Автор Denizz

Ființa plăsmuită din noroaie,

Fără de inimă și fără de creier,

Crescută din apa de șuvoaie,

Gândirea-i mai mică de-un greier.

O nebuloasă enormă are-n minte,

Urzeală, intrigă și răutate,

Folosind amalgam de cuvinte

Cu care duce viața pe mai departe.

False păreri față de spirite.

Culege fără limite, minciuna,

Pe care-o îmbracă în haine poleite

Unde are culcuș cald, ura.

Ura față de cei cu credință,

Pizma pe cei cu idei,

Frica de cei cu voință,

Îndoiala de cei cu un temei.

Să îndepărtăm creatura aceasta!

Pătrundă lumina-ntre flori.

Să nu ne mai aducă năpasta

Rămășițe care dau fiori.

Poate că vântul știe tot,
Poate că dorul...nu mai pot.
Poate că zâmbetul e plâns,
Poate că viața-i gând ascuns.

Poate că ochii nu mai vor,
Poate că timpul e-un decor.
Poate că visul s-a uitat,
Poate că ieri a fost păcat.

Poate că plec, poate că vin,
Poate că cerul e prea plin.
Poate că-i soare, poate-i frig,
Poate că tac, poate că strig.

Pe un fir de păpădie

S-a suit un gândăcel

De culoare arămie,

Mic, firav, ca vai de el!

Bună dimineaţa, Soare!

Zise, întinzând un picioruş.

Bună inima să-ţi fie,

Mică gâză ca de pluş!

Şi, din roua dimineţii

Îi dădu o sărutare…

Magica putere-a vieţii

Ca o dulce alintare.

El, plăpândul gândăcel,

Se simţi cât tot Pământul!

Şi Natura-ncremeni

Pentru-o clipă-n veşnicii…

Dintr-odată se porni

Un vârtej ameţitor:

Soare, lună, stele mii

Se pierdură în decor!

E Nimic!

Şi totuşi,

Toate sunt la locul lor!

Şi e Totul!

Concentrat într-un izvor

De al vieţii dătător!

Făptura neînsemnată

A avut o tresărire:

Fără ea, Fiinţa toată

Nu există în simţire!

Dar, şi el ar fi … nimic

Făr-un spaţiu cât de mic

În hăul deşertului

La-nceputul timpului!

...

Ziua bună, măi frăţie!

Zise o furnică-n treacăt.

Şi-l trezi din reverie

Pe micuţul ne-nfricat.

Pe un fir de păpădie

Stă gândacul îmbătat

Şi priveşte-n veselie

Universul colorat.

Dă bineţe furnicuţei

Ce grăbită-l ocoleşte:

Ce să ştie ea, săraca

Câte-s de aflat pe lume

Când te preocupă viaţa!

Zile-n rânduri se stergeau,

Sentimente risipeau,

De cînd chipul tău n-apare

Pe retina mea-n cărare.

N-am scris file în urmare

Emotiv la a ta uitare,

Sufletul în dezolare

În a șaptea așteptare.

Au apus zile senine,

Cândva de armonie pline,

Am ajuns fire străine

Ce nu se cunosc pe sine.

Acum în inimă doar ploaie

Ce-neacă orice vibrare,

Ochii mei nu m-ai văd soare,

Privirea mea în închisoare.

(În a șaptea așteptare/ part 2)

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

Sufletul meu rafinat,

Cu o inima de aur mat,

Iubirea ta ma încălzește,

Iar frumusețea ta mă răcește.

Iubit-o sa sti ca te iubesc,

Chiar dacă nu o sa te doresc,

Eu te voi iubi visând,

Dar în realitate zburând.

Te iubesc prin minciuni,

Dar adevărat prin bani,

Plângând după tine,

Fiind total în suspine.