BOBOTEAZA MEA

Nu cu tunet m-ai chemat, Doamne,

ci cu o liniște adâncă,

în care voia mea

s-a recunoscut trecătoare.

Mi-ai dat cruce nu ca semn al cîderii,

ci ca loc al rămânerii,

unde frica mea

și mila Ta

se întâlnesc fără cuvinte.

Am voit să fug -

dar nu fuga are chip,

iar ascultarea se naște numai

din statornicie.

Asumarea nu e tărie,

ci golire de sine,

o coborâre lentă

din zgomot în adevăr.

Și când nu mai apăr nimic -

nici dreptatea mea,

nici chipul meu,

nici numele,

Tu începi să lucrezi.

Căci omul nu se mântuiește

prin biruință,

ci prin răbdare

prin smerenie

sub mâna Ta

până la capăt.

Iubirea noastră nu se întâmplă,

ea este -

o stare de veghe a materiei,

un acord vechi între lut și lumină,

în care inima învață

să bată dincolo de carne.

Tu vii ca o întrebare fără margini,

iar privirea ta mută

rearanjează cerul din mine;

în preajma ta, timpul se retrage,

ca o mare care și-a amintit

că infinitul nu are țărm.

ne iubim într-un spațiu fără coordonate,

unde clipele ard încet,

ca tămâia într-un templu părăsit,

iar fiecare fir de lavandă

devine o axă a lumii,

fixând sensul în mijlocul haosului.

Te port în mine

nu ca pe o prezență,

ci ca pe o lege tăcută,

o gravitație blândă

care ține ființa laolaltă

și dă greutate visului.

Sub cerul serilor fără nume,

când existența se subțiază

până la transparență,

îți simt sufletul

ca pe o respirație comună a universului,

o dovadă că nu suntem singuri în materie.

și dacă într-o zi

formele se vor destrăma,

iar memoria va învăța să uite,

va rămâne acest parfum de lavandă

urma invizibilă a unei iubiri 

care a atins ființa

și a numit-o acasă.

Ne trezim într-o lume

care se actualizează constant,

dar noi rămânem uneori

o versiune mai veche a noastră.

Gândurile ni se încarcă greu,

ca paginile cu semnal slab,

și dăm refresh sperând 

că o să doară mai puțin.

Vorbim mult,

dar nu spunem tot,

lăsăm spații goale

unde ar fi trebuit să fim sinceri.

Timpul nu mai curge,

doar se scurge

printre notificări,

deadline-uri și promisiuni.

Și totuși,

între două refresh-uri,

există un moment clar

în care ne amintim

că suntem mai mult

decât ce se vede pe ecran

Lumea ajunge la noi

prin straturi groase de sticlă

și metal rece.

Sunetele sunt estompate,

ca vocile auzite sub apă,

prezente, dar irecuperabile.

Orașul, vast și impersonal,

respiră mecanic,

cu o regularitate obositoare.

Zgomotele lui curg uniforme,

ca un sânge artificial

pompat prin conducte invizibile.

Oamenii se mișcă ordonat,

cu gesturi precise, aproape sterile.

Fețele lor, palide și iluminate artificial,

plutesc în mulțime

ca niște ferestre deschise

spre camere goale.

Privirile se evită cu grijă,

ca niște suprafețe

care nu trebuie să se atingă.

Cuvintele sunt scurte, eficiente,

lustruite până la pierderea sensului.

Emoțiile se depozitează

ca obiecte fragile

în spații de stocare temporară.

Singurătatea devine funcțională,

calmă și persistentă,

ca un zgomot de fond

care nu mai poate fi oprit.

Nu doare,

ci erodează lent.

Din când în când,

un sunet scapă filtrului:

o sirenă ascuțită,

un plâns brusc,

o tăcere densă

ca o fisură în mecanism.

Dar orașul se ajustează.

Zgomotele sunt din nou domolite,

contactul - minim,

viața - administrată cu precizie.

Și sub această ordine impecabilă,

alienarea crește tăcut,

ca o umbră bine conturată,

rar recunoscută.

