
Iar nu mă pot porni
Să ies afară
Ca odinioară
Înainte să mă acapareze
Lumea visurilor treze.

Și iar visez
Iar,iar,iar!
Chiar și-acum când scriu
Nu mă simt ca un viu
Mă simt ca un vis
Nu ca-n paradis
Ca-n închisoare
Fără orice scăpare.

Asta-i lumea-n care,
Îmi trece viața-n mare
Trece chiar pe lângă mine
Fără măcar să mă știe.

-maladaptive daydreaming

O perdea ce mă desparte
Dintre vii și dintre moarte
Care stă ascunsă-n zare
Doar când n-ai noroc apare
Și cum ai clipi dispare
Și se pierde iar în zare

Morții o feresc cu ardoare
Vii nu o văd în cale
Dar o lovesc ca pe-un perete
Când pe soartă e pecete
Iar perdeaua are o sete
De noi toți să se îmbete
În doar câteva momente
Ai rămas doar testamente
Și stai printre monumente
Ce de moarte-s permanente

Perdeaua de nu te bea
Moartea tot este a ta
Nu aici, nu chiar acum
Dar perdeaua o ține-n drum
Și când o să-i fie sete
Te va bea fără regrete.

Schițând zâmbete goale
Mergem toți în continuare
Ne bântuie trecutul
Ne ocolește prezentul
Ne sperie viitorul
Dar noi mergem
Înainte…înapoi
Mergem undeva tot noi

Cu ochii plini de ură
Cu sufletul plin de iubire
Cu mâinile pline de nimic
Și mințile goale de tot
Schițăm zâmbete goale
Mergem împreună în continuare

Poezia e profundă,

Nu prea stă ea pe la mal,

În adâncuri se scufundă,

Se afundă în total.

Cine nu vrea s-o găsească,

Să stea bine pe la mal

Și cine vrea s-o unească,

În adâncuri îi e egal.

Râd, zâmbesc, respir din nou

În casă nu mai e ecou

De al vostru glas amar

Mai am parte foarte rar

Mă scald acum în bucurii

În solitudine-s cu mii

Și chiar nu e așa perfect

Dar totuși nu mai e defect

Peste tot e numai pace

Ecoul vostru, el doar tace

Iar eu-mi fac puzzle-ul din nou

Să-mi regăsesc al meu ecou.

Nu voi crede că cerul e senin,

Chiar dacă ochii îmi arată asta,

Când viața-mi toarnă-n suflet un pelin

Și-mi cere-n lacrimi să-mi măsor noaptea.

Nu voi crede în zâmbete de rând,

Nici în minciuna pusă la păstrare,

Când simt o greutate stând pe gând

Și-un dor ce nu își află nicicum alinarea.

Nu voi crede-n povești cu drum curat,

În pacea care vine ascunsă pe furiș,

Când umbra unui pas ce-a tocit pragul

Rămâne singură pe un tăiș.

Nu voi crede că timpul e un doctor bun

Și șterge tot ce sufletul a plâns,

Când eu de-abia mă mai adun

Din focul care încă n-a fost stins.

Nu voi crede că totul e frumos

Și lumea-i caldă, fără de prihană,

Până nu-mi văd părinții sănătoși,

Și fără-o rană... fără nicio rană.

M-am otrăvit cu tine, din umbră am sorbit,

Am râs în agonie, am plâns peste mormânt,

Azi ca un spectru sunt, flămând și rătăcit,

Purtat ca o cenușă de un blestemat de vânt.

Întoarce-m-aș pe drumuri cu crengi uscate, mute,

Să te aștept sub cerul de plumb și de noroi,

Să-ți las în dar durerea imensă cât un munte

Și să mă pierd în noapte, uitat de noi amândoi...

Parfum de flori uscate adun în pieptul rece

Și te îngrop în lacrimi de dor nemărginit.

Oare mai este omul, când totul se petrece?

Oare se duce omul cel care te-a iubit?

M-au întrebat mulți: „Pentru ce scrii versuri?

Ce cauți în cuvinte potrivite-n șir?

Când lumea aleargă prin mii de universuri,

Tu de ce depeni al gândului fir?”

Eram doar un copil în clasa primară,

Când am simțit prima dată un îndemn,

Scriam pe caiete în fiecare seară

Și le-am aruncat... nesfârșit de regret.

