În toate e o lege

Nefiresc și ciudat 

De o viață mă știu, 

Ca un fir înnodat, 

De un mare pustiu. 

N-am curaj să îl tai, 

Printr-un gest ordinar, 

Ci îl port după gât, 

Ca pe-un șal funerar. 

Mi-e tăcerea mormânt,

Și cuvântul osândă,

Iar privirea mi-o vând, 

Pentr-o noapte de pândă. 

Sunt un pas rătăcit, 

Pe cărări înfundate,

Și pe toți i-am mințit, 

Că ușor le-oi străbate. 

Și mă sting, agățat,

Sub un cer fără stele,

Cu-al meu fir înnodat, 

Între beznă și ele.

Îmi respir amintiri, 

Dintr-un timp fără nume,

Și primesc multe știri, 

Dintr-o tainică lume.

Și m-a prins un oftat, 

Ca o mreajă de gheață,

Și mă simt legănat, 

De o falsă speranță.

Mi-e privirea un drum, 

Care duce spre cer, 

Tot pământul e scrum, 

Și mă trage sub el. 

Și-n tăcere rămân,

Ca un duh fără soartă,

Așteptând să apun, 

Peste clipa mea moartă.

Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,

Şi-mi cântă toaca în urechi,

Iar sângele îmi dă în clocot,

Doar inima-mi rămâne de priveghi.

Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,

Eu zac la pat fără de vlagă,

Pe mama rog un pic să mai rămâie,

Lumini spre cer încep să mă atragă.

Prăpădul simt chiar lângă mine,

Îmi rod prescura de la căpătâi,

Blesteme să rostesc îmi vine,

Dar mă întorc la vorba cea dintâi.

Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,

Citesc prin cărţi şi prin tratate,

În timp, eu mă topesc ca ceara,

Şi zilele mi-s numărate.

Dar o habotnică bătrână de prin sat,

C-un trup firav şi mersul nefiresc,

Îi spune mamei de boala care zac,

Şi anume, infarct duhovnicesc.

M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,

Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,

Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,

Și-n valurile morții de mic m-am botezat.

Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,

Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,

Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,

Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.

Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,

Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,

Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,

Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.

Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,

Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,

Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,

Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.

Peste codri toamna trece,

Lasând frunze moarte-n urmă,

Alungată de-un vânt rece,

Şi de norii plini de brumă.

Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,

Din el cad fulgi albi şi mici,

Stau pisoii strânşi covrig,

După sobă la bunici.

A îmbrăcat pământul haina,

Cea pufoasă, albă, moale

I-a croit-o Zâna Iarna

Din fulgi, ţurţuri şi petale.

Au ieşit copii afară,

Trăgând săniile-n sus,

Şi din strâmta ulicioară,

 Au făcut un derdeluş.

Unii mai cuminţi şi buni,

Omul de zăpadă fac,

Îi pun ochii din cărbuni,

Şi-n loc de palton un sac.

Alţii bulgări construiesc,

Fac muniţii din zăpadă,

Inamicul îl pândesc,

Şi-l atrag în ambuscadă.

Negreşit războiu începe,

Zboară bulgări de omăt,

Iară una dintre cete,

A început să dea-ndărăt.

Soarele cu faţa albă,

Ascuns după norii grei,

Aruncând o rază caldă,

Râde-n hohote de ei.

Mi-e o sete sălbatică dar apă nu vreau,

Am buza uscată și gâtul aprins, 

Plouă în jur într-un ritm infernal, 

Mi-e o sete sălbatică de sânge vernal.

Strigătul lumii se frânge în mine,

Un clopot de fier răsună a sodom,

Iar umbre răsar din mii de ruine,

Împingându-mă-n carnea unui alt om.

Mă-nchin la furtuni, la focul din ele,

Mă mistuie dorul de-un loc nevăzut,

Din buza de jar îmi cresc mii de stele,

Ce scapără-ntruna în trupu-mi de lut.

