Apusul

Nu mai avem cărări înspre vecini,

Nici urmă de acele vechi poteci,

E plin de buruieni şi de ciulini,

Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.

Nu vrem să ştim unii de alţii,

Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,

De mici, noi am crescut ca fraţii,

Şi-acum doar ură este între noi.

Avem garduri de doi metri,

Suntem străini, deşi am fost cumetri,

Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,

Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.

Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …

Aşa barbari am devenit,

Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,

Dar cu un mers bolnav şi diferit.

Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,

Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,

Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,

Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.

Iar mă întorc, flămând de rană vie,

Căci rana mă înalță și nicidecum doboară,

Și ce-ar fi fost iubirea fără agonie,

Fără-ntunericul ce împrejuru-i zboară?

Nu-mi cere să fiu liniștit ca-ntr-o icoană,

Când inima-i proptită-n rug arzând.

Pe drumul către ceruri suntem rană,

O rană răstignită ca nicicând.

Iubirea care rupe, dar nu frânge,

E singura încoronată ca regină,

Să mori cu ea - e-un altfel de a plânge,

Să-nvii din ea - e-un zâmbet de lumină.

Se frânge cerul-n mine ca o spadă,

Când gust din dragoste și sânge amestecat,

Ce leac curat părea! Dar câtă otravă,

Se-ascunde-n dulcele ce l-am visat...

Pe buze-mi arde-un cântec care minte,

Dar sufletul îl bea ca pe-un păcat,

Căci nu există zâmbet care să alinte,

Și nici vreo mângâiere care-a vindecat.

Şi dacă tot ce suntem e cenușă,

Din rana care-a ars pe sub veșmânt,

Atunci iubirea nu-i nicicând o ușă,

Ci-un drum ce se sfârșește în mormânt.

Gândul îmi doarme sus pe lucarne,

Un ochi mi se zbate rănit și nervos,

Nordul și sudul îmi intră prin carne,

Iar estul și vestul îmi iese prin os,

Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,

Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,

Tu stai ca măicuță și citești acatiste,

Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.

Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,

Inima-ți bate în ritmuri de toacă,

Pogoară minuni în chilii, mănăstire,

Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.

Rămân împietrit ca o statuie uitată,

Iar rănile mele sunt acum cimitir,

Și frunza de toamnă se simte trădată,

Și cred c-am să mor ca un ultim martir.

Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,

Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…

Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,

Crucea cum geme și groapa urlând.

-Glasul meu, adânc, răsună

Ca un clopot stins sub ape...

-Eu îl vreau aici, aproape.

-Port în mine mări aprinse,

Cu furtuni ce nu se frâng...

-Eu iubesc doar ochi ce plâng.

-Ți-aș da cerul meu cu stele,

Rătăcit pe veci în drum...

-Nu primesc ce am acum.

-Am în piept o primăvară

Care a-nflorit târziu...

-Nu suport cer cenușiu.

-Sunt un foc ce arde-n umbră,

Fără martori, fără nume...

-Eu nu cred în lumi postume.

-Ți-aș fi umbra la amiază,

Căci lumina e haină...

-Nu vreau umbră, vreau lumină.

-Ți-aș fi liniștea din urmă,

După tot ce-a fost furtună...

-Nu-ți mai fă din ploi cunună.

-În privirea mea se-adună

Anii tăi pe care-i pierzi...

-N-aduna ce nu dezmierzi.

-Am tăcut că vreau s-aud

Dacă-n inimă-mi vorbești...

-Și, ce-am spus... ghicești?

-Te-am visat în miez de iarnă

Ca pe-un foc ce nu se stinge...

-Nu sunt foc, și nici nu ninge.

Ți-am zidit din dor o punte

Peste tot ce ne desparte...

-Nu trec punți, am pod aparte.

-M-am întors din mine însumi

Să te caut mai întreg...

-Nu primesc ce nu-nțeleg.

-Atunci plec, și-am să te las.

-Nu pleca, căci pot iubi...

Fă ce vrei, dar nu vorbi.

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

Din trupul tău se-aude un ecou,

O umbră care-mi poartă amintirea,

De parc-a fost doar visul meu și-al tău,

În somnul ce cuprinse omenirea.

Sub pleoape-mi plouă un nor stingher,

Îmi curge printre vene nesfârșirea,

Dar mă dezbrac de tine, ca de cer,

Și ard până la scrum toată iubirea.

Se stinge-n suflet ultimul jăratic,

Și teama, ca un zeu fără altare,

Îmi scrie-n trupul meu tomnatic;

Să nu te chem, și nici să cer iertare.

În locul tău rămâne un pustiu,

O carte arsă, plină de poeme,

Ce nu s-au spus, dar care știu,

Că îmi vor plânge nopțile boeme.

Și dacă-n zori m-aș mai întoarce iar,

Ar izbucni în mine un război,

Aș rupe timpul, ca pe-un calendar,

Și mi-aș lua iubirea înapoi.

Nu mai aștept nimic, și totuși stau,

Cu mâinile pe tâmple, ca-ntr-o rugă,

Și tot încerc din mine să te iau,

Ca să mă pot opri din fugă…

N-am să te chem și nici n-am să te iert,

Plecarea ta în mine voi strivi-o,

Reascultându-ți jalnicul concert,

Unde-ai cântat în toate piesele: Adio!

Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,

ci într-o iesle.

N-ai ales tron de aur,

ci lemn de brad și paie aspre.

Atunci am învățat că slava Ta

se ascunde în smerenie.