Orașul nu doarme

doar respiră încet între clădiri,

luminile lui așezându-se ca pașii

pe asfaltul care ne știe tăcerile.

Am mers împreună

fără direcție, fără hărți

doar ecoul respirațiilor noastre

în străzi care șoptesc nume necunoscute.

Tu râdeai cu ochii închiși

iar vântul lua cu el

frânturi de gânduri și promisiuni

așezându-le pe balcoane, pe acoperișuri

unde doar cine știe să privească

le poate descifra.

Orașul ne privea fără judecată

și ne învăța că există momente

care nu cer explicații

ci doar să le trăiești

în liniștea pașilor comuni.

Chiar dacă fiecare drum

ne poartă spre locuri diferite

rămâne în aer o urmă discretă

o vibrație care ne amintește

că a fi împreună

într-un oraș care ascultă

este deja o formă de iubire.

Aerul poartă o răceală exactă,

cu gust de metal neșlefuit,

ca o tăcere oxidată

care se așază pe respirație.

Fiecare inspirație devine o măsură,

fiecare expirație - o renunțare.

Cerul coboară lent,

plumburiu și dens,

asemeni unei greutăți morale

lăsate peste oraș.

Clădirile își strâng umbrele

ca niște trupuri obosite,

obișnuite cu presiunea.

Lumina nu cade,

ci se fracturează,

alunecând pe suprafețe reci,

ca o idee prea clară

pentru a mai consola.

Ziua înaintează

fără promisiuni.

Strada respiră metalic.

Pașii sună ca niște semne

scrise direct pe asfalt,

un alfabet dur

al trecerii.

Ecoul nu răspunde,

doar confirmă.

În interior, o oboseală abstractă

se solidifică lent,

ca rugina pe o structură veche.

Nu este durere,

ci o continuitate rece,

o stare care persistă.

Aerul rămâne greu,

cu gust de metal,

ca o prezență imposibil de ignorat.

Orașul și trupul

își împart aceeași respirație,

aceeași tăcere densă,

aceeași formă de a fi.

mă înspăimântă mereu ziua de mîine

cu necunoscutele ei

niciodată nu-ți poți planifica viața

există întodeauna o variabilă nefericită

care-ți tulbură apele

depinzi de starea de grație a Cosmosului

de alinierea planetelor

de traiectoria Planetei Nibiru

nu poți avea o clipă de liniște

ieri m-a căutat cineva din Sidney

azi cineva din New-York

(despre care aud prima dată!)

alte șapte miliarde de oameni

nici nu știu că exist

(nici eu nu sunt prea sigur de asta!)

dăunăzi am văzut Soarele îmbrățișând Luna

fulgi căzând în aprile

aiurea

în fiecare zi avem câte-o enigmă esențială

de dezlegat

cu tot liberul nostru arbitru

rămânem tributari  unei frici ancestrale

și căutăm salvarea

în  bobi

în zațul cafelei

în podul palmei

NASA ghicește în stele

adevărul îl știu doar dinozaurii..

Vânzătorul de bonsai răgușise strigând

și făcând plecăciuni scurte:

- Bonsai ,bonsai  la alegere,

avem smochini plângători,

arbori umbrelă și arbori de ceai,

uite, acesta e micuțul arbore de cafea,

și acesta e un jasminium primulinum, adică o iasomie,

avem și ghivece din lut ars,

cu pământ japonez, kiryuzuma și akadama,

adus de la mama lui,

nu trebuie decât să-i arăți un pic de dragoste,  gaijin!

Străinul eram eu.

- Dă-mi un pinus ponderosa! îi zic,

cedând insistențelor sale,

și-mi iau pinul bonsai.

- Să nu uiți să-i scurtezi rădăcinile, gaijin, îmi strigă din urmă,

altfel ajunge la cer!

„Atlfel ajunge la cer…la cer!” îmi reverberează obsedant

cuvintele sale prin minte

înainte s-adorm

ba chiar și după aceea,

bonsai-ul crescuse până dincolo de nori

cu mine pe-o ramură,

nici nu-mi aduc aminte cum am căzut

îmi amintesc doar că pluteam ca o frunză purtată de vânt

că-mi rememoram viața pe repede înainte,

micuțul japonez era tot acolo:

- Ți-am spus doar să-i scurtezi rădăcinile, gaijin!

