Nevindecați..sau dezumanizați?

Să cresc în tăcere
nu a fost o dorință a sufletului meu.
Am perceput-o întotdeauna
ca fiind un simplu apogeu.

Mi s-a spus că asta sunt,
atât trebuie să însemn…
Iar, de mic copil,
iubirea s-a preschimbat doar în ceva nedemn.

Atât sunt eu?
Doar o multitudine de frici constante…?
Felul în care iubesc —
nimic mai mult decât sentimente infectante…?

Cum aș putea să nu stau aici, să putrezesc,
dacă frustrarea a fost martorul
ce m-a privit cum cresc…?

Vorbim despre „Iad”,
în timp ce societatea e un infern.
De ce am preschimbat ideea de „frumos”
doar în ceva modern?

Sunt în punctul în care îmi este frică să iubesc…
Însă ar putea oare să-mi fie frică
de ceea ce mă agăț ca să trăiesc?

Mi-am aprins o țigară, purtată de-un gust amar,

Ceea ce mi-a trezit un gând… căci totuși era familiar.

Oare e ceea ce ai lăsat în urma ta

Sau motivul alurii de a poeta?

Condeiul mi se îneacă printre foi,

Ce pot face e să scriu despre ce cândva a fost un „noi”,

Un întreg care nu a încetat niciodată,

Dar după care tânjesc cu o amărăciune disperată.

Dacă trecutul mi te-ar fi promis,

Ceea ce a însemnat un „noi” n-ar mai fi fost acum transferat doar în scris…

Amărăciunea s-ar fi preschimbat în miere,

Poate n-ar mai fi ajuns să însemne doar motivul poeziei mele.

Oare aici s-a încheiat povestea noastră?

Cu un condei, o foaie și o poveste măiastră?

Poate i-aș fi permis amarului să dicteze împotriva mea..

Dacă asta mi-ar fi garantat prezența ta.

Poem de toamnă vie,

Stele căzătoare,

Liniște în haos,

Un fum de mireasmă și-o pată de culoare.

Un cântec lin, venind din depărtare,

Și-o adiere dulce, trecând departe, tare.

Poem de toamnă vie,

Inimi arzătoare,

Cântec de poveste,

Scântei se pierd în zare, cu nuanțe aburite,

Răcoare apăsătoare, c un ton ușor de gri,

Petale ofilite, aripi împotmolite,

Patetic stol de vrăbii, ce nu se pot opri.

Poem de toamnă vie,

Cu miez de noapte auriu,

O fată de-un bun crai, cu suflet argintiu,

Ce voia dragoste pătrunzătoare în căldura

Nu și-a găsit alesul, dar și-a manifestat-o… în literatură.

Poem de toamnă vie,

Natura se răzbună,

Aer de dimineață, ce vrea să ne compună

Strofe ce țin de cald — o muză iese-n zare,

Soarele se înalță, pe semn că-i ora de plecare.

Mă simt ca și o prizonieră ce încearcă să

scape de sub a sa mască.

Ce-și dorește, dar nu poate să-și arate

adevărata față..

Sunt izolată, respinsă, detașată.

Nimeni nu s-a gândit. că am vrut..

doar să fiu ascultată.

Trebuie să zâmbesc, să-i fac fericiți,

Să pretind că nimic nu s-a întâmplat.

Iar sufletul meu e într-un haos neîncetat –

Mă simt ca într-o celulă de unde n-am

scăpare, Și pe zi ce trece, mă doare tot mai

tare.

Nu voiam galaxia cu a ei stele căzătoare,

Voiam să fiu acceptată, și încrezătoare.

Nu voiam marea cu infinitii săi peștișori,

Ci doar să nu ne mai comportăm ca și cum

am fi niște pioni.

Nu mi-a fost niciodată frică să iubesc,

În schimb, doar obligată să mă îndepărtez.

Mereu au avut o influență mare asupra

mea.