Am văzut lumină

în mâna care ridică un fir de praf,

nu doar în soarele ce stăpânește cerul.

Am găsit har

într-o cană de apă dată cu iubire,

nu doar în jertfe strigate de pe munți.

Sunt zile când nu pot face minuni,

dar pot zâmbi cu iertare.

Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,

dar pot tăcea ca Tine,

în fața celor ce nu mă înțeleg.

Doamne,

învață-mă să Te văd în lucrurile simple,

să nu caut slava Ta în tunete,

ci în foșnetul inimii curate —

și fă-mă vrednic să port cerul

în gesturile firave.

Mai demult, strãmoşii noştri

Erau simpli şi modeşti:

Mâncau brânzã şi slãninã,

Purtau nume româneşti.

Dar veni modernizarea,

Ca un tãvãlug, din Vest:

Nu mai recunoşti românul

Nici în vorbã, nici în gest!

Nu mai ştie spune: "Bunã!"

Ci, "Hello!" şi "How are you?"

Zice "Go!", în loc de "Pleacã!",

Cât şi "No!", în loc de "Nu!".

Bând un pumn de apã rece

- Fãrã sã fim provocaţi -

Ne prostim, pe zi ce trece

Precum "Geniul din Carpaţi".

Dacã vechea pãlãrie

O purta spre-obrazul stâng,

Astãzi poartã-n cap o creastã,

Cu "allurã" de nãtâng!

Nu mai pot lucra românii

Dacã nu primesc un "like";

Nici la stânã nu se urcã

Dacã n-au adidaşi "Nike"!

Cel ce-şi învelea piciorul

Cu obiele de viţel,

Poart-acum haine de firmã:

Numai DIESEL vezi pe el!

Sã ne vadã Cuza-Vodã

Ce figuri avem în cap! ...

Ne-ar şi înjuga îndatã

La un car fãrã proţap!

Mă-ntorc în satul meu natal,

De unde am plecat demult,

Și multe lucruri nu îmi plac,

Când oameni-i ascult 

Pe uliți nu mai sunt copii,

Să bată mingea, să fure poame,

Și doar câțiva hâtri bătrâni,

Plângându-se că vor muri de foame

Pe drum mă întâlnesc cu semeni,

De vârsta mea și-mi e rușine,

Că nu mai știu să-i chem pe nume,

Timpul furând și de la ei și mine

 Ajung la cimitirul mut din sat,

Unde mama se odihnește,

Mă reculeg și flori depun,

Pe care ochiul le stropește,

Trec și  pe la casa părintească,

De care-mi este atât de dor,

Privesc la curtea cu verdeață,

Și-admir cerdacul cu pridvor,

Aici e locul unde m-am născut,

Și-am mers eu zi de zi la școală 

Cum aș putea vreodată să o uit,

Pe mama ce striga, copile scoală

De după gard mă uit la sat,

Care nu mai arată ca-nainte,

Văd multe case cu gard stricat,

Imaginea e totul și ea nu minte

Plec din satul care moare,

Trist și plin de-amărăciune,

Mâna tatei o sărut,

Și în gând spun..rugăciune!

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

En vain

Au printemps, avec l'âme vibrante,

On attend le bonheur en rêvant,

Et en automne, quand les espoirs meurent,

Il nous reste un nuage,

Nous attendons tous en vain

Un bonheur qui ne revient jamais,

Berçant juste un rêve éphémère

La nuit, le ciel est toujours clair,

Nous nous envolons avec un désir fou de paradis,

Mais dans le refrain on voit que c'était encore un rêve.

Nous attendons tous en vain

Un bonheur qui nous échappe

Et dans l'âme ils tamisent amèrement

Des pensées qui nous trompent,

En vain nous supplierons,

Nous attendrons en vain

Le bonheur que nous voulons toujours,

Je ne viens plus !

Nous attendons tous en vain

Un bonheur qui nous échappe

Et dans l'âme ils tamisent amèrement

Des pensées qui nous trompent,

En vain nous supplierons,

Nous attendrons en vain

Le bonheur que nous voulons tant

Je ne viens plus !

Doamne dă-mi te rog puterea...

Din genunchi sămă ridic...

Să mă scutur de durerea...

Care trupul mi-a lovit...

Doamne și te rog îmi spune...

Cumsă iert pe toți acei...

Care au lovit în mine...

Cînd eu îi iubeam pe ei...

Doamne eu te rog ma scapă...

De tristețea asta mare...

Fără milă ea îmi sapă...

Răni în suflet și mă doare...

Doamnelasă soarele din cer...

Sufletul să-mi  încălzească...

Frigul a intrat în el...

Gheața vreau să o topească...

Doamne,ia-mi tu inima la tine...

Tare mi-e mila de ea...

Căci degeaba bate înmine...

Dacă no vrea cineva...

Când viața mă lovește și simt că nu mi-e bine,

Te rog pe tine Doamne, rămâi lângă mine

De am uitat să mulțumesc, pentru ce am primit,

Doamne,tu ai fost bun și nu m-ai pedepsit 

Știu că am păcate, știu că mereu greșesc,

Prin ceea ce fac ,sau ceea ce gândesc 

Dar cred cu tărie, că tu Doamne poți,

Să ne iubești și să ne ierți pe toți.

Doar tu Doamne,ne mai poți salva,

De iadul ce ne așteaptă și de pedeapsa grea

Tu ești Doamne,al nostru creator,

Și te rog,de va fi să mor 

Să nu mă lași să cad în iad in jos,

Să mă ridici de merit,in al Tău Rai frumos!