Paianjenii, pe arcuri pânza să-și întindă...
Vâsliți, cât somnul străjilor e dulce!
Cât timpul stă, cu fruntea în oglindă,
Și noaptea s-a găsit, cu ziua la răscruce.
În taină, să ne depărtăm de maluri,
Înfășurați în picăturile de ploi,
Mușcând din noi, ascunse-n valuri,
Cârlige ascuțite, cată să ne tragă înapoi.
Cuvinte goale, să ne smulgă clipe,
Din aripi, cioburi picurând incandescente,
Obsesii fumegând din pipe,
Sfărmate-n dinți de scorpii inocente.
Prin viața noastră, carte fără pagini,
Aleargă-n umbre alungat pustiul,
Ospiciul fără gratii, fără margini,
Paradoxal în oase, răsucindu-ne burghiul.
În fiecare urlet și în orice fibră,
Ca o hienă, sfåșiindu-ne minciuna,
Și teama naște capete de hidră,
În urma luptelor pierdute pentru totdeauna.
Cu siguranță, știm de-o vreme, care-i treaba,
Am înțeles că dintre noi căzuți,
Se-nalță iar, cum din cenușă crește iarba,
Salcâmii îndoiți dar niciodată frânți.