Erau doar copii ale unui suflet fraged,

Fără rime bune, dar pline de dor,

Un început timid pe un drum incert,

A căror versuri nu aveau zbor.

Când corpul mi-a spus că nu pot să muncesc,

Când boala mi-a pus o graniță dură,

Am înțeles că prin scris pot să trăiesc,

Că foaia albă nu are vreo măsură.

Eu nu pot munci cum muncesc ceilalți oameni,

Dar pot să construiesc lumi dintr-un condei,

În versul meu nu ai cu cine să mă semeni,

Sunt liber printre gânduri și demonii mei.

Scriu fiindcă foaia nu mă judecă vreodată,

Ea primește totul: și teama, și dorul,

Aici nu există boală sau judecată,

Aici eu sunt cel care își scrie viitorul.

Nu scriu pentru slavă, nici pentru averi,

Ci fiindcă e singura cale ce-mi rămâne:

Să transform în lumină durerea de ieri

Și să las o urmă din mine pe mâine.

" Nu are ochi

șerpii pe care-i ținea 

îi mănâncă mâinile"

imaginea proiectată 

de propria furie 

o devorează.

În turnul de ceară lumina s-a stins, 

Un frig fără margini de tot m-a cuprins.

Cuvintele-s corbi ce se-asază pe prag,

Mâncând din speranța ce-am dus-o cu drag.

Secunda e grea, un ciocan pe-o nicovală,

lar viața e doar o schită banală 

Pe ziduri, umbrele dansează-ntr-un joc,

Suntem doar cenusă,  rămasă din foc.

Nu-i lună. nu-i stea, e doar cerul de plumb,

lar gândul e-un greier tăcut într-un rumb.

Se scurge cerneala pe-o coală de fier, 

O poezie neagră... un ultim mister.

.... scrisă nu din nostalgie, ci din pură libertate interioară.

.... cronica unei cenuși reci, un punct final pus de o mână care nu mai caută răspunsuri, ci doar desenează tăceri.

Dincolo de aceste rânduri nu există nicio poartă deschisă, ci doar mândria unui suflet care a învățat să își poarte singur lumina.

Vreau să le mulțumesc din suflet celor care au lăsat mesaje la vechile mele poezii în tot acest timp. Gândurile voastre sunt de-a dreptul uimitoare și au însemnat enorm pentru mine. Vă mulțumesc tuturor că ați fost❤️.

Din scrumul din pahar

Am îngropat iluzii sub pașii grei de plumb,

În lumea de cenușă ce n-a vrut să ne-asculte,

Iar fiece cuvânt s-a stins, pierdut și mut,

Lăsând pe trupul nopții doar cicatrici... mai multe.

Înainte de a păși pe drumul fără întors,

Când vorbele erau doar umbre pe perete,

Am încercat să strâng ce timpul a distrus,

Dar am rămas pierdută în gânduri și secrete.

O liniște greoaie pe suflet s-a lăsat,

Ca un ecou târziu din vremuri de demult 

Și am uitat de tot ce-am fost și ce-am visat,

Lăsând în urma mea doar zgomot de tumult.

Sub osul stern am plumb, cartușe, praf de pușcă

În sânge am mercur, din ochi se scurge rouă

Și mintea mi-e închisă, captivă într-o cușcă

Ce ruginește-ncet, căci cu regrete plouă.

Eu nu știu ce-ai crezut, ți-am explicat prea des

Că nu am așteptări, răbdarea mi-i redusă,

Dar tu mi-ai demonstrat că nu ai înțeles.

Repet, nu poți distruge o inimă distrusă.

Și-acum privesc tăcuta cum totul e un scrum,

O amintire rece în unghere-ndepărtate,

Nu mai avem scrisori și niciun semn pe drum,

Rămân doar pași pierduți și vorbe renegate.

Se lasă noaptea lent peste trecutul ars,

Iar timpul cerne praf pe tot ce am sperat,

Din tot ce am trăit, nimic n-a mai rămas,

Doar un sfârșit tăcut și-un suflet resemnat.

Cu fruntea sus pășesc prin resturi de trecut,

M-am reclădit frumos, din propria-mi cenușă,

Mândru renăscută , din tot ce am pierdut,

Amintirilor din piept le pun definitiv o ușă.