Dar mi-am promis că iubirea de sine

mi-o voi recăpăta.

Aș mai fi vrut doar o secundă

de iubire, de plăcere, de furtună,

să nu fie o scânteie, mai degrabă o durere,

ruptură din realitate, nu frânturi de vis uitate.

I-am spus lunii despre tine,

s-a întors râzând la mine

și mi-a spus cu-n glas încet:

„Spune-mi, merită iubirea să rămână un secret?”

Mi-am amânat atât iubirea, crezând că tu iubești etern…

mi-am amânat atât trăirea… și iată-mă

într-un infern.

Am interpretat greșit plăcerea, crezând că-s suflet de poet…

dar veșnicia n-are timp,

asta mă face incomplet.

Iubirea nu-i un război.

Nu-i despre furtuni și ploi,

Nici despre viața de apoi..

Iubirea, e doar în noi.

Nu este un sabotaj,

Mai degrabă un marcaj,

Ce-ți marchează sufletul

Și-ți alină urletul.

Iubirea nu-i o minciună,

Nici o durere profundă.

Iubirea este curată

Și-n noi, pe veci purtată.

Este totul, în tot, și în toate,

O profundă realitate.

Nu este doar un cuvânt,

Ci e totul pe pământ.

Iubirea nu e iluzie,

Ea este ca și o perfuzie:

Te hrănește cu speranță

Și-ți oferă siguranță.

Iubirea este o boală,

Te mânjește cu cerneală.

Te aduce la oboseală,

Dar, totuși, este specială.

Gânduri mă-nalță, zadarnic eu cred,

E murmur, tăcere, un soi mai necopt

De visuri mă-mbată; eu nu pot să pot

Sunt treaz, dar buimac, în lumea ce șed

Sunt crud și copt, dar încă netot

Între da și nu regăsesc amânare, 

Respir și resimt contaminare 

Privesc către oameni și ei către ei,

Sunt umbre ori ziduri sau simple idei

Eu caut în urmă un pot ne-nceput,

Îl strig răscolit, iar el, prefăcut,

Se-ascunde, mă lasă netot și căzut 

În marea cădere mă simt umilit,

Și cad întru totul, dar tot e nimic

Mă zbat în ruină, noroi și minciună;

E plumb așteptarea, o noimă nebună;

Rescriu începutul și pare endemic

Din tot ce a fost rămân un eseu:

Sunt totul în sine și sinele eu

Ți-s cărările-ncurcate, 

de gânduri necurate, 

ce-ți răsar necontenit, 

și-amar în tine au sădit.

Făr' de seamăn simțăminte, 

jelesc nestăvilit morminte;

îngropata-i tu mâhnirea, 

spre sfânta-ți ispită: nemurirea. 

Paradis făgăduit ca un blestem, 

din Iad pe cine să mai chem?

străini ți-s toți, toate-s departe;

osemintele ți-s vii, 

speranțele moarte. 

M-ai făcut din lut

Eram morman la început

Apoi cu mâini de priceput

M-ai modelat precum ai vrut

Și m-ai copt, cu multă grijă, tu nu știi cât a durut

Și m-ai vopsit, ca o copilă, forme, flori,  cum ai știut

Și m-ai vândut, fără de milă, nu știu cum de ai putut

Și-atunci, pregătit pentru al meu scop, am luat-o de la început

Și m-am ciobit

Și-apoi m-am spart

Așa rapid s-a terminat

Viața unu-i vas de-argilă

Îți spun eu, e cam fragilă

Iar sculptorul cu lutu’-n mână

Este si va fi țărână

    De neuitat acest soare...
    cum se topeşte şi 
    curge în mare, 
    sângerând cu aur,
    albastrul sublim...
    
    Catargele-ntinse spre stele, 
    cer întâlnesc... 
    şi, pescăruşii, speriaţi,
    murit-au izbindu-se-n ele...

De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.

În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.

Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.

În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.

Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.