Mi-e sete de viață, dar nu de izvoare,

Mi-e sete de moarte, dar nu de sfârșit,

Căci sângele-mi curge din veșnicul soare,

Iar ochiul îmi plânge cu aur topit.

Aud cum pământul trosnește din oase,

Cum iarba înghite păcatul cel greu,

Iar cerul își plânge icoanele arse,

Ținute în palmă de chiar Dumnezeu.

Setea din mine se urcă pe cruci,

Mă sapă prin vene, mă sfâșie-n rug,

Și simt cum din mine se naște atunci,

Un imn pentru îngerii căzuți în amurg.

În dinți de arhangheli se sfarmă văzduhul,

Se frânge pământul sub ploi de blestem,

Iar setea-mi străpunge și trupul, și duhul,

Stropind cu-al meu sânge întregul Eden.

Din cranii de piatră curg râuri de jale,

Se scriu evanghelii pe ziduri de fum,

Iar trupul mi-e templul suitei regale,

Cu porțile lipsă și poteci fără drum.

Se scutură cerul ca o piele de șarpe,

Se sting constelații în ochiul de foc,

Iar setea din mine se schimbă în ape,

Ce rup începutul din vechiul soroc.

Se clatină tronuri și regii se tem,

Căci jugul de sânge se rupe-n genuni,

Iar crucea cea mare rămâne un semn,

Ce învie din lutul uscat alte lumi.

Mi-e o sete sălbatică dar apă nu vreau,

Fiindcă apa e moartă c-un miros neplăcut,

Mi-e o sete sălbatică de sânge vernal,

Să spăl tot pământul pentr-un nou început.

Ți-am scris pe cer adio,

Dar ploaia a-ncetat,

Și-n loc de stropii ploii,

Eu lacrimi am vărsat.

Am vrut să-ți uit adresa,

Să nu mai știu de ea,

Dar drumu-mi trece zilnic,

Pe sub fereastra ta...

N-am să-ți mai scriu poeme,

C-ar fi doar seci cuvinte,

Voi scrie iar... Adio!

Pe cruci și pe morminte.

Și-n fiecare zi femeie,

Mâncat și ros de patimi,

Îți voi lăsa la poartă,

Câte-un buchet de lacrimi.

Mă uit cum pică frunza,

Și cerul parcă pică,

Iar inima mă-nțeapă,

Și sunt cuprins de frică.

Mereu pe sub fereastra-ți,

Un suflet gol va trece,

Apucă-i mâna caldă,

Și nu-l lăsa să plece.

Nu judeca nimic în lumea asta..

Nu judeca trecutul cuiva,

Cunosc bărbați ce nu-și iubeau nevasta,

Deși în public invers demonstrau ...

Nu judeca pentru ce nu ești sigur,

Nu judeca, ceea ce nu știi...

În viața poți să ajungi singur

Cel ce va fi mâine judecat.

Cunosc femei ușuratice în asta lume..

Când chipul lor părea așa curat ,

Și alcoolici cu un chip deștept 

Ce în alcool durerea au inecat.

Nu judeca trecutul cuiva ,

O lecție ce a fost învață...

Nici hotărârile cuiva,

Asa au fost scrise ,de a lui soartă.

Azi râzi de un copil străin

Că e murdar și de tot lipsit,

Mâine primești cuțit în spate

De la copilul tau ,cel mult iubit...

Nu judeca o mamă

 copii ce sii crește 

Singura, așa cum poate

Poate nu a avut de ales,

Nu îi știi istoria din spate ...

Nu judeca pentru ce nu ești sigur,

Nu judeca ceea ce nu știi.

Iar mane un accident în grabă

Ramai și singur și invalidat

Te vor judeca pe strada

Invinuidu-te, că tu ești vinovat

Și dacă sufletul e moale ,

Firav și neajutorat... 

Te vei întreba atunci în sine

Dece oare toți m-au judecat?...

Autor A.Turcanu @reper

    De știi că-n brazdă ai semănat doar grâu,
    Nu te aștepți să strângi în snopi secară,
    Din ochi durerea-n stele curge ca un râu,
    Și-n holdă strălucește-amurgul de aseară...
    
