Dorul din trecut

Uitat departe nu mai știu ce să mai fiu

Pierdut e drumul strălucind către lumină

Orbită-i inima zbătându-se-n pustiu

Cărarea viselor arzând-o fără vină

Pășește umbletul adânc părând că-s viu

Lipsit de tine ce să fiu ascuns în beznă

Poate o bufniță zburată-ntr-un târziu

Sau un delfin ce-noată-n oarbă aparență

Dacă mai sunt un om în toate nu mai știu

Cerșind uitării să mă scape de urgență

Iau întrebarea și o-ntreb ce să mai fiu

Surzit de urletul tăcerii n-am prudență

Se-apleacă mâinile golite la pământ

Strângând în palme imposibilă tangență

Dezintegrat mi-adun fărâmele-n cuvânt

S-aștern dorințele strivite de-o absență

În alb și negru strămutat mă plimbă vânt

Rămas cu mine nu mai am nici o valență

Ce-o să mai fiu dacă la tine nu mai sunt

Fugind culorile mă paște o carență

Umbrindu-mi zilele de soare norii plâng

De-atâta ploaie se instituie demență

Neîncetat picuri de dor mă sapă-n gând

O să mai fiu doar în lumina ta prezență

O frunza, un copac

Un trunchi puternic, un gand neinteles

O frunza, un copac

Un sentiment de ura si regret

O frunza, un copac

Un suflet neiubit de toti cel inconjoara

O frunza, un copac

Un el si o ea iubiti fara iubire

O frunza, un copac

Mai simte vantul-n fata fara chip

O frunza, un copac

Mai cheama o mangaiere prin parul buclat

O frunza, un copac

Mai dai doar o clipa de placere

O frunza, un copac

Mai simte doar o-data o dragoste curata

doar marea, neînduplecată-n marele ei zbucium,

la porunca Iubitorului de oameni,

domolește

semeția, potolește ura.

punând cu evlavie

la picioarele noastre

epavele  trufiei.

Cand viata perfecta nu-i ceea ce pare

Si simpla existenta e pusa la grea incercare,

Regretele zilei noaptea asteapta,

Intunericul sa acopere o existenta nedreapta.

Caci noaptea era plina de vise-nghetate,

Menite sa umple adanca pustietate.

Acum se-aud in soapta rugaciuni disperate,

Sa treaca iubirea, sa se vindece toate!

Sa treaca iubirea si durerea din glas,

Caci fara iubire nimic n-a ramas.

Ramane speranta ca si durerea dispare,

Ca-l doare si-n vise, ca nu te mai are.

Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,

Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,

Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,

Umbra ei caldă cu miros de plăcere.

Să-i fiu amurgul topit în privire,

Cenușa fierbinte a zilei ce moare,

Să ard în lumina privirii-i subțire,

Precum o plăpândă  rază de soare.

Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,

Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,

Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,

Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.

Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,

Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,

Să-i port primăvara în floarea ce plânge,

Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.

Și dacă destinul va vrea să m-alunge,

Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,

Un ultim sărut ce pe buze se frânge,

Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.

Ne întâlnim prin vise,

Cu șoapte de iubire,

Atingeri tandre,

Și jurăminte sincere,

Pentru totdeauna.

Vino și stinge-ma

Ard toată iubire,

Sunt doar a ta și o știi prea bine,

Că suntem predestinați să ne iubim,

Si nu ar mai trebui să ne ferim.

Mă topesc toată hai vino mai aproape,

Să ne lăsăm purtați de val,

Până dimineață,

Lipiți unul lângă altul,

Dezgoliți complet.

Am lăsat frunzele toamnei să cadă peste mine,

Picăturile de ploaie să mi se scurgă pe obraji,

Dar zâmbetul tău l-am lăsat să-mi intre pe sub Piele, ca un tatuaj.

Ți-am scris și ție un poem,

Știind că n-ai habar de el,

Că niciodată nu-l vei citi,

Lacrimile mi s-au scurs mii și mii.

Ți-am cântat balada mea,

Chiar de nu mă auzeai,

Te simțeam, mi-erai în cuget,

Doamne, cât te mai iubeam…

Tu nu mi-ai cântat nimic,

Am făcut-o eu și pentru tine,

Ai sunat așa frumos,

Te-am cântat firesc, cu inima, nu pe dos

Și de mi-ai sunat frumos,

Începusem să cred că nu te cunosc,

Nu mi-ai fost povară,

Te-am ascultat cu sufletul,

Căci urechile nu-mi auzeau,

Parcă piesa ta mi-era cântată la vioară.

Ca al tau zâmbet, de asemenea,

Versurile tale pentru mine erau cheia,

Cheia ce-mi deschidea raiul,

Erai ca sticla cu-o scrisoare când atingea malul.

Ți-am spus că te-am citit,

Dar tu pe mine când,

Când vreodată m-ai iubit?

Când poeziile mi le vei citi?

Când ochii tăi cu ai mei din nou se vor întâlni?

N-am primit de veste,

Dar m-am saturat să mă gândesc,

Întrebări să-mi pun,

Sufletul să-l storc,

M-am hotărât, îmi iau rămas bun.

Și de atunci am ales să mi vad de a mea poveste,

Am învățat să-mi citesc ochii și sufletul,

Am ascultat al tău cântec, dar pe al meu n-a avut cine-l continua,

De atunci tot ce-am făcut a fost să scriu în poezii despre greșeala mea.