Acum intră în ghiveciul acesta din lut ars

și roagă-te să te pot vinde!

Gânduri neînșirate le simt înăuntru adunate,  

Bucăți, frânturi din idealuri ce sunt neîntinate.  

Viitorul prevăzut pare de fapt unul întrerupt,  

O pauză lentă ce pare a fi puternic latentă.  

De ce simt, dacă nu pot să ating nemurirea  

Și tot ceea ce reprezintă ființa mea și firea?  

Tot ce credeam că va fi în a mea soartă  

Pare de fapt a fi doar o dorință nepatată,  

O minciună simplă în suflet însămânțată.  

Credeam că timpul va dovedi ceea ce sunt,  

Dar totul s-a risipit în van și, de fapt,  

Nimic nu sunt... doar praf și rămășițe,  

Acoperământ pentru acest pământ,  

O carcasa pustie de trăire și iubire.  

Un suflet ce zboară odată cu adierea,  

Vântul ce te poartă peste vârfurile înalte,  

Ploaia ce te curăță de gânduri măcinate,  

Soarele ce îți usucă și ultimul păcat,  

Un păcat de a dori să fii liber și neîntinat.  

Privește către zorii dimineții și întreabă-te:  

Merită? Asta e de fapt ce te împlinește?  

Ce te face să zbori și nu te nimicește?  

Doar tu crezi că ești cea ce are dreptul  

Să-și refacă trupul, să-și lepede defectul?  

Vreau, doresc, poftesc la tot ce mă învie,  

Tot ce-mi dă de știre că viața e omenie,  

Nu doar o umbră pe pământul ăsta.

Scopul nu s-a sfârșit, ci doar a început.  

Găsește-ți menirea, ascultă-ți răbdarea.  

Le simt pe toate cum așteaptă,  

Gândurile încet, încet mocnesc  

Și vor să iasă la suprafață,  

Însă răbdarea mea nu le lasă.  

Pornește și privește mai departe,  

Aprinde sufletul, nu-l adormi,  

Lasă-l să prindă aripi ce zboară tot mai sus,  

Către abisul nemărginit care e mai presus  

Decât poftele ce te cărmuiesc în necunoscut.

”...Des yeux qui font baisser les miens
Un rire qui se perd sur sa bouche
Voilà le portrait sans retouches
De l'homme auquel j'appartiens...”

                                      Edith Piaf

.

nu am întrebat pe nimeni atunci

de ce toți bărbații îmbrăcați în fracuri

erau singuri

în orașul acela cu lumini roșii și femei languroase

la geamuri

.

și eu eram singur

în costumul meu bleumarin

cumpărat de la RoB Square Sainte-Croix de la Bretonnerie

75004 Paris

 .

mă plimbam pe o stradă îngustă

poate chiar pe Chateau Rouge sau Barbes

nu mai știu

ce fericire e să nu te cunoască nimeni

.

să aluneci ca un fulg de zăpadă prin o mie de ochi

s-auzi aceleși murmur ”allez viens”

din o mie de guri

apoi să te topești într-o mie de palme

mirosind a Chanel Gabrielle

.

un iz puternic de  săpun  „Tesori d`oriente”

plutește în aer

nu mai e cale de întoarcere

îmi mai aprind o țigară Gauloises sau Gitanes

fără filtru

de care fumase cândva Jean-Paul Sartre

Camus și Gainsbourg

și-mi fac curaj

„ ce qui doit arriver, arrivera!

.

cum să-mi fi dat seama încă de-atunci

că Notre-Dame e pe moarte

.

acum

după noaptea aceasta „ de rêve”

nu-mi mai rămâne decât să mă arunc din Pont Garigliano

în Sena

sau să mă-mpușc în cap

în Place de la Concorde…

Am baut doua beri si deja eram ametit

Cautam un bar, o cunostinta veche o victimă sigură 

M-am mulțumit cu un zâmbet nou

Pe care nu stiu de ce l-am primit 

La care nu am stiut sa raspund