    Eu am crescut în umbra sfintelor icoane,
    Ce tremurau Lumina-n tindă, cu blândețe,
    Învăluind cuvintele pe creștet de oceane,
    Pe care le-am rostit cu dor la bătrânețe...
    
    Căci știu că sunt vegheat din înălțimi celeste,
    De sfinții mei cu fețe veșnic triste și umile,
    Să nu mă pierd fără să scriu a lor poveste,
    Ce-mi stăruie în suflet, în minte și în zile...

Simt că sunt mai mult decât puținul din ochii lor,

Sunt pulbere ce-ascunde aur,

Sunt gând, sunt trăire, sunt zbor...

Sunt floare fragilă, curcubeu multicolor,

Sunt cant prea adânc, sunt suflet de nor...

Dar nu mai sufăr, nu-mi trebuie laur,

Nu voi adorare,nici faima, nici dor,

As vrea doar un suflet să vadă

Lumina din mine, și focul ce arde,

Un suflet, si-apoi pot sa mor...

    Astăzi, nu vreau să mint sau să spun adevăruri,
    Vreau să-nțeleg țărmul străpuns de valuri,
    Cum soarele la apus îmi încălzește gândirea,
    Iar amurgul proscris îmi adâncește privirea...
    
    Și fiecare val care se stinge, fiecare nor,
    Vor ridica din umbre, cuvinte care dor...
    Și am să le las înscrise pe înalte frunți,
    Cununi de lumină, întrupate în punți...
    
    Aceste treceri însetate înspre ziua de ieri,
    Mă grăbesc spre niciunde, spre nicăieri,
    Nu vreau să mai fug, vreau să ies la lumină,
    Din umbrele grele și transparente de vină...
    
    Nu vreau ca pașii să-mi stârnească ecou,
    Vreau să m-aud respirând iarăși, din nou,
    Să mă cuprind, strâns, cu brațele mele,
    Ca apoi să răzbat către soare prin piele...

Un observator lipsit de putere, insă curios,
Uitându-se asupra evenimentelor ce se desfășoară,
Tace, gandește și-și spune "cât de misterios..."
Observând totul pentru a mia oară.

Pierdut în gând, caută disperat o concluzie;
Incearcă să găsească un înțeles.
Dar, inevitabil, se adâncește în confuzie;
Repetă pentru o eternitate același regres.

”Poate totul nu are rost,
sau poate a-l percepe nu sunt capabil.”
Își spune observatorul, copleșit de anost
Găsindu-se pe sine într-un mediu mizerabil.

Indiferent de perspectiva aleasă
Observatorul nu observă realitatea.
Meditează, încercând să ințeleaga cutia neînțeleasă
În care se află totalitatea.

Acesta repetă totul pentru o perioadă de timp nenumărabilă,
De fiecare dată, progresând.
Găsește, in continuu, o noua variabilă
Spre adevărul absolut, avansând.

Devine, în timp, un cercetător,
Plin de curiozitate și însetat după cunoaștere;
Îl covârșește pe așa zisul ”creator”
Adânc în interiorul său are loc o renaștere.

-steinkampf

Mă trezii și văzui în oglindă,

O pată ca o urmă de pantof închisă–

Pe chipul meu; o durere aprinsă,

Stătu în transă, parcă amorțită...

Pe arșița acoperită de duhoare,

Singură nu respiră, ci moare,

Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,

Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.

Deranjat de chinul ce-l îndură,

Mă grăbii spre găleata cu untură,

Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,

Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.

Din dorința salvării morții cu-a mea față,

Din perete, lama mă cutremură de-ndată,

Și privii spre singura oglindă atârnată,

Și văzui o față distrusă și pătată.

Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,

Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,

Tăieturi pe față-mi mai creară,

Dureri și-o strigare cam amară.

Când în locul umbrei din sticla rară,

Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,

Crăpă și rama de p-acel perete,

Să n-aibă cine-o plânge